(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 9 aprilie 2013

Intoarcerea in SF-era lui Goe

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 9, 2013

SF_era_lui_Goe2

(A) – S-ar putea spune ca, in lumina uneia dintre interpretarile cuantice, exista cel putin un (alt) univers, alternativ, in care experimentul din SF-era lui Goe a fost deja finalizat, fiind slujit de un d.Goe mai alert si de circumstante mai potrivite. In lumina acelei interpretari cuantice, pentru ca un univers sa existe este necesar si suficient sa poata exista. Daca poate exista atunci exista. Cred ca sunt indeplinite toate conditiile pentru ca acel univers timpuriu sa existe deja, undeva. In mod aparent, dar numai si numai aparent (in varianta neformala a termenului „aparent”) acel univers este un univers avansat, aflat intr-un stadiu in care, universul acesta al nostru la care avem acces, abia daca spera ca va accede candva, intr-un viitor incert. Este doar un mic si fals paradox al deplasarii. In realitate diferenta de ritm dintre universurile infinit (dar numarabil) inflorescente se stinge – prin asteptare. Legile asteptarii (in ragazuri) sunt legi universale cu care noi muritorii ar trebui sa fim deja destul de familiari. Asteptand vei deveni.

(Ă) – Oricine si-ar putea imagina ca nu poti ramane absolut calm, detasat, apatic, atunci cand te trezesti deodata ca trebuie sa adormi profund, sub efectul unei anestezii totale ce urmeaza sa-ti fie administrata in scopuri… stiintifice (nu conteaza). Natura intima a emotiilor imaginate de catre cei care ar incerca sa se puna in postura ta, in pielea ta, pot fi insa foarte diferite de la imaginant la imaginant si prin urmare, in general, destul de straine de emotiile care te-ar cuprinde in realitate, afland ca pentru a fi instalat in SF-era, in pozitia prestabilita, va trebui sa accepti anestezia totala. Pentru a nu perturba in niciun fel experimentul la care ai acceptat sa participi, va trebui evitata contaminarea cu senzatii si amintiri parazite despre felul in care ai ajuns in interiorul sf-erei, sau despre cum arata SF-era atunci cand era deschisa, despre cum apareau peretii ei concavi in lumina laboratorului. Trebuie evitata amintirea laborantilor aflati in preajma precum si a gesturilor lor prin care regleaza dispozitivul de ancorare cu care vei fi fixat in ineriorul sferei si mai ales trebuie evitata cu orice pret amintirea luminoasa a luminii ultime din momentului in care sfera se inchide cu un zgomot surd, pentru a te aduce brusc intr-un intuneric primar, un intuneric negru, absolut negru.

(Â) – Reactia fireasca, spontana, in fata necunoscutului este una care se manifesta reflex, prin scurcircuitarea mecanismelor care consacra gandirea constienta, logica si elaborata. Creierul propune rapid cea mai plauzibila identificare a elementului necunoscut, extragand reflex dintre experientele disponibile in memorie, pe cea mai asemanatoare cu cea care sta sa se intample. Probabil ca pisica lui Schrodinger n-ar fi avut nevoie de explicatii pentru a „accepta” sa participe la experimentul mental propus de catre Savant.  Dl.Goe insa, mai suspicios din fire, avand de partea sa drepturile inalienabile ale omului, n-ar fi putut sa fie fortat sa accepte  un experiment precum cel cu inchiderea intr-o SF-era etansa, decat cu pretul perturbarii majore a experimentului si chiar cu pretul compromiterii definitive a reconcilierii profanului cu cuantica. Desigur ca explicatiile prea detaliate ar fi fost in egala masura un factor perturbator major. Dl.Goe trebuia prin urmare sa fie informat minimal, la minimul posibil care insa sa fie suficient incat sa-l faca sa accepte participarea la experimentul propus (de care siretul Ssssavant), dar nimic in plus, niciun detaliu, pentru a-l transforma pe dl.Goe (tocmai pe el) in cel mai neutru martor cu putinta, in cel mai impartial observator, singur in interiorul SF-erei sale. Si se stie cat de important este rolul observatorului in mecanica cuantica.

(B)Tot ce pot sa spun (eu) este ca in timpul „negocierilor” dl.Goe a fost foarte rezonabil si intelegator. In acord cu ideea minimului perturbator a acceptat sa fie privat de informatiile esentiale pentru a putea accede astfel intr-o stare potrivita intrarii in experimentul mental ce urma sa debuteze cu o privare totala de senzatii. Pe scurt d-lui Goe i s-a spus ca in cazul in care accepta sa participe la experiment ar urma sa fie anesteziat, poleit cu oglinda, introdus intr-o sf-era cu raza 3,14… metri aflata in imponderabilitate, si ca in debutul experimentului, pentru o perioada de timp neprecizata, in interiorul sf-erei (perfect etansat si ecranat in raport cu orice influenta externa) vor fi o liniste si un intuneric depline. Temperatura va fi constanta, niciun curent de aer, nicio adire, nicio aroma si nicio atingere nu vor alimenta cu senzatii sistemul nervos al d-lui Goe. I s-a cerut ca atunci cand va redeveni constient de sine, dupa trezirea din anestezie, sa ramana nemiscat, sa tina ochii inchisi si sa incerce sa se gandeasca liber la realitatea cuantica a lumii si la semnificatiile ei pentru sine insusi. La nimic altceva. I s-a mai cerut sa-si pastreze starea de repaus absolut, si (prin urmare) ochii inchisi, atata vreme cat nicio senzatie clara, indubitabila, nu-i parvine din imediata vecinatate, un sunet, o atingere, un miros… orice. De indata ce va simti acest imbold primar venit din afara sa ar urma så iasa din repaus, sa deschida ochii, sa observe (in cazul in care va fi ceva de observata), sa incerece sa interpreteze, sa inteleaga si sa memoreze toate lucrurile observabile si transformarile la care sunt supuse. Si a mai primit dl.Goe instructiuni precise ca atunci cand va fi terminat de observat tot ceea ce este de observat, de interpretat,de inteles si de memorat, in sf-era sa, atunci cand nimic nou nu va mai putea sa fie detectat si nicio schimbare nu s-ar mai produce, atunci, abia atunci, dl.Goe va putea vorbi, solicitatnd astfel incheierea experimentului. Si vorbind dl.Goe va putea iesi din sf-era sa. Prima (si ultima) fraza rostita de catre dl.Goe in interiorul sf-erei inchisa etans va fi interpretata ca o concluzie, ca o eliberare, ca o cerere de gratiere. Caci la sfârsit va fi cuvântul.

(C)Intrand in joc dl.Goe a trebuit sa accepte, dincolo de precaritatea informatiei, si povara incertitudinii. I s-a spus ca nu este singurul candidat pentru postura de observator neutru ci doar unul dintre foarte multi. I s-a spus ca acceptatrea formala a participarii la experiment nu va putea fi o garantie ca va primi rolul, sau ca daca-l va primi asta nu va insemna neaparat ca rolul respectiv va fi altceva decat rolul unui simplu figurant, al unui ins oarecare inchis temporar si inutil intr-o sf-era oarecare, printre multe alte sf-ere similare, cu singurul scop de a contribui statistic la atenuarea perturbarilor care-i afecteaza pe savantii pusi sa observa sf-erele, astfel incat acestia sa nu stie, practic, in care sf-era anume se va declansa experimentul mental cuantic, prin aprinderea becului, impidicandu-i astfel sa contribuie voluntar sau involuntar la alterarea experimentului prin forfotire, prin telepatie ori cine stie cum altfel. In acest context dl.Goe (un visator in felul sau) a spus ca accepta participarea la experiment cu o singura conditie. Le-a cerut experimentatorilor sa-mi explice mie (singura persoana in care are incredere deplina), convingator, in detaliu, in deplina discretie, in ce consta experimentul, care sunt scopurile sale, care ar urma sa fie rolul atribuit d-lui Goe, precum si care ar fi efectele remanente previzibile care l-ar putea afecta pe dl.Goe dupa incheierea experimentului. Dupa punerea mea la curent cu toate aceste detalii ar urma ca eu si dl.Goe sa avem o intalnire scurta in care el sa-mi adreseze doar doua intrebari la care sa se poate raspunda doar prin „DA” sau „NU”. In cazul in care eu voi putea sa raspund „DA” ambelor intrebari atunci dl.Goe, sub cuvant de onoare, urmand sa accepte participarea la experimentul claustrarii in SF-era lui Goe. In conditiile precizate de catre experimentatori.

(D) – Se pare ca, dupa o scurta ezitare, conditia ceruta de catre dl.Goe a fost acceptata. Ma asteptam sa fiu invitata la o intalnire cu un grup de experti care sa-mi explice exhaustiv, poate cu planse, poate cu diapozitive sau filme, in detaliu, calitativ si cantitativ, in ce anume ar consta experimentul, care ar fi scopurile si mijloacele, prin ce anume va trebui sa treaca pas cu pas dl.Goe, cum se va incheia si ce pronosticuri s-ar putea face in legatura cu eventuale efecte remanente de durata care l-ar putea marca pe dl.Goe dupa experiment etc, etc, etc. Nici vorba de asa ceva. Am primit prin posta o brosura impreuna cu o scrisoare in care mi se cerea sa studiez materialul primit si daca am intrebari sa le formulez pe un blog cu acces privat. Mi s-a alocat un nume (Fleur-de-Lily) si o parola (*******) pentru a ma putea conecta la nevoie. Am citit pe nerasuflate brosura avand impresia ca visez. De departe cea mai spectaculoasa parte era aceea in care dl.Goe urma sa fie acoperit complet, printr-un soi de electoliza cu un material polimeric impregnat cu pulberi metalice dintr-un aliaj de argint, zirconiu si titan. Pentru asta dl.Goe urma sa fie anesteziat total si scufundat intr-o cuva electrolitica in care urma sa ramana cateva zile (cu perfuzii si tuburi de respirat introduse prin nari) in timp ce niste microcurenti urmau sa duca la acoperirea sa cu un strat gros de de aproape un milimetru cu materialul polio-metalic descris mai sus. Odata incheiat procesul de electoliza dl.Goe urma sa fie introdus intr-un cuptor in care temperatura urma sa creasac progresiv, in cateva ore, pana la circa 500 de grade Celsius, pentru ca materialul respectiv sa se polimerizeze si sa capete proprietatile unei oglinzi perfecte. In brosura se preciza ca materialul respectiv are proprietati termoizolante de exceptie, astfel incat la nivelul pielii d-lui Goe temperatura nu va depasi 50 de grade Celsius. Astfel impachetat dl.Goe urama sa fie fixat in interiorul SF-erei sale cu 12 fire textile extrem de subtiri si de rezistente dintr-un material asemanator cu fibrele optice, dar realizat pe baza de grafen si panaza de paianjen, acoperite si ele cu oglinda perfecta. Sf-era insasi urma sa fie poleita intr-o maniera asemanatoare. In centrul sferei era ancorat cu 3 fire un bec alimentat de la un sistem de acumulatori montati in profunzime in peretele sferei gros de 31 de cm. Becul era programat sa se aprinda imediat ce sf-era va fi inchisa etans, fiind capabil sa produca lumina vizibila, alba, timp de 21 de ore. Toate aceste operatiuni pregatitoare urmau sa se petreaca in imponderabilitate, la bordul unei statii orbitale, urmand ca apoi sf-era sa fie apoi plasata pe o orbita geostationara in vecinatatea statiei. Nu-mi pot imagina ca ati putea sa ma credeti dar totusi cam asa aratau detaliile insotite de ilustratii iin brosura pe care am avut-o de studiat inainte de a putea sa raspund celor doua intrebari pe care dl.Goe planuise sa mi le adreseze tocmai mie, probabil cu mult timp inainte.

_

(E)Hotararea finala urma sa fie luata dupa o scurta intrevedere intre mine (Fleur-de-Lily) si dl.Goe. Am primit o scrisoare in care se preciza data, ora si locul in care era planificat sa-l intalnesc pe dl.Goe, el insusi in persoana. Oarecum bizar locul era indicat nu printr-o adresa ci prin coordonatele geografice (latitudine si longitudine) exprimate in grade, minute si secunde de arc. Am verificat si ras-verificat. Locul se afla pe un camp, departe de orice zona locuita. Cea mai apropiata asezare omeneasca era un cosmodrom aflat la 50 de km distanta. Am sunat la numarul de telefon precizat in scrisoare si mi s-a spus daca am nevie de transport mi se poate oferi contra cost (in schimbul unei sume modice) o cursa dus intors cu elicopterul. Neavand practic de ales am acceptat. M-am framantat toata saptamana incercand sa anticipez ca ce fel de intrebari ar putea sa formuleze dl.Goe. Am revazut de zeci de ori brosura cu detalii. In cele din urma m-am linstit cumva in privinta asta si am plecat de acasa in necunoscut. Am ajuns cu o zi inainte la hotel in oraselul din care urma sa zbor cu elicopterul. Intalnirea cu dl.Goe era programata pentru ora 6 si jumatate (seara). Trec peste alte datalii pentru a povesti cum a decurs intalnirea cu dl.Goe. La ora 6 fix am decolat de pe platforma din apropierea hotelului. Dupa cateva minute de zbor au disparurt sub orizont toate casele, drumurile ori alte insemne ale prezentei umane. Zburam deasupra unei imense campii, destul de aride, fara copaci, doar ierburi si tufisiuri din loc in loc. La ora 6 si jumatate, avand in fata, deasupra orizontului, un soare inca stralucitor, am aterizat. Pilotul mi-a indicat directia si undeva la cam 100 de metri am vazut pe cineva asteptand. Mi-a spus ca va veni sa ma recupereze la miezul noptii si ca pana atunci pot conversa cu dl.Goe despre orice mai putin despre detaliile experimentului. Conform conventiei, in legatura cu experimentul, dl.Goe putea sa-mi adreseze doar doua intrebari formulate astfel incat sa li se poata respunde cu „DA” sau „NU”. Atat. Pe moment nu mi-am pus problema cum anume aveau sa verifice ca respectam aceasta conventie dar aveam sa ma lamuresc in curand. Am pornit incet in directia d-lui Goe simtind o emotie bizara si neasteptata, insotita de accelerarea tumultuoasa a batailor inimii. Zgomotul elicopterului care decola si vantul produs de elice m-au paralizat pentru cateva secunde, apoi am continuat drumul catre dl.Goe care ma astepta, nemiscat, in picioare, privindu-ma ca pe a opta minune a lumii.

(F)Umbra prelunga a d-lui Goe, intinsa pe campie, mi-a oferit adapost in fata soarelui orbitor, urias, care plutea parca, leganandu-se, putin deasupra orizontului. Alinindu-ma cu dl.Goe si cu discul soarelui am continuat sa ma apropii, incet, din ce in ce mai incet. Dl.Goe devenise doar un contur intunecat, o silueta decupata pe fata soarelui. Si deodata ne-am aflat fata in fata, privindu-ne si zâmbind. „Bine ai venit in preeria provizoriului absolut”, mi-a zis dl.Goe teatral, invitandu-ma cu un gest al mainii sa ma apropii. „Bine te-am gasit!”, i-am raspuns.

ElEaNu stiu ce avea dl.Goe in minte dar pe mine ma chinuiau 1000 de intrebari deodata, toate incercand sa navaleasca afara si sa intrebe. Vazand ca nu indraznesc sa ma apropii, dl.Goe m-a luat de mana si apropiindu-se mi-a soptit la ureche: ”Se pare ca vom cina impreuna, sub cerul liber, asa ca timiditatea n-are rost”. „Numai de n-ar ploua”, am adugat repede, rostind prima platitudine care mi-a venit in minte de teama că inceputul de conversatie ar putea ajunge in impas. „Ooo, nu. N-o sa ploua. Se anunta timp senin.” a continuat dl.Goe buletinul meteorologic, de data aceasta cu voce plina. Apoi, trecandu-si degetul peste buze, mi-a facut semn sa nu mai spun nimic, aråtându-mi in tacere, fara cuvinte, ca poarta la gat un colier ciudat. S-a apropiat iarasi si mi-a soptit la ureche foarte, foarte incet, incat abia am reusit sa-i disting vorbele: „In colierul asta se afla un microfon”. Isi apropiase atat de mult buzele de urechea mea incat am avut impresia ca totul nu este decat un mic truc (invatat la Vama Veche) pentru a ma saruta. Dupa o clipa incerta s-a desprins de urechea mea si mi-a zis „Mirosi a Soare”. Fara sa astepte vreo reactie m-a invitat apoi sa ma asez. Improvizase o vatra de foc si doua scaune facute din cate doua pietre puse una peste alta. „Cred ca va trebui sa strangem mai multe lemne. Serile sunt foare racoroase. „ a adaugat. Ne-am asezat si am tacut. O vreme. „Cum zici ca te cheama?” M-a intrebat dl.Goe. „As zice ca ma cheama „Fleur-de-Lily”, i-am raspuns zambind.”Dar pe tine cum te cheama?”, am intrebat. „Nu stiu”, mi-a zis dl.Goe. „Inca n-am niciun nume. Tu ar trebui sa-mi dai unul”. „Atunci, pentru ca porti la gat acest colier ciudat si pentru ca esti pe cale de a accepta provocarea unui experiment bizar cred ca ti s-ar potrivi Georges Corson. Mr.Georges Corson. Cum ti se pare?” D-lui Goe i-a inflorit un zambet misterios si mi-a raspuns: ”Este chiar mai potrivit decat ti-ai putea inchipui. Te stiu pe tine de atata amar de vreme, iar tu ma intalnesti pentru prima oara. Si de-ar fi doar asta. Atunci asa sa fie. ”. Apoi ridicandu-se in picioare dl.Goe a adaugat: ”Soarele va apune curand. Trebuie sa mai adunam vreascuri”.

(G)M-as stradui zadarnic daca ar trebui sa reconstitui intr-o maniera rezonabila discutiile purtate cu dl.Goe, in orele acelei seri petrecute in „preeria provizoriului absolut”. Incercand sa-mi amintesc si sa pun cap la cap lucrurile despre care vorbisem am esuat intr-o nebuloasa formidabiala desi, in amintire, senzatia era aceea a unei discutii cursive care a inaintat spontan, intr-o maniera naturala. Acum incep sa mi-o aduc aminte din ce in ce mai mult ca pe un labirint urias sau chiar ca pe o matrice de labirinturi suprapuse, strabatute riguros, la rând, pentru a nu scapa niciun coridor necercetat. Am vorbit despre toate. Despre noi, despre lume, despre Univers, arta, stiinta, literatura, despre religie, despre dragoste, despre copilarie, despre bunici, despre batranete, despre moarte, despre Dumnezeu. Mi-e teama insa ca voi ajunge in curand sa cred ca de fapt n-am vorbit despre nimic, si ca pana la urma ma voi alege doar cu faptele, nu cu vorbele. Am adunat vreascuri. Am facut focul. Am mancat cartofi copti si am baut ceai, rontzaind biscuiti. Am admirat stelele, negura de nepatruns a noptii si frumusetea focului in lumina caruia noi insine apaream ca niste zei de lut ars. Am simtit racoarea noptii care ne-a oferit pretextul primei imbratisari si a nebuniei care ne-a curins apoi, impingandu-ne intr-un dans salbatic, cand alunecand langa foc, rasucindu-ne inclestati, pentru a simti dogoarea fierbinte a focului, cand rostogolindu-ne departe de foc pentru a primi pe pielea fierbinte muscaturile frigului noptii in desert. Au capatat sens, un alt sens, mai profund, vorbele rostite provocator, mai devreme, cand dl.Goe zicea ca e atat de putina materie in noi incat imbratisandu-ne am trece unul prin altul fara sa ne atingem, daca n-am fi incarcati cu electicitate si ca de atins nu ne atingem prin materia ce ne compune ci prin numai si numai prin lumina din noi, prin miliarde de fotoni. * * * Am tresarit violent cand am auzit elicopterul aterizand, realizand ce putine clipe ne mai despart de miezul noptii, de miezul problemei in care intaresm de buna voie si de incheierea acestei intalniri fantastice cu „preeria provizoriului absolut”. De undeva din intuneric am auzit vocea pilotullui: „Vino! E timpul sa mergem!”. Ne-am ridicat ca prin vis. Focul a ramas undeva jos, la picioarele noastre, mic, in agonie, numai carbuni si jar. Dl.Goe s-a apropiat si mi-a soptit la ureche: „Mirosi a soare! Te iubesc !„ „Si eu te iubesc dragul meu” am soptit. Am pornit-o orbecaind prin intuneric, catre locul din care se auzise vocea pilotului. Apoi, deodata, amintindu-mi de rostul initial al acestei intalniri neverosimile m-am intors catre dl.Goe si i-am strigat: „Si intrebarile? Ai uitat sa-mi pui intrebarile. Intrebarile de DA si NU.” „Te-am intrebat deja” mi-a raspuns dl.Goe., luminand intunericul cu un zambet larg, apoi si-a fluturat mâna in semn de ramas bun. „Sa ma astepti. O sa vin in oras de indata ce se incheie experimentul. O sa te caut.”. Apoi i-a strigat pilotului: „Ai grija cum zbori omule”. Noaptea se inourase. Nu se mai vedea nicio stea. Elicopterul s-a ridicat suierand. De jur imprejur era o negura colosala, sferica. Nu se vedeau decat cateva beculete lucind pe bordul elicopterului, iar jos, pe campie, in mijlocul fierbinte al Universului, stralumina dl.Goe in lumina palida a focului său.

(H)Acum. Exist. Sunt. Sunt un gând. Gndirea punctuala a unui singur cuvant – acum. Atât. Nimic altceva. M-am trezit… in interiorul acestui cuvant – acum. „Aici” nu exista… inca. Doar cuvantul „acum”, in continuarea cuvantului “cuvânt”, din care incerc sa sa evadez. Deci… e acum? M-am trezit?… Sau… doar am murit? Nu stiu cat timp… timp?… am ratacit liber in interiorul vast al acelui cuvant „acum”, pana cand, deodata, bang, m-am putut gandi „acum e acum”, cuvantul acum si cuvantul “cuvant”, explodând intr-o mare de ganduri, de cuvinte, de sensuri, venite in prezent, recuperate prin poarta ingusta a lui „acum” de undeva… de nicaieri. Aici. Sunt… acum. Sunt… aici. Nu conteaza cand. Nu conteaza unde. Caut. Intuneric. Liniste. Nimic… Nimic… Nu-mi simt trupul. Nu simt nimic. Nu vad nimic. Nici intunericul nu-l vad, nici linistea n-o aud. Nu ma doare nimic. Ar trebui sa am un trup? Sa respir? Sa am puls? Am doar gandul despre toate astea. Poate ca totusi… nu exist. Poate ca de fapt nu m-am mai trezit, iar gandul acesta din doua cuvinte – acum-aici – este doar o iluzie, un vis, reverberatia unor dimensiuni din care m-am stins. Si totusi nu. Am trei cuvinte: acum-aici-eu.

(I)Nicaieri nu este ca acasa. Asta mi-a venit sa(-mi) zic atunci cand, in cele din urma, mi-am recuperat interiorul, gol si fara forma, vecin cu neantul, gard in gard, separat de acesta de o coaja subtire, fara grosime, fara substanta, avand pe interior cuvintele si abilitatea de a imbina cuvinte, iar pe exterior semnele trupului meu: bataile inimii, respiratia celulara, senzatia de corporalitate. Nimic in exterior in afara semnelor nelinistitoare ale existentei neantului. Nicio senzatia. Intuneric deplin. Liniste absoluta. Nicio atingere. Plutire imponderabila. Nu gust, nu miros… nimic. Nimic. Abia daca am avut ocaziasa ma ingrozesc mai pe indelete, prima oara in viata, de goliciunea fara de forma a starii mele interioare. Uneori mi se parea ca sunt mic, mic de tot, mai mic chiar decat un neutrino, o singularitatea care sfideaza totalmente neconvingator neantul din jur. Alteori aveam impresia ca sunt risipit pe distante enorme, ca mainile imi atarna la miliarde de ani lumina distanta, iar picioarele imi ies din raza universului observabil. In mod oarecum neasteptat nu ma infricosa deloc absenta totala a exteriorului meu, nepasandu-mi deloc daca sunt infinitul sau nimicul. Pluteam acolo, calm, detasat, in ipotetica SF-era a lui Goe, poleit in aur, smirna si tămâie, cu ochii inchisi, stiind ca n-am voie sa-i deschid pana cand nu-mi va veni un semnal oarecare, cat de mic, un sunet, o apasare, o durere, atingerea unei alte fiinte, ceva, din exterior, si totusi nu ma invada nicio spaima, nicio grija anume. Nu simteam decat un soi de lene placuta care ma impingea moale, de colo pana colo, printre cuvintele de pe interiorul frontierei mele. Uitasem ca trebuie sa ma adun, sa ma concentrez, sa ma gandesc la mecanica cuantica si sa caut o cale de a ma impaca cu ea, inainte de a deschide ochii pentru a vedea lumina, lumina enorma, acumulata in sf-era lui Goe, produsa de becul electric si tinuta captiva de poleiala de oglinda. Intr-un tarziu, plictisit de neintamplare, am inceput sa ma gandesc la mecanica cuantica. De-asta eram aici. Nu?

(Î)Am reusit in cele din urma sa-mi ignor izolarea. La inceput am incercat sa compensez absenta senzatiilor prin fel de fel de exercitii interioare, fizice in special, de respiratie si musculatura, sau „metafizice„ am cântat, am recitat, am jucat teatru, am vorbit cu mine insumi, am navigat printre amintiri. In cele din urma am renuntat, incercand dimpotriva, sa nu mai fac nimic. Asta a fost cel mai greu. Au trecut aproape o suta de ani, m-am gandit, de cand oamenii au intrat in atingere intelectuala, cu natura cuantica a lumii, si un alt veac de singuratate s-a scurs aproape fara ca mirarea si minunarea sa conteneasca vreun pic. Daca la un moment dat erau contabilizati la scara planetara cam 12 indivizi capabili sa inteleaga deplin Teoria Relativitatii, estimarile aratau ca nu exista nimeni care sa inteleaga (in realitate) mecanica cuantica. De atunci si pana azi toti stiintificii care tin prelegeri despre mecanica cuantica, in fata unui public profan, se simt datori sa-i pregateasca psihic pe martorii muritori anuantandu-i ca vor fi pusi sa accepte lucruri uluitoare, de neintels, contraintuitive, misteroase si incredibile despre natura intima a realitatii. Ba chiar subliniaza ritos ca daca cineva nu se uluieste fata cu mecanica cuantica inseamna ca n-a inteles nimic din respectiva teorie. Cu atat mai mult lumea se minuneaza si se mira cu voce tare fata de semnificatiile atat de bizare si revolutionare ale cuanticii. Liberul arbitru dat omului de catre Dumnezeu, ba chiar Dumnezeu insusi si primordialitatea constiintei se strecoara pe nesimtite in principiul incertitudnii si in entanglementul cuantic. Impresia mea este ca s-a cam intins pelteaua. Au trecut aproape 100 de ani, adica un timp suficient pentru ca publicul sa accepte, cum a mai acceptat, tot felul de „scorneli” si „scamatorii”, propuse de milenii de catre savantii lumii. In plus ca cele de acum, daca stai sa te gandesti, nu sunt nici pe departe la fel de spectaculoase, de bizare, de contraituitive si de inacceptabile bunului simt precum cele precedente, care afirmau ba ca Pamantul n-ar fi plat ci rotund, ba ca s-ar misca, invartindu-se, ba ca stelele sunt sori, ba ca doua corpuri nu pot ocupa acelasi loc in acelasi timp, ca Luna sta pe cer din acelasi motiv din care merele cad din mar, ba ca exista inertie, actiune si reactiune, si câte si mai câte… Toate baliverne incredibile la vremea lor… Dar ciudatenii ca cele despre electricitate si magnetism in varianta clasica, maxwelliana, parca niciuna n-a mai fost inainte.

(J)Electronul trebuie sa fie cheia reconcilierii profanului cu cuantica, mi-am spus, in timp ce in mintea mea incepea spontan sa se inchege modelul operational al unei analogii globale intre bizara situatie din SF-era lui Goe si modelul electronului, deocamdata in varianta sa clasica, maxweliana. Becul aprins (pe care acum nu-l vad, nu-l simt, il presupun doar) ar fi chiar electronul acela care radiaza „câmp electric”, SF-era lui Goe ea insusi este frontiera exterioara a electronului, corespunzatoare razei clasice a electronului, calculata, ah, pe baza unor consideratii relativiste dar nu cuantice. In contextul acestui model inchegat spontan in mintea mea, „dl.Goe” el insusi in personaj, neutru din punct de vedere electric, nu este decat un „mic corp de proba”, teoretic, ipotetic, virtual, mai mic si mai firav chiar decat un neutrino, plasat in vecinatatea electronului daca nu cumva chiar in „interiorul” clasic al acestui electron. Mi-a devenit dintr-o data clar ca trebuie sa inteleg cum anume SF-era lui Goe poate fi  pentru electron, un model operational, o functie de transformare, atat a variantei sale clasice (cu raza mica, mica, dar nenula) cat si a variantei sale cuantice, punctiforma ca entitate zero-dimensionala, cu o raza de dimensiuni nule, un punct (mult mai slab ca boaba spumii) despre care se crede ca nu are volum (nu ocupa niciun volum) dar are masa, sarcina electrica si alte cateva… momente schitate in forma de spin. Voi putea oare sa fac (adica sa inteleg), aceste analogii in care, pentru profanul care-mi sunt, SF-era lui Goe sa fie puntea de legatura care intermedieza, prin ea insasi, reconcilierea intre clasicul profan si cuantica mecanica? Si daca da, voi putea oare sa le fac (adica sa le inteleg), doar prin puterea interioara a mintii, inainte de a deschide ochii pentru a primi lumina palida a becului? Cine stie! Sa vedem, zise orbul.

_

(K) Am mai usor imaginea infinitului (adica a lui Dumnezeu) in interiorul teoriilor clasice decat in teoriile deschise chit ca acestea oglindesc mai intens neputinta omului (lasand asfel mai mult loc lui Dumnezeu). Si simt asta cu atat mai pregnant acum, cu cat sunt inchis in ineriorul interiorului meu, fara posibilitatea comunicarii cu vreunui ipotetic exterior, limitat si acesta la interiorul poleit al SF-erei lui Goe. Cu toate limitele ei (cunoscute) o teorie completa are farmecul ei si se afla intr-o relatie armonioasa cu dumnezeirea. Putini inteleg intr-adevar ce semnificatie are faptul ca teoria clasica a electomagnetismului este o teorie analogica, macroscopica, fenomenologica a continuumului material, care nu ia in considerare structura intima, discreta a materiei, atomii si moleculele. Profanii din zilele noastre sunt contaminati de efectul ansamblului stiintelor si teoriilor, de rezultanta remanenta in minte prin combinarea a ceea ce ramane auzind cate ceva din fiecare teorie. Totusi admirabilele ecuatii ale lui Maxwell nu iau in considerare existenta mirificului, mirabilului electon. Pe a atomului cu atat mai putin. Dupa descoperirea electronului, incercarea de a-l interpreta prin prisma electromagnetismului clasic a dus la un model extrem de bizar al acestuia dar care a fost acceptat imediat de catre profanii din toata lumea. In interpretarea electromagnetismului clasic electronul este un mic corp, sferic, cu o anumita raza (mica, finita, calculata), cu o masa (determinata), incarcat cu sarcina electrica (negativa) distribuita uniform in interiorul electronului (micului corp sferic) si care creaza un camp electric radial, continuu, simetric, care scade in intensitate proportional cu patratul distantantei la care se afla punctul studiat in raport cu centrul electronului. Se spune ca in vecinatatea electronului, apare, din cauza sarcinii electronului un „camp electric”, continuu, cu o valoare precisa, calculabila exact, in orice punct din spatiul tridimensional, pana la infinit.

(L)Daca astfel exista sau nu ceva anume, in acel spatiu populat cu „camp electric” nu putem spune cu certitudine. Acel camp electric prezent din vecinatatea electronului, pana la infinit, poate fi pus in evidenta numai in prezenta unui alt corp incarcat cu sarcina electrica, prin actiunile pondero-motoare (mecanice) pe care le genereaza asupra corpului de proba prin aparitia unor forte atractive (in cazul in care corpul de proba este incarcat pozitiv) sau repulsive (in cazul in care corpul este incarcat negativ). Electonul este prin urmare o entitate cu extindere infinita format dintr-un mic nucleu (material?) si un camp electic ce se intainde la nesfarsit. Orice electron este astfel mare cat tot universul. Cam asta este imaginea pe care ar trebui sa o aiba profanul vizavi de electron in varianta sa clasica. In interpretarea cuantica se constatata (coninua sa se constate) ca electronul este cu totul si cu totul altceva. Marea mirare, uluiala fata cu cuantica provine din faptul ca electronul, „fortat” sa ramana (si) ceea ce se credea ca este, trebuie sa se comporte intr-o maniera stranie, aleatorie, indeterminista, in acord cu rezultatele obtinute prin observarea sa directa la scara cuantica. Practic savanti au fost pusi in situatia de a construi o teorie in care, avand la dispozitie definitia clasica a electronului, trebuiau sa explice multumitor comprtamentul acelui tip de electron, si sa descrie matematic relatiile care guverneaza comprtamentul electronului (care este) in orice situatie cu putinta de la cea de constituient al atomului, pana la cele din acceleratoarele de particule, cele cosmice sau chiar extreme, precum cele din gauri negre.

_

(M) – AsymmetricwaveIn „realitatea” cuantica electronul aduce mai degraba cu un musuroi de furnici (se va proba)… astfel incat entitatea numita asa: electron sau negatron, capata valentele unei existente probabilistice, discrete,  cu o intindere spatiala considerabila, mult peste cele care-l acrediteaza cu imaginea unei mici particule, sferice, practic punctiforma, dotata cu sarcina electrica, masa, spin, impuls, localizare si… asa mai aproape. In fond electronul (in varianele negatron si pozitron) este felul (complex) in care se manifesta spatiul in jurul unor mici noduri ale sale, singularitati care-i inteapa suprafata in adancime, in directia uneia dintre dimensiunile sale, fara insa s-o strapunga. Atunci cand electronul este inteles in acest fel, manifestarile sale cuantice inceteaza sa mai fie bizare, contraintuitive, de neinteles. Probabil ca starea cuantica nu reflecta natura ultima  a realitatii, dar in mod categoric este mai aproape de realitate decat aceea cu care mintea noastra este obisnuita sa  se confrunte, pe baza simtuilor, la scara cosmica in care am fost arondati si in care la putere este mecanica clasica. Faptul ca am ajuns sa avem atingeri intelectuale cu realitatea cuantica este deja un succes notabil care ne-ar putea indreptati sa credem ca omul nu-i chiar un animal oarecare. De aceea si este atat de importanta reconcilierea profanului cu cuantica, pentru a pastra consistentå coeziunea omului cu umanitatea.

(N) – Nu stiu cum se face ca, tot gandindu-ma in cerc la electron, ca la un musuroi cu o infinitate de furnici,  am adormit. Si dormind am visat ca sunt imobilizat precum Guliver in tara liliputanilor (dupa cum si eram, in SF-era lui Goe) si ca, in acest timp, o multime de furnici si de feluri de furnici, mari si mici, cu aripi, termite, furnici negre si rosii, chiar si furnici albe, se plimbă, miriade, pe pielea mea, incolo si incoace, precipitat, haotic, cu un soi de disperare, parand a cauta ceva de negasit, invaluindu-ma total intr-o pânza fematatoare, care-mi gâdila innebunitor pielea prin miliarde de atingeri, mai scurte decat clipa, in ritmul pasilor de furnica.  Ma furnica tot corpul, si nu-ntelegeam ce vor furnicilea alea de la mine, ce cauta, de ce nu pleaca, de ce nu se disperseaza in univers. Apoi m-am gandit cu groaza ca poate cauta mancare, poate ca simt c-as fi comestibil si doar o temporara lipsa de imaginatie le impiedica sa ma deguste, inainte de a ma sfâsia in miliarde de miliarde de bucatele, fiecare mare cât o mandibula de furnica si ca astfel voi fi transferat, practic instantaneu, din interiorul meu in interiorul lor, al miliardelor de furnici. Anticipam cu groaza ca apoi, furnicile, ramase fara suportul de odinioara al agiatiei lor, se vor risipi care-ncotro in univers, luandu-ma cu ele catre infinit si diluandu-mi esenta catre zero. Nu stiu cum dar, in vis, se facea ca, dând contur de cuvinte acestei idei morbide, am declansat, prin insasi faptul gândirii ei, o schimbare a felului in care furnicile mi se miscau pe piele, ca orbitele lor au inceput sa capete o ordine care avea sa sfârşească prin a răpune haosul de până atunci. Am remarcat cu groaza cum furnicile incep sa se miste pe traiectori spirale cu multe braţe, formand-mi pe piele câte o astfel de spirala in ochi, in urechi, in nări, in gura, in ombilic, in anus si, vai, la iesirea din uretra, ca si cum s-ar fi grabit sa intre in interiorul meu pentru a se pune la adapost de o primejdie iminenta. Cele noua spirale, rotindu-se din ce in ce mai rapid, mai disperat, incercau, insa zadarnic, sa ma sfredeleasca, fara niciun succes. Paream inchis etans, perfect etans, in mine insumi. Nu stiu cat timp am dormit (o ora, o zi, un an, o ingrijorare in plus) dar m-am trezit deodata, din cauza unui sunet, un scârţâit sâcâitor, precum cel al odgoanelor care ţintuiesc la mal o corabie pe o mare agitata. Mi-am data seama spontan, reflex, fara sa ma gandesc in pasi logici la asta, ca scârţâitul este produs de oglinda care mă imbracă ce scrâşneşte la incheieturi din cauza unor forţe bizare a caror natura n-o intuiam inca. Iata-ma avand parte de o noua trezire, a doua, care desi ma purta la un nivel superior de constiinta reusea sa pastreze si continuitatea visului in planul realitatii, fotonii virtuali devenind furnici si furnicile re/devenind fotoni. Am realizat curand ca stratul de lac protector care ma imbraca, ca o oglinda perfecta, era bombardat de fotonii fara numar, emisi de bec si acumulati  in SF-era lui Goe, lovindu-se, amestecandu-se, cautandu-si eliberarea sau macar o ordine oarecare in dezordinea provocata de prezenta mea, observatorul inca orb, al carui contur, chiar imbracat in oglinda, strica simetria sferica a mediului in care se petrecea experimentul. Scâncetul oglindei sub bombardamentul fotonic  se inteţea  ameninţător, aducandu-ma in pragul furiei si disperarii. Parea ca totul se va sfârsi curand, iar eu, lenesul universal, n-apucasem sa ma gândesc la ce va sa zica mecanica cuantica in intregul ei, asa cum poate fi cuprinsa de mintea unui profan.

(O)Trezirea de la cosmar la realitate, o realitate inca si mai amenintatoare, ma adusese in pragul unui atac de panica. Spectrul ratarii totale a misiunii mele in sensul pe care-l acordasem eu insumi acestei misiuni simbolice inainte de a accepta sa mi-o asum, imi intuneca gândurile. Nicio limpezime, nicio coerenta, nu-mi erau accesibile. Niciun gand nu reusea sa ajunga pana la vreun capat, istovindu-se in cateva clipe. Ba porneam recapitulari cuantice, incercand sa ignor „penuria de timp”, dedicandu-ma unor abordari profunde, sistematice, pe care le abandonam apoi dupa doar cateva minute, cautand aiurea cine stie ce scurtaturi providentiale in sfera intuitiei sau a inspiratiei poetice, ori renuntam complet la orice contingenta cu planul initial, incercand cu disperarea sa construiesc ad hoc un plan B, un plan pentru retragere si recuperare, imaginandu-mi ca misiunea este deja ratata, ca „razboiul” a fost pierdut in mod oficial si ca sunt eliberat din pozitia de reconciliator al profanului cu cuantica, ca sunt lasat la vatra, scos din joc. Incercam sa gasesc resurse pentru a accepta resemnat aceasta varianta. Ok, imi spuneam, s-a terminat. Asta este. Bun. Ce faci acum? Cum iti duci viata? Cu ce o umpli? Ce va spune si mai ales ce nu va spune ea, Fleur-de-Lily, despre asta? Ce va urma? Ce-ar mai putea urma? Sinuciderea? Greaţa? Neantul? Alcoolul? Hm! Dar oare n-as putea sa-mi povestesc esecul, ratarea, naufragiul?… Oamenii adora sa auda povesti despre ratarile altora. Tiiii, ce idee. Voi scrie o capodopera intitulata „Viţa cum fu – Cronica unei morţi anuntate”. Nu, nu… titlul asta parca… parca l-a mai folosit unul in timp ce se afla inchis intr-o mare singuratate, intr-o SF-era de un veac. Ca sa nu-mi iasa vorbe, ca dupa ce ca sunt un ratat mai sunt si plagiator, ar trebui sa-l schimb un pic. Mda… Multi vad, putin cunosc. O sa-i zic „Viaţa cum fu – Spovedania unui invins”. Nu, nu, nici asta nu merge… e… Imi trebuie altceva. Ceva… Poate sa-i zic „Viaţa cum fu – Moartea unui barbat visator”. Nu. Nu merge. Si atunci?Atunci o sa-i zic asa, cu patetism, „Viaţa cum fu – Esecul reconcilierii profanului cu cuantica”. Da, asta e. Asa o sa-i zic. Si, gandind asta, in interiorul meu izolat de orice exterior, deodata, zgomotul produs de odgoanele care ma tineau ancorat, in SF-era lui Goe, sub bombardamentul fotonic (presupusul bombardament), inceta ca prin farmec.

(P)Era altceva. Era din nou liniste si pace. Tacere deplina. Privare de senzatii. O senzatie inegalabila. Aveam iarasi timp. Timpul experimentului se putea incheia oricand, din clipa-n clipa, nu (mai) conta, dar timpul alocat „Vieţii cum fu – Esecul reconcilierii profanului cu cuantica” se dilatase iarasi spre infinit dincolo de frontierele SF-erei lui Goe, cea cu raza fixa de 3,14… metri liniari. Puteam asadar sa ignor punctul de inflexiune care marca iesirea din SF-era, scoaterea d-lui Goe in afara, si sa continuui sa ma gandesc si sa filozofez, pe indelete, la ce ar fi trebuit sa inteleg din mecanica cuantica daca ar fi fost sa urmez planul initial. Puteam revedea linstit intelesurile si neintelesurile comportamentului cuantic al particulelor elementare. Puteam medita la intelesul constantei lui Planck si la felul in care micimea valorica a acestei mari constante, aproximata spre zero, face mecanica cuantica sa decada in triviala mecanica clasica, newtoniana… Puteam sa remodelez felul in care profanul ar fi trebuit sa accepte dualitatea unda-corpuscul a fiecarui nimic cu pretentie la ontologie in microcosmosul sub-atomic. Puteam sa revad principiul incertitudinii si sa separ sensurile adanci ale semnificatiei sale care cu niciun chip nu se poate interpreta ca fiind o banala eroare de observare, rezultat al limitarilor fizice si tehnologice ale instumentelor de observare. Puteam, in fine, sa meditez la explicatia profana a entanglement-ului cuantic si sa speculez la nesfarsit pe marginea semnificatiilor acestei banale nepotriviri cu teoria relativitatii. Puteam profana mecanica cuantica, cu voluptate si melancolie, exagerand precum un „Don Quijote” oarecare, dincolo de limitele oricarui ridicol, abilitatea d-lui Goe de a intelege, interpreta si traduce mecanica cuantica in dulcea limba a mecanicii clasice, accesibila oricui. Aproape oricui… Si mai ales puteam sa-l las apoi pe cititor, pe prea-cinstitul cititor, sa intre/vada ca dl.Goe, intr-un accidental si pasager moment de luciditate, intelege ca de fapt n-a inteles nimic din realitatea cuantica a lumii, avand insa grija, precum Dumnezeu (orice scriitor fiind un Dumnezeu), ca indata dupa epuizarea momentului de luciditate sa i se redea d-lui Goe puterea si stralucirea, facandu-l sa declare apoteotic ca de fapt nici nu este nimic de inteles.

(Q)Lorem ipsum în zona obscura a cuanticii, in care vulnerabilul profan este lasat sa inteleaga ca faptul observarii, singur, conduce la colapsul functiei de unda, determinand „obiectul” observat sa devina… „particula” sau „unda” si sa-si capete localizarea intr-unul dintre nodurile spatiale cele mai probabile cu putinta, cu pretul nebuniei de a pierde orice informatie despre viteza si directia de deplasare a enigmaticului obiect. Observatorul crează realitatea, cu fiecare interactiune dintre obiect si subiect care are ca efect colapsarea functiei de undă a Obiectului. Insa in absenta „observarii” exercitate de catre un observator final este valabil principiul superpozitiei care afirma ca „obiectul” este si unda si corpuscul, ca se afla simultan in toate locurile in care s-ar putea afla, sau nicaieri, ca impusul sau are toate valorile pe care le-ar putea avea si in genere orice atribut al sau are toate valorile pe care le-ar putea avea, din fericire, in acord cu natura sa cuantica, intr-o plaja finita de valori, separate de un numar intreg de „unitati” Planck-oide. Insa pana sa fie „vazut”, obiectul este o colectie de posibilitati, ca baza a existentei tuturor Universurilor alternative. Ecuatiile spun asta. Incercarea de a verifica acest „adevar” este condamnata la esec, pentru ca Observarea perturba dramatic Universul local, facandu-l sa se condenseze intr-o ipostaza unica, aceea care „se vede”. Vederea si lumina, legate logic si semasiologic precum libertatea cu vorbirea. Profanul optimist ar putea fi sedus de aceasta idee care-i poate reda „vazatorului” iluzia liberului arbitru (si prin analogie „vorbitorului”. O iluzie ca oricare alta. Cine pe cine atrage in curgatoarea realitate, realitatea unicului timp posibil, cel prezent, subiectul pe obiect sau obiectul pe subiect, este o alta poveste fara sfarsit care n-ar putea fi testata cu niciun chip in SF-era lui Goe.  Se pare ca in fapt lumina nu lumineaza ci de-a dreptul creaza realitatea pe care o ilumineaza.

(R)Lumina este un intermediar al cunoasterii extrem de eficient, in limite care odata pareau infinite, dar care, vai, se dovedesc azi atat de inguste. Lumina, in sens larg, atunci cand este prezenta in exces, este un agent care poate transfera informatii esentiale intre obiect si subiect fara a perturba notabil comportamentul niciunuia. Acest lucru ramane valabil insa numai in contextul strict al scarii dimensionale careia ii suntem vremelnic arondati. Cu cat ne apropiem de frontierele care marcheaza limitele fizice ale luminii, ca agent al transmiterii informatiei, cu atat procesul cunoasterii este mai afectat de erori si distorsiuni care necesita corectii mentale din ce in ce mai sofisticate si, prin urmare, cu rezultate din ce in ce mai incerte, mai vagi… Vedem bine lucrurile din jur, cand sunt luminoase sau iluminate si deci luminoase, folosim telescoape sau microscoape pentru a vedea mai departe sau mai in adanc, lucruri luminoase sau iluminate si deci luminoase. Analiza spectrala a luminii primite ofera informatii consistente despre natura obiectului observat. Sa tot studiezi universul infinit, populat cu fel de fel de obiecte, care mai de care mai atractive. Este desigur vorba despre obiectele „normale” care „plutesc” in Univers si sunt constituite din „materie vizibila”, cele care ne si intereseaza. De altfel, se pare ca lumina fizica nu ne prea poate ajuta, in mod direct, sa cunoastem nici materia intunecata si nici energia intunecata. Materia intunecata si energia intunecata ar trebui sa aiba dedicat un capitol substantial in lucrarea „Viaţa cum fu – Esecul reconcilierii profanului cu cuantica”, despre cum anume m-as fi gandit sa introduc aceste notiuni in „teoria despre orice” aferenta realitatii din exteriorul d-lui Goe, in interiorul SF-erei lui Goe, care teorie ar fi trebuit sa fie elaborata, in gând, in interiorul izolat al d-lui Goe, daca acesta n-ar fi ratat (din lene si/sau incompetenta) elaborarea ei. Iti dai seama prea-cinstite cititor, voi zice, cat de abisal se adanceste deoadata derizoriul in care ne complacem? Iti dai seama cat de mici, microscopice, devin, toate framantarile si preocuparile noastre pamantesti, maruntele noastre preocupari care ne umplu viata, naruind-o, vizand exclusiv obiecte materiale dintr-o stricta vecinatate terestra? Iti dai seama, prea-cinstite, ca insasi acea nemarginire in care ne invarteam, uitând cu totul cum cã lume asta-ntreagã e o clipã suspendatã, cã-ndãrãtu-i si-nainte întuneric se aratã, a devenit intr-un veac numai, ea insasi nesemnificativa, minora, neimportanta, atunci cand s-a vådit ca materia, adica lumina, careia ii suntem inexorabil atasati este o parte neglijabila, colaterala, un reziduu, in Univers, sub 5%, si ca Universul, el insusi in persoana, cu viata lui, cu viitorul lui, este in esenta sa intima, o afacere pe care si-o disputa, in mod exclusive, niste actori straini, straini de noi si de umilele noastre preocupari: Materia intunecata si Energia intunecata, despre a caror existenta Eminescu, sarmanul, nici macar nu avea habar. Si nici noi nu aveam pe cand il invatam la scoala, pe Eminescu, confundandu-l pe vechiul dascal cu un crai mancat de molii. Asa voi zice, prea-cinstite. Iar tu, tu prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, vei zice, incercand sa ma consolezi, ca nu. Ca Materia intunecata si Energia intunecata au fraudat alegerile si ca atunci, la inceput (timp), cand Dumnezeu a facut cerul (spatiul) si pamatul (materia), clientul a platit cu bani gheata pentru un Big-Bang cu mult mai multa materie luminoasa, de un miliarrd de ori mai multa, ca sa fie, din plin, fara sa stie insa ca de indata ce banii vor fi fost virati in conturi, materia si antimateria urmau sa se anihileze reciproc, total, si iremediabil. Si ca numai bunul Dumnezeu a reusit, strecurandu-se intre Materia Intunecata si Energia intunecata, sa salveze infim, a miliarda parte din materia luminoasa creata initial… Destul insa ca sa se faca din ea miliarde de miliarde de galaxii si chiar tu d-le Goe si si eu prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe. Asa vei zice, zic, luandu-ma cu vorba si uitand (intentionat) sa vorbesc despre ce era vorba: limitele luminii ca agent purtator al informatiei, sursa a cunoasterii, din pomul binelui si-al raului celui mai mic. Intelegerea limitelor luminii ar fi trebuit sa fie un pas urias pe drumul ratat (poate) al reconcilierii profanului cu cuantica.

(S)Intunericul nu exista. Este un gand pe care l-as putea propune ca replica imaginara a d-lui Goe, rostita in mintea sa, in timp ce se gasea, singur, izolat, in SF-era sa etansa, poleita, ca si el, cu oglinda, in vreme ce un ipotetic bec avea sa pompeze lumina in acel spatiu izolat, avand o frontiera unica, formata din doua suprafete disjuncte, suprafata interioara a sf-erei si suprafata exterioara a d-lui Goe. Intunericul nu exista, avea sa cugete dl.Goe, cu ochii inchisi, cu ploapele opace, poleite in oglinda, avand in fata ochilor imaginea intunericului absolut. Intunericul ar fi asadar, categoria filozofica ce poate desemna, intr-o maniera concisa, absenta vederii si/sau absenta luminii (caci nici de vazut nu fuse si nici ochi care sa vazå). Da… Dar absenta luminii este iluzorie… Lumina este pretutindeni… Noi insine suntem compusi esentialmente din lumina. Se va proba.

(Ş)Gandul ca suntem noi insine, in esenta noastra profunda, ultima lumina, lumina pura, ma imboldea sa recapitulez in minte limitele luminii ca agemt/intermediar al cunoasterii, dar nu ma puteam dezlipi de imaginea care-mi reda arhitectura in straturi a fiintei mele biologice. Am invatat mai intai ca sunt un corp, plin, cu o anumita densitate, dar oarecum omogen, format din materie, cu masa, masa inertiala, masa gravitationala. Ca sunt ceea ce cântaresc. Am inaltime. Am greutate. Am invatat ca nu pot ocupa simultan cu alt corp acelasi loc in spatiu, si ca nu pot fi simultan in mai multe locuri. Toate astea m-au facut sa cred ca esenta mea ultima rezida in protonii si neutronii care ma compun, constituind 99.99 din masa mea, din materia care sunt. Am aflat apoi ca materia care ma compune este extrem de rara, ca nucleele atomice in care protonii si neutronii isi preocupa existenta cu dansuri gluonice intre quark-uri pline de farmec si stranietate, sunt pierduti in adanc, in volumul imens, enorm, al atomilor si ca ele nucleele alea, un biet suport, o schela, un schelet mic si dur al fiintei mele, ce abia daca ocupa 0.1% din volumul atomului, care este, vai, in rest, aproape gol. Rarefiat cum sunt, daca ar trebui sa contez pe masa care ma compune pentru a-mi imbratisa iubita n-as avea nicio sansa sa-i intalnesc firavul trupul. Am trece unul prin altul ca si cand n-am fi. Am aflat apoi, in adolescenta, ca datorez fiorul imbratisarilor tandre, norului de electroni care umple, literalmente, volumul atomilor, si ca interactiunile electostatice intre electronii mei de valenta (!) si electronii lucrurilor pe care le ating, imi dau consistenta si-mi confera existenta, o existenta eminamente electrica. Pe urma, la varsta deplinei maturitati aflu ca de fapt nu exista „câmp electric” si nici „sarcina electrica” ci doar niste noduri in spatiu (electronii) in jurul carora tot apar si dispar, intr-o clipita, fotoni virtuali, care se ciocnesc de fotonii virtuali nascuti in vecinatatea altor electroni, facand posibila senzatia atingerii si simtul tactil. Pana la urma toate simturile sunt intermediate de fotoni, adica de lumina care se transforma, prin lumina, in senzatii, si ca avem doar ochi, peste tot ochi, ochi optici, acustici, olfactivi, tactili, gustativi… pentru feluritele lumini pe care, prin lumina, le transmitem creierului, un procesor de lumina cu lumina, din care se extrage si se re/compune informatia. In esenta noastra cea mai inalta suntem, fiecare dintre noi, focuri de artificii alcatuite din fotoni virtuali, care tot apar si dispar, imprumutand energie din vid. In centrul fiecarui nor de artificii se afla un suport punctiform (pe care in mod conventional il numim electron), un loc in care aglomerarea de fotoni virtuali este atat de mare (o vanzoleala nebuna) incat nu se mai disting separat. Suntem nu ceea ce cantarim ci felul in care este aranjata lumina care ne compune, imponderabila, fragila, misterioasa.

(T)E-o cale atat de lunga ca miliarde de ani i-au trebuit luminii sa ne-ajuga… In doar un veac si jumatate universul a crescut, ca pâinea in cuptor, de vreun milion de ori, de la cateva mii de ani lumina (cat avea pe vremea lui Eminescu) la cateva miliarde… De acolo, venindu-ne lumina si ajungandu-ne, aflam cam totul, prin lumina, despre lumina lasata in urma, atat de in urma in timp si spatiu, sub forma de materie, electroni, protoni, atomi, stele, galaxii… Dar vai, dincolo de aceasta limita a miliardelor de ani lumina, lumina nu ne mai poate ajuta in lupta cunoasterii cu energia intunecata… Acolo, departe-i atat de departe incat spatiul, care din goluri se tot naste, fuge spre infinit mai repede decat lumina insasi… Nimic de dincolo nu ne mai poate fi adus la cunostiinta prin lumina (si nici altcum)… Universul observabil este o sfera cu o raza finita („avem clipa, avem raza, care tot mai tine inca… cum s-o stinge, totul piere, ca o umbrǎ-n intuneric, cǎci e vis al nefiintei universul cel himeric…”)… Este o SF-era din ce in ce mai saraca. In ea va ramane candva doar Galaxia Lactee (ramasitele ei), apoi doar vreun sistem solar, o planeta prizărită, un om, un atom, un electron, un foton… si atat. Lumina de azi ne spune totul despre trecut, present si viitor si despre lumina, adica despre noi, dar numai si numai in limitele acestei SF-ere atat de similara cu SF-era lui Goe.

(Ţ)Negura de dincolo de limitele luminii si ale universului observabil, tara in care energia intunecata este atotputernică, are un corespondent si in adanc, in lumea microscopica, in care materia intunecata domneste pe deplin. Lumea realitatii cuantice atinge aceasta limita la care fotonii nu mai sunt in stare sa lumineze fara sa perurbe si sa schimbe dramatic. Stabilitatea dinamica a vibratiilor cuantice ale spatiului care creaza iluzia particulelor elementare si a naturii lor duale, dominata de fotoni virtuali care se nasc si mor, atemporal, in aceeasi clipa, nu-i un tărâm in care fotonii-unde-corpusculi sa zburde liberi. Prinsi in dansul minuscul al spatiului, ei insisi incearca sa dicteze ritmul dansului pe melodia strigurilor din adânc. Ceea ce este, este si asa vag, nelocalizat, marcat de netimpul virtualitatii, iar lumina care incearca sa iluminezea, o face fixand realitatea, degradand-o in acel colaps al functiei de unda, in intamplarea de a se „ciocni” de ea, „interferând”, pentru a o aduce la o stare unica, pe intelesul nostru la profanilor fata cu misterele lumii si ale luminii. Mai departe, mai in adânc, lumina isi incheie rostul, ne mai puntandu-ne ajuta spre alte intelesuri. Abia cand o vom intelege deplin, in aceasta coroana SF-erică cu raza exterioara un pic mai mica decât meta-galaxia si cu raza interioara un pic mare decât un neutrino, vom putea spera sa capatam si altceva, acces catre alt gen de cunoastere. Ma bate gandul sa redevin un Neutrino.

(U)D

(V)U

(W)M-am gandit ca m-as fi gandit la tot ce era de gandit din perspectiva profanului despre mecanica cuantica si mi-am imaginat ca mi-as fi imaginat tot ceea ce era de imaginat, in limitele orizontului asteptarii experimentatorilor, pentru a avea, din imuabilul meu interior, o imagine a exteriorului meu – cu care nu comunicasem inca deloc, o teorie universal valabila care sa explice (anticipand) totul, tot ceea ce se intampla in exteriorul meu, in interiorul SF-erei lui Goe, bazandu-ma stict pe informatiile despre starea initiala si conditiile de frontiera, precum si pe abilitatea mea de a procesa informatie in acord cu anumite norme teoretice, logice, deontologice si chiar teleologice, care-mi erau, nu-i asa?, preinstalate in segmentul intelectual al existentei mele istorice. Interiorul d-lui Goe, polieit inspre afara cu oglinda, era exclus temporar din interiorul SF-erei lui Goe, cel putin pana cand dl. Goe deschizand ochii, pentru a obeserva, va pune interiorul său, conţinător inclusiv al mintii, constiintei si memoriei d-lui Goe, in comun cu interiorul SF-erei sale. Daca-ti mai amintesti, se presupunea ca, dupa ce dl.Goe va incheia de recapitulat din minte perspectivele sale asupra mecanicii cuantice si dupa ce va fi incercat sa preconizeze din minte, anticipand, intamplarile ce aveau sa se fi intamplat in SF-era dupa prima sa trezire si/sau dupa aprinderea becului si pana in momentul in care era sa fie gata de a observa si compara realitatea din teren cu cea anticipata in mintea sa, dl. Goe sa deschida ochii de indata ce va primi un semnal oarecare, cat de mic din exteriororul sau, de dincolo de pojghita oglinzii care-l separa de lume (atata lume cat incapea in SF-era sa, nici ea prea mare). Iata-ma asadar in acea ipostaza, asteptand semnalul necesar pentru a deschide ochii. Este drept ca aici am cam fortat lucrurile, practic renuntand resmnat atat la recapitularea perspectivelor cuantice cat si la elaborarea teoriei despre orice in SF-era lui Goe, aflandu-ma in postura trisorului care se bazeaza pe faptul ca cei responsabili in a-mi transmite semnalul necesar n-au de unde sa stie ca am ratat obiectivele respective sau, ma rog, ca sunt pe cale de a le rata, acceptand sa deschid ochii inainte de vreme. Am inceput asadar sa trag cu urechea. Nu stiu de ce aveam impresia ca semnalul trebuie sa fie unul acustic, un suierat, ori poate un cuvant sau poate chiar o fraza… M-am izbit de o liniste ingrozitoare. Abia acum, desprins din vertijul interior al gandurilor, al emotiilor si agnoaselor ce ma tinusera ocupat atata vreme (oare câtă vreme) am realizat, cu o oarecare neliniste, absenta oricaror semnale din afara si am inceput sa presimt socul privarii de senzatii. Cat am reusit sa ma men/tin pre/ocupat, eu pe mine insumi, cu gandurile despre realitatea cuantica, in interiorul meu, privarea de senzatii a fost floare la ureche. Stresul cel mare, pe seama caruia chiar eram tentat sa pun ratarea prin abandon si nefinalizare a partii mentale a experimentului, era tocmai ca s-ar putea sa primesc semnalul acela exterior prea degraba, ca cineva imi va spune „Gata baiete, s-a sfarsit. Timpul (de gandire) ti-a expirat”, ca pe vremuri, la extemporal. Ma oprisem pentru ca timpul imi era prea putin, iar acum, la sfarsit, ii resimteam cu grozavie imensitatea. Incordat, ascultam, cu urechile, cu pielea, cu nasul, cu toata fiinta. Imi auzeam distinct bataile inimii si pulsul in cateva artere, sunetele intestinelor… Respiratia nu mi-o auzem. De atata incordare surda imi zvâcneau tamplele si timpanul, mi se batea ochiul stâng si mainile parca-ncepusera sa-mi tremure. A trecut un timp, enorm, ingrozitor de mult, poate un minut sau doua. Ajuns la capatul puterilor m-am gandit ca poate ar fi bine sa ma intorc in interiorul meu, in deplina siguranta si confort, sa reiau gandurile despre blestemata realitate cuantica, ori despre povestea acumularii fotonilor in SF-era… Mi-am dat seama instantaneu ca nu se mai poate, ca totul e pierdut… Si atunci, cuprins de inspiratie am inventat un sunet. Mi s-a parut inadins ca mi se pare ca aud o voce suava care cântă „Somnoroase pasarele… pe la cuiburi se aduna… se ascund in ramurele… Noapte buna…”. Stiam bine ca nu se aude nimica si ca totul e un pretext cusut cu ata alba, alba ca lumina cea alba, dar ce mai conta? L-am declarat semnal si am dat sa deschid ochii. Greu de descris surpriza de a constata ca nu-i pot deschide, ca ploapele poleite cu oglinda mi se lipisera definitiv una de alta asa incat orice tentativa de a le desprinde cat de cat, insemna doar o durere imensa. Atat. Ochii-mi erau lipiti, intunericul era perfect, iar eu eram condamnat sa ramn orb in SF-era asta blestemata, in care singurul semnal pe care puteam conta era ipotetica lumina a nefericitului bec. Mi-am inventat speranta ca „ei”, controland totul, mi-ar fi blocat cumva deschiderea ochilor in absenta semnalului, pentru a se asigura ca nu voi avea acces in mod prematur la informatia din SF-era lui Goe, dar ca de indata ce acel semnal va veni (daca va veni), cumva, intr-un mod magic voi fi totusi capabil sa deschid ochii si sa vad. Era o speranta subtire, vaga. Mult mai plauzibila mi se parea ipoteza ca totul nu este decat o intamplare neprevazuta, un detaliu tehnic la care nimeni nu s-a gandit atunci cand a fost proiectata polimerizarea oglinzii pe pielea mea. Am tot incercat sa trag de pleoape, mai cu blandete sau mai salbatic, cu disperare. In zadar. Speram sa mor sau macar sa adorm pentru a scapa din cosmarul care ma tine tintuit la frontiera dintre interiorul si exteriorul meu, in SF-era lui Goe.  Deodata, asa din senin, mi s-a parut ca simt miros de paine calda, abia scoasa din cuptor, si-nvins am inceput sa plang in hohote.

_

(X)Lacrimile mele amare au reusit performanta sa dizolve oglinda care-mi lipise ploapele. Lacrimile d-lui Goe. Uluitor, mi-am zis, zic. Le-am simtit scurgandu-mi-se fierbinţi pe obraji şi, intelegand ca astfel voi putea sa deschid ochii, m-a apucat plânsul şi mai tare. Simteam deja lumina strecurându-mi-se pe sub pleoape, invadandu-ma, alungandu-mi intunericul in care fusesem scufundat eu in mine insumi, o vesnicie. Ma coplesea o bucurie uriasa, imensa, neinteleasa si exagerata, o senzatie de beatitudine si extaz, careia nu puteam sa-i opun nicio rezistenta rationala. Am lasat-o sa ma ia in stapanire, simtindu-ma atras mistic intr-o mare fericire. Este iubirea, mi-am zis, zic. N-am nici cea mai vaga idee cat a durat acest vis luminos. Incet, incet m-am recompus in vechea mea fiinta cu reflexe raţionale. Am realizat ca ţineam inca ochii închisi si ca întunericul nu mai este negru ci alb. Alb ca spuma laptelui, alb ca zapezile de alta data, alb ca lumina cea mai alba. Strălucitor. Dintr-odata mi s-a facut frica de ceea ce s-ar putea intampla daca as deschide ochii. Imi era teama ca deschizand ochii, in lumina aceea orbitoare, retina mea, dedata intunericului atata amar de vreme, n-ar putea supravietui socului. Am asteptat. Am incercat sa disting ceva asa, cu ochii inchisi. Lumina era si asa – destula. Nu se distingea insa nimic anume. Acelasi alb stralucitor pretutindeni, in toate directiile, egal, monoton. Nicio informatie in plus. Am asteptat si am tot asteptat… Am decis sa incerc sa deschid ochii pentru o clipa doar, pentru o scurta clipa… Albul a explodat „asurzitor”, ca un Big-Bang, devenind brusc negru. Negru absolut. Inchisesem ochii… Incet, incet, negrul s-a decolorat, spre un gri-albastrui, ca spuma laptelui, ca zapezile de odinioara… Am asteptat. Am cugetat. Am existat… M-am gandit ca spatiul acela limitat, din interiorul SF-erei lui Goe este inundat de o lumina mare, gigantica, înţesat de lumina, ca de o pasata moale, stralucitoare, prin care n-as putea vedea nimic. Oricum, imi ziceam, macar acum am aceasta jucarie nou a clipitului. Puteam clipi. Retina nu se supara. Si clipind inventam culori. De fiecare data cand inchideam sau deschideam ochii obtineam culori noi, curcubee de culori… rosu, galben, albastru, corai, oranj, verde, indigo, violet, turcoaz, rosu sangeriu, verde crud…si albastru azur. Nu stiu daca erau doar iluzii optice sau chiar distingeam acele miriade de nuante filtrate printre gene, prin pleoape, prin aerul ticsit cu fotonii… din care-mi construiam, intr-o clipa, anotimpurile. Migram fara timp din primavara in vara si, fara vreme, din vara in toamna, saream cate o iarna si aterizam direct in verdele primaverii care a fost, a fost, a fost. Am dormit, m-am trezit, am clipit, am cântat, am pictat, doar cu ochii…am adormit, am visat, m-am trezit, am clipit, am cugetat, am existat… Multa vreme. O viata de om…

(Y)Undeva mi s-a parut ca vad o silueta rastignita pe peretele curb al SF-erei lui Goe. Nu stiu cum a aparut acolo. Iluzie sau realitate? Apoi, intorcand capul, am vazut becul, stins, parca inghitind lumină. Intorcandu-ma am remarcat ca silueta rastignită se misca odata cu mine. Reflexia mea, am reflectat… Dar cum se face ca am inceput sa vad in lumina aceea orbitoare? Oare ochii mi se obisnuisera cu lumina in exces? Oare creierul reusea sa aplice o corectie „soft” si sa extraga detalii inteligibile din orbitoarea lumina alba? Cum, necum, incepusem sa vad, sa disting prin intunericul alb al zilei. Din ce in ce mai bine, mai clar. Vedeam in palma reflexia reflexiei mele låbårtzata pe peretele sferic, sau, inclinand putin palma, vedeam coridoarele unui labirint intortocheat in care ma regaseam in cele mai bizare forme cu putinta. Si cu cat ma priveam mai atent, fara sa clipesc, cu atat ma vedeam mai clar, mai limpede, in mii de ipostaze. Ma clarificam vazand cu ochii. Se-ntuneca in SF-era lui Goe si de aceea vedem mai clar. Orbirea se atenua, pas cu pas, cu fiecare clipa, cu fiecare privire lacoma aruncata prin labiritul curb al oglinzii. Am inteles ca ceva se intampla, ca nu in acomodarea ochilor mei cu lumina intensa se afla secretul limpezirii ci in altceva, am inteles ca exista ceva care consuma lumina din SF-era lui Goe. I-am blamat pe experimentatori, i-am ironizat, imaginandu-mi ca le-a scapat ceva, ceva simplu, un amanunt, care iata strica experimentul. Tot incercand sa aflu ce-ar putea fi, am realizat siderat, ca vederea mea este ceea care consuma lumina, lumina aceea imensa dar finita. Am inteles ca vazând, schimb natura lucrurilor vazute si nevazute. Lumina alba, patrunzandu-mi in ochi este captata de retina, transformata in impusuri electrice, transmise prin nervul optic la creier si ca acolo dupa ce semnalul este analizat in complicate sinapse, este transformat in caldura, in radiatie infrarosie, transmisa afara direct prin ţeasta sau prin radiatorul capilar care are ca agent de racire sângele, ce o poarta apoi spre piele si spre aerul expirat. Deodata am consatata ca se facuse cald. Foarte cald. Am inchis ochii ca sa economisesc lumina. Dar n-am rezistat mult. Ma plictseam teribil. Am deschis ochii si m-am strâmbat in oglinzi, in palme, pe pereti… Mi s-a parut ca as avea talent la dans… Chiar si asa ancorat in cele 12 fire. Incet, incet, mi-am consumat ratia de lumina, asa… doar privindu-mi reflexile, observand si incercand sa inteleg ceva. N-am inteles. Nimic. Eram iarasi in intuneric. De data asta un intuneric fierbinte. Atat de fierbinte incat ceva, ceva ståtea sa se intample. M-am mirat doar ca nu-mi pasa ca e intuneric. Intuneric fara speranta. Acum aveam ochii deschisi. Ma puteam zgâi prin bezna oriincotro, in zadar. Puteam clipi, fara efect. Oare cum de eram asa de calm, de linistit? Nici urma de disperare. Desi intunericul era mai real, mai substantial decat data trecuta cand nu puteam deschide ochii, acum nu ma tulbura nicio neliniste. Poate pentru ca fusesem adus aici lent, pas cu pas… Poate pentru ca stiam ca intunericul de acum mi se datoreaza… Multumit poate cu ceea ce primisem in schimb. Poate. La urma urmei pot incheia oricand experimentul acesta stupid. Nu?

(Z)Xenonul din SF-era lui Goe capta cåldura din aer, radiatia infrarosie pe care nu mi-o vedeam, nu mi-o auzeam. Intunericul zapusitor in care se transformase fosta lumina, cea alba, a becului, inghiţita apoi, prin ochi, in procesul cunoasterii, pe/trecut prin creier, in mintea d-lui Goe, pe lungul drum al zilei catre moarte… interactiona cu xenonul din aer. Atomii izotopului greu al Xenonului absorbeau fotonii deplasati spre rosu, dincolo de rosu, in gama frecventelor joase… si-i eliberau apoi la alta frecventa, mai inalta, facandu-si electronii sa genereze o lumina monocroma, movulie, difuza, destula incat sa vad iarasi ceva, acelasi Goe rastignit pe pereti, multiplicat in mii de ipostaze, aceleasi umbre, aceiasi spiridusi cu barbi lungi… prieteni, amintiri… Totul de la capat. Urma sa-i inghit iarasi lacom, prin retina, sa-i transform iarasi in impulsuri electrice, sa-i predau creierului, in centrul intunecat al vazului, sa-i trasform iarasi in senzatii luminoase, scurte, ancorate exclusiv clipei prezente, sa-i fixez in memorie, la locul cunoscut, sa las apoi neuronii sa transforme reziduurile electrice care purtasera informatia pana aici, in caldura, iarasi in caldura, lumină infrarosie care sa incalzeasca aerul, atomii de Xenon… hă-hă, si asa mai departe… iarasi si iarasi, până cand toti fotonii vor fi reusit sa evadeze din SF-era lui Goe, prin oglinda, sub forma de radiatie infrarosie, reziduala, incalzind Universul infinit, pe cheltuiala mea. Infinitezimal, dar oricum acolo ceva, o urma, pe care m-as putea intoarce, la o adica. Am constatat, iluminat deodata, ca toata lumina care trebuia sa devina informatie, devenise, ca toata lumina care trebuia sa evadeze in Univers, evadase. Eu observatorul, interactionand cu lumina, creasem aceasta realitate cuantica, duala, corpusculara – SF-era lui Goe – electronul, si ondulatorie – fotonii virtuali(!) care evadasera cu ajutorul meu, al mintii mele, si care acum in clipa prezenta zbora liberi spre infinit, cu viteza luminii in vid, incertitudinea acestor coincidenţe obţinute prin aruncarea zarurilor si enanglement-ul meu cuantic si cert cu incerta Fleur-de-Lilly, toate semne clare ale reconcilierii profanului cu cuantica, daca ar fi fost sa fie intr-adevar asa cum le insir fara sir. In SF-era lui Goe era din nou in bezna. Ca la inceput. Cand nici de vazut nu fuse si nici ochi care sa vază. Doar eu, eu eram altul. Un altul. Nou. Transformat. Gata de a iesi din SF-era lui Goe. Mi-am amintit de conventia facuta cu experimentatorii. De indata ce nimic nu se va mai intampla, nicio schimbare, imediat ce nu mai va mai fi nimic de observat, atunci, pentru a incheia experimentul ar fi trebuit sa rostesc ceva, o vorba, un cuvant. Caci la sfarsit va fi cuvantul. Venise vremea sa ma pronunt. Am inceput sa ma gândesc intens la ce anume as fi putut spune, cautatnd ceva solemn, grav sau dimpotriva glumetz si fistichiu, memorabil, care sa marcheze incheierea experimentului d-lui Goe in SF-era lui Goe. Fara nicio legatura cu gândurile mele intense, in ciuda lor parca, de undeva, mi-a venit spontan in minte secventa cuvintelor pe care trebuia sa le rostesc. Am deschis ochii, iar vocea, pe care nu mi-o auzisem de un veac, s-a incordat si-am auzit, clar, in intunericul deplin al incintei sferice: Destinul omului este să inteleagă lumina. Scurtå pauzå, apoi un oftat. Am simtit o mânå maingâindu-ma pe obraz si o voce moale soptindu-mi la ureche: „Iar ai visat si vorbesti prin somn. Nu mai dormi cu faţa in sus ca sforăi...”

Posted in Arcaluigoeologie | 213 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: