(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 15 mai 2013

Vederi din oraşul Reşiţa

Posted by Arca lui Goe pe mai 15, 2013

Da, Reşiţa este un loc magic. Nu ştiu ce anume o face să fie aşa şi cred că nu voi descoperi niciodată – nici nu mă preocupă foarte mult. Când am intrat prima dată în Reşiţa, pe singurul bulevard pe care-l are, am avut efectiv un sentiment de panică amestecat cu sentimentul nimicniciei. Am avut dintr-o dată, deşi pe atunci mi se părea că sunt deşteapta deşteptelor şi stăpâna maşinaţiunilor, un sentiment acut, scurt, intens, că sunt o cantitate neglijabilă şi prost alcătuită. Asta m-a iritat şi mi-a făcut inima să fluture: senzaţia că se uită cineva la mine – nu se uita nimeni real, concret, dar aşa am simţit – cu milă amestecată cu dispreţ şi curiozitate. Şi o vagă maliţie. ceva de genul: “Asta e tot ce ai reuşit tu să scoţi maximum din ce ţi s-a dat?…”

OLYMPUS DIGITAL CAMERAAm alungat sentimentul acesta ca pe-o muscă supărătoare şi mi-am continuat “eficienţa”. Dar cuiul se înfipsese. Simţeam nevoia să mă întorc. Să mai culeg din văzduhul ei ceva… Nu a mai fost nimic, doar privirea aceea moale, senină, albă, nici încrezătoare, nici dezaprobatoare, nici “asertivă” (un cuvânt la modă  )) ), doar o privire. De fiecare dată când mă întorceam la Timişoara eram un om zdrobit, din ce în ce mai zdrobit, cu unghiile tăiate din carne, cu toate instinctele mele de prădător bine antrenat pentru mlaştina de pustă date peste cap, înnodate, mierii… S-a dus naibii şi eficienţa… Nu mă mai interesa ce mă interesa înainte. Nu ştiu cum ţi-ai dat seama dar cu adevărat ai un instinct infailibil şi aici m-ai “ochit” perfect. Într-o zi m-am întâlnit cu Reşiţa şi n-am mai avut scăpare. Ei, aş fi avut, puteam să duc acea viaţă dinainte prevăzută, de prădător.  )) Nu, n-am vocaţie de prădător. Nici de pradă, cred. Deşi, socialmente, acum nu mă interesează aproape nimic din ce-i interesează pe oameni.

Reşiţa aştepta placidă să apară zănatica de Savitsky, cu zâmbetul ei vag ironic şi cu aerul ei că nu dă doi bani pe nimic, pentru că, nu-i aşa?, ştia ea mai bine cât preţăluiesc oamenii şi gesturile. Ea avea timp să aştepte şi de fapt nici nu aştepta. Eu aveam nevoie de Reşiţa, Reşiţa se putea lipsi foarte bine de mine.

Resita_4Sunt multe legende în legătura cu fuga mea din marea metropolă, nah! Timişoara, unde, vorba ceea, “începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș” prin presa vremii celeia. Vânător de nimicuri. Una a fost că m-am îndrăgostit şi-am fugit cu un artist. Nimic mai fals. De îndrăgostit, da, m-am îndrăgostit iremediabil, de la prima contrariere. De când m-a privit ca pe o gânganie neterminată, ea, care era chiar legenda lumii, leagănul vieţii, puterea necunoscută a adâncurilor nevăzute, un suflet uriaş, pulsatil, generos şi blând respirând prin dealurile sale energia eternităţii. Reşiţa nu e un fost oraş muncitoresc, monoindustrial. Nu e nici măcar un oraş chezaro-crăiesc sau teresian. Sau e şi acestea dar e mult mai mult decât atât. Reşiţa e un topos, un pământ de-întemeiere; dacă Universul n-ar fi existat, el putea foarte bine să înceapă să fie din retorta aceasta minunată, cu pietre cenuşii, cu dealuri de calcar, cu pădurile ei, cu o sălbăticie inocentă a împrejurimilor văii Bârzavei… Cu un spirit al locului care m-a pironit, m-a contrariat şi m-a vrăjit recuperându-mi sufletul pierdut, sufletul acela, inocent, îngeresc pe care-l uitasem cine ştie pe unde. Reşiţa m-a ajutat să mi-l găsesc, să-l curăţ, să-l retopesc o dată, de două ori, de trei ori şi nu-mi mai fie frică sau ruşine să ies cu el în lume şi să zic că-i al meu. N-a fost uşor cu o încăpăţânată ca mine, desigur. Reşiţa m-a învăţat că trebuie să te mai şi adaşti, chiar aşa, neoprindu-te, să te uiţi roată în jur şi să fii atent la oameni. Eu n-am văzut nicăieri – şi am umblat destul; probabil că mai există locuri unde se-ntâmplă asta, dar nu-mi vin acum în minte – case construite ca la Reşiţa, în pintenul dealului, în prelungirea stâncii, îmbinând făcutul de mâna omului cu natura, împletindu-le; aici omul n-a fost atât de imbecil încât să vrea să stăpânească natura, şi-a dat seama că e greşit sau inutil, şi s-a rostuit în prelungirea ei. Superbă inteligenţă. Când am văzut prima dată acele case am exclamat: Câtă înţelepciune de viaţă!…

resita300px-147_DCELa o vreme, m-a primit în ea, cu bucurie. Am râs şi ne-am bucurat de prieteni,de voie bună, de doine. Pe urmă a venit un pic de întuneric, în mod natural, aş zice. Reşiţa este singurul loc de pe pământ unde eu pot trăi, ştiai, nu-i aşa? De câte ori mă duc pentru o perioadă mai lungă altundeva, abia aştept să ajung “acasă”, înapoi, acasă. Poate c-o să mă vindec. Sau, măcar, să fie suportabil… Mulţumesc că eşti aici, prietene. Incertitudinea e cea mai teribilă dintre rele.

resita_locomotiva

P.S. Actualmente Gabriela Savitsky locuieste intr-un trandafir rosu din Resita. Intamplarea face sa treaca (iarasi) printr-o incercare grea. Cu siguranta ca o vizita facuta cu gandul sau cu vorba buna, ori altele idei inca si mai consistente, venite de la fiecare dintre meta-cunostintele sale virtuale pot face mai usoara depasirea acestei incercari.

Posted in Aliorum Textuum | 15 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: