(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Vederi din oraşul Reşiţa

Posted by Arca lui Goe pe Mai 15, 2013

Da, Reşiţa este un loc magic. Nu ştiu ce anume o face să fie aşa şi cred că nu voi descoperi niciodată – nici nu mă preocupă foarte mult. Când am intrat prima dată în Reşiţa, pe singurul bulevard pe care-l are, am avut efectiv un sentiment de panică amestecat cu sentimentul nimicniciei. Am avut dintr-o dată, deşi pe atunci mi se părea că sunt deşteapta deşteptelor şi stăpâna maşinaţiunilor, un sentiment acut, scurt, intens, că sunt o cantitate neglijabilă şi prost alcătuită. Asta m-a iritat şi mi-a făcut inima să fluture: senzaţia că se uită cineva la mine – nu se uita nimeni real, concret, dar aşa am simţit – cu milă amestecată cu dispreţ şi curiozitate. Şi o vagă maliţie. ceva de genul: “Asta e tot ce ai reuşit tu să scoţi maximum din ce ţi s-a dat?…”

OLYMPUS DIGITAL CAMERAAm alungat sentimentul acesta ca pe-o muscă supărătoare şi mi-am continuat “eficienţa”. Dar cuiul se înfipsese. Simţeam nevoia să mă întorc. Să mai culeg din văzduhul ei ceva… Nu a mai fost nimic, doar privirea aceea moale, senină, albă, nici încrezătoare, nici dezaprobatoare, nici “asertivă” (un cuvânt la modă  )) ), doar o privire. De fiecare dată când mă întorceam la Timişoara eram un om zdrobit, din ce în ce mai zdrobit, cu unghiile tăiate din carne, cu toate instinctele mele de prădător bine antrenat pentru mlaştina de pustă date peste cap, înnodate, mierii… S-a dus naibii şi eficienţa… Nu mă mai interesa ce mă interesa înainte. Nu ştiu cum ţi-ai dat seama dar cu adevărat ai un instinct infailibil şi aici m-ai “ochit” perfect. Într-o zi m-am întâlnit cu Reşiţa şi n-am mai avut scăpare. Ei, aş fi avut, puteam să duc acea viaţă dinainte prevăzută, de prădător.  )) Nu, n-am vocaţie de prădător. Nici de pradă, cred. Deşi, socialmente, acum nu mă interesează aproape nimic din ce-i interesează pe oameni.

Reşiţa aştepta placidă să apară zănatica de Savitsky, cu zâmbetul ei vag ironic şi cu aerul ei că nu dă doi bani pe nimic, pentru că, nu-i aşa?, ştia ea mai bine cât preţăluiesc oamenii şi gesturile. Ea avea timp să aştepte şi de fapt nici nu aştepta. Eu aveam nevoie de Reşiţa, Reşiţa se putea lipsi foarte bine de mine.

Resita_4Sunt multe legende în legătura cu fuga mea din marea metropolă, nah! Timişoara, unde, vorba ceea, “începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș” prin presa vremii celeia. Vânător de nimicuri. Una a fost că m-am îndrăgostit şi-am fugit cu un artist. Nimic mai fals. De îndrăgostit, da, m-am îndrăgostit iremediabil, de la prima contrariere. De când m-a privit ca pe o gânganie neterminată, ea, care era chiar legenda lumii, leagănul vieţii, puterea necunoscută a adâncurilor nevăzute, un suflet uriaş, pulsatil, generos şi blând respirând prin dealurile sale energia eternităţii. Reşiţa nu e un fost oraş muncitoresc, monoindustrial. Nu e nici măcar un oraş chezaro-crăiesc sau teresian. Sau e şi acestea dar e mult mai mult decât atât. Reşiţa e un topos, un pământ de-întemeiere; dacă Universul n-ar fi existat, el putea foarte bine să înceapă să fie din retorta aceasta minunată, cu pietre cenuşii, cu dealuri de calcar, cu pădurile ei, cu o sălbăticie inocentă a împrejurimilor văii Bârzavei… Cu un spirit al locului care m-a pironit, m-a contrariat şi m-a vrăjit recuperându-mi sufletul pierdut, sufletul acela, inocent, îngeresc pe care-l uitasem cine ştie pe unde. Reşiţa m-a ajutat să mi-l găsesc, să-l curăţ, să-l retopesc o dată, de două ori, de trei ori şi nu-mi mai fie frică sau ruşine să ies cu el în lume şi să zic că-i al meu. N-a fost uşor cu o încăpăţânată ca mine, desigur. Reşiţa m-a învăţat că trebuie să te mai şi adaşti, chiar aşa, neoprindu-te, să te uiţi roată în jur şi să fii atent la oameni. Eu n-am văzut nicăieri – şi am umblat destul; probabil că mai există locuri unde se-ntâmplă asta, dar nu-mi vin acum în minte – case construite ca la Reşiţa, în pintenul dealului, în prelungirea stâncii, îmbinând făcutul de mâna omului cu natura, împletindu-le; aici omul n-a fost atât de imbecil încât să vrea să stăpânească natura, şi-a dat seama că e greşit sau inutil, şi s-a rostuit în prelungirea ei. Superbă inteligenţă. Când am văzut prima dată acele case am exclamat: Câtă înţelepciune de viaţă!…

resita300px-147_DCELa o vreme, m-a primit în ea, cu bucurie. Am râs şi ne-am bucurat de prieteni,de voie bună, de doine. Pe urmă a venit un pic de întuneric, în mod natural, aş zice. Reşiţa este singurul loc de pe pământ unde eu pot trăi, ştiai, nu-i aşa? De câte ori mă duc pentru o perioadă mai lungă altundeva, abia aştept să ajung “acasă”, înapoi, acasă. Poate c-o să mă vindec. Sau, măcar, să fie suportabil… Mulţumesc că eşti aici, prietene. Incertitudinea e cea mai teribilă dintre rele.

resita_locomotiva

P.S. Actualmente Gabriela Savitsky locuieste intr-un trandafir rosu din Resita. Intamplarea face sa treaca (iarasi) printr-o incercare grea. Cu siguranta ca o vizita facuta cu gandul sau cu vorba buna, ori altele idei inca si mai consistente, venite de la fiecare dintre meta-cunostintele sale virtuale pot face mai usoara depasirea acestei incercari.

15 răspunsuri to “Vederi din oraşul Reşiţa”

  1. Stely said

    În timp ce citeam articolul Gabrielei mă încerca un sentiment de mare tristeţe . Si înca nu stiam nimic de drama prin care trece Tristeţea mea avea în momentul acela un alt motiv , pe care acum ,dupa ce am citit ce se petrece cu Gabriela ar fi nefiresc să-l mai spun . Este posibil totuşi să fi fost un fel de premoniţie , altfel nu-mi explic de ce un simplu sentiment de invidie ? ar fi putut sa mă determine sa fiu tristă. Se poate oare ? Da, o invidiam pe Gabriela pentru cît de frumos a putut sa scrie despre orasul în care trăieşte . Poate şi orasul meu este frumos , dar de ce nu pot sa scriu aşa cum scrie ea aici (cu atîta bogaţie de sentimente ) ? ” Reşiţa (Slobozia) este singurul loc de pe pământ unde eu pot trăi, ştiai, nu-i aşa? De câte ori mă duc pentru o perioadă mai lungă altundeva, abia aştept să ajung “acasă”, înapoi, acasă. …”
    Nu pot sa spun asta ,dar acum nu este momentul să plîng de mila mea . însa plîng sincer pentru Gabriela . Te rog ,Doamne ,ajut-o pe Gabrieala sa treacă cu bine prin teribila încercare ! Gabriela, curaj ! Gîndul meu de bine zboară acum la tine !

    • RALG said

      Ca sa fiti sigura ca ati putea sau n-ati putea sa de/scrieti Slobozia, orasul care va con/tine si pe care, in egala masura, il con/tineti in mintea si sufletul d-voastra, nu aveti decat o singura posibilitate: sa incercati.

  2. Stely said

    Nu spun ca orasul Slobozia n-ar merita sa-i fac o descriere frumoasa, dar n-as putea sa pun atita suflet , desi cind am venit aici”de buna voie si nesilita de nimeni „nici nu mi-a trecut prin cap . Acum ,iata , mi-am cercetat sufletul si … m-am intristat . Asta, intrucit am constatat ca atasamentul pe care l-am avut fata de orasul Tirgoviste de unde am plecat, de altfel fara regrete ,nu l-am avut nicidata fata de Slobozia .
    P.S. V-am spus ca visez f.des ca ma ratacesc … Oare asta sa fie cauza ? Ei,dar nu se moare din asta . Insa, cind va fi sa fie, am lasat „vorba ” ca nu-mi va fi locul aici . Gata !!!
    A, astazi (o coincidenta placuta ) m-am intilnit in oras ( dupa ani buni) cu sotia (tirgovisteanca) unui concetatean de-al meu ,veniti si ei aici prin repartitie . Am intrebat-o ce sentimente are fata de orasul Slobozia . A fost mai blinda ca mine . 🙂
    Dar acum ce mai face Gabriela ? Am vazut ce a scris @Dl Nimeni … Doamne Ajuta ,sa fie o alerta falsa !

  3. Mărturisesc că sunt emoţionată – deşi am crezut multă vreme că emoţiile nu mă mai pot încerca – de felul în care reacţionează (încă) semenii, unii la dramele celorlalţi.
    Nu mă aşteptam, pentru că trăim într-o lume autistă în care am fost într-atât hărţuiţi şi asmuţiţi unii împotriva altora, încât am fost obligaţi să ne pierdem coeziunea şi aderenţa unii la alţii şi să iuţim pasul într-o cursă nebună, fiecare singur pe culoarul lui despărţit de-o oglindă de celălalt alergător (care poate să fie o rudă, dar nu ne mai interesează). Noi alergăm, fiecare singur.
    Şi din această tristeţe s-a hrănit multă vreme dorinţa mea de a nu fi. Că omul a încetat din ce în ce să fie om şi-a devenit un şoricel cu cheiţă pe care-l întorc corporaţiile şi-l obligă, mental, îl manipulează până creierii lui nu mai sunt decât reflexe condiţionate, să ronţăie, să se caţere pe cel de lângă el ca să ajungă la produsul x, să taie tot ce-a ştiut de când a fost copil fericit şi să înlocuiască cu produsul z, să-şi denigreze originea, să-şi dispreţuiască şi să-şi nege apartenenţa la un neam, să fie el un zeu îmvelit în ţiplă şi folie de aluminiu, 9 miliarde de mici zei unici înveliţi în ţiplă şi folie metalică, ambalaţi frumos pentru o eternitate care i-a întors spatele demult. Ei, când vine scadenţa, parcă nu mai e aşa dezirabil să pleci… Parcă încep să-ţi fie „dragi mugurii cleioşi ce se deschid primăvara”… Parcă afli în aer atâtea noi miresme pe care nu le-ai mai simţit… Parcă toate se ating de tine cu un clei lipicios şi tandru – precum cleiul pe care-l culegeam de pe rănile copacilor şi-l mestecam când eram mici, cu gustul lui astringent (acum am realizat că seamănă cu gustul aspirinei) – şi se întind apoi cu fire aurii ca nişte mreje şoptindu-ţi: mai sta-a-ai… Şi-atunci îţi vine să întorci pe dos tot ce ai sperat în secret (dar nu din toată inima). Să întorci plecarea pe dos. Cere şi ţi se va da. Bate şi ţi se va deschide. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici acolo”, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” Mă gândesc la această Fericire de-o vreme încoace. Încerc să cuprind cu inima cuvintele şi sensul lor. Am eu credinţă, oare, cât un bob de muştar? Am luat un bob de muştar în căuşul palmei şi l-am cântărit. E infim. O să-mi găsesc bobul meu de muştar. O să-l găsesc. Încă nu a venit vremea. Sunt la jumătatea tuturor lucrurilor începute. Sunt la jumătatea poveştii. N-am terminat ce mi-a început Reşiţa, e ca şi cum aş lăsa un râu la jumătate, ar curge în altă dimensiune după ce l-am scos de sub munte, l-am purtat printre bolovani, prin grohotiş, i-am găsit văile, i-am netezit albia…
    Îţi mulţumesc foarte, foarte mult Domnule Goe. Ai înţeles că pentru mine, cel mai mult pe lumea aceasta contează ordinea cuvintelor. Am zâmbit. Am surâs, mai bine zis. Mă bucur enorm că ai înţeles. Nimic nu mă încântă şi nu mă fericeşte precum ordinea anume a cuvintelor şi a sunetelor şi alternanţa ritmului, melodia interioară a unui text, oricare ar fi el. Vă mulţumesc şi vouă, nu vă întristaţi, fiţi bucuroşi, bucuria aduce cu sine binele. 🙂 Vă îmbrăţişez. Fac eu ceva să trăiesc, sigur sigur. Mai am să scriu.

    • Stely said

      Gabriela Savitsky – „Fac eu ceva să trăiesc, sigur sigur. Mai am să scriu.” Da, ai grija sa te tii de cuvint !!!

    • Dl.Goe said

      @Gabriela – Dupa cate stiu eu, nimeni nu poate muri daca nu consimte sa moara, indiferent ce s-ar intmpla. Daca revenim si la perspectiva din care se vede clar ca moartea (nici macar) nu exista si alaturam aceste doua puncte, punctului interior tie, obtinut ca picior al perpenticularei coborate de la vârful mintii pe baza sufletului, se obtine un triunghi, adica o baza stabila de sprijin de pe care sa continui ordonarea cuvintelor spre atingerea armoniei cautate spre bucuria ta si a spectatorilor.

      • Să plece de pe meleagurile acestea, e mai corect decât „moarte”. Într-adevăr, nimeni nu poate muri dacă mai ‘nainte de a-şi da obştescul sfârşit, nu consimte, aşa e. Cum sună „obştescul sfârşit”… În faţa „ei” suntem cu toţii „din obşte”.
        Carlos Castaneda – un autor care mi-e foarte drag – spune că moartea stă în permanenţă la aproximativ 80 de cm în spatele umărului stâng, câtă vreme umblăm pe-aici. Şi, când consimţim, se apropie. Nu ştiu dacă ţi-am spus, moartea e prietena mea cea mai bună; într-un poem am numit-o „sora mea plăcută”. M-a învăţat enorm de multe. Mult mai multe decât m-au învăţat toate cărţile. Oamenii nu au reuşit să mă-nveţe nimic (poate cu excepţia celor trei Maeştri pe care i-am urmat câtă vreme au avut să mă înveţe) nu pentru că n-ar şti destule ci pentru că învăţătura lor mi-e cu totul străină şi inutilă. Oamenii vor să se catere şi să se astupe unii pe alţii, să-şi bage picioarele fiecare în nările celuilalt ca să urce puţin. Ei nu înţeleg că un morman de morţi sufleteşte pe care te caţări va deveni putrefact şi va sfârşi prin a te omorî şi pe tine. Şi cine să-ţi vadă triumful, în atari condiţii? Sunt morbidă azi. Iertare. Nu, n-am fost la doctor. Încă nu ştiu când exact mă hotărăsc. Îţi mulţumesc pentru gândurile tale bune.

    • Maria said

  4. Maria said

    • Dl.Goe said

      E-he-hei… Videoclip-ul propus imi aminteste de epoca romantica a adolescentei mele in care aveam o mare pasiune pentru teatrul american. Citeam pe nerasuflate Thornton Wilder (cu al sau „Orasul nostru”) alaturi de Arthur Miller, Eugene O’Neill, Robert Sherwood si altii ca ei, si-mi imaginam plin de elanuri cum as regiza eu acele piese si ce actori as distribui in fiecare rol. Nu stiu cum de-am uitat (intre timp) sa fac toatea astea de-au ramas piesele neregizate… Cred ca institutiile de teatru din Romania ar fi putut insista ceva mai mult pentru punerea in scena a generoaselor piese de teatru american scrise in perioada interbelica. Foarte draguta panto-mimarea Orasului Nostru… Special realizata ca un remember pentru cei care stiu piesa in varianta originala…

  5. […] într-un comentariu pe care stăpânul Arcei lui Goe a avut amabilitatea să-l transforme într-un articol pe blogul dumnealui, că Reşiţ…. Nu e doar un oraş multicultural şi multietnic. Reşiţa este o stare de magie perpetuă, un […]

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: