Te plac, deci faci lucruri bune și frumoase!

Ne face o deosebita placere sa-i aducem la cunostiintå prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, aparitia pe piata a unui blog (relativ) nou si interesant, aflat in proprietatea (absoluta) a unei doamne intitulata Carmen-Maria Mecu. D-na Carmen-Maria Mecu este o persoana casatorita, fara copii, in varsta de 65 de ani,  avandu-si originile folclorice in Moldova, practicand meseria de psiho-terapeut, fiind totodata autoare a unor carti de profil si cochetand cu poezia si literatura ca scriitor amator.  Este credincioasa (in Dumnezeu), religioasa, fara a fi practicanta curenta. Nu este antibasista. Acum este si proprietara de blog ne-anonim intitulat Marginalia-Marginalia non turpia si sub-intitulat „Carmen-Maria Mecu. O Lume cu centrul pretutindeni și marginile nicăieri”.  Inainte de a preciza ce ne este noua si ce ne este noua d-na cu pricina de am ajuns sa o aducem in atentia prea-cinstitului etc, va propunem un mic esantion textual (sic) extras dintr-una dintre cele mai recente creatii bloggeristice ale d-ne Carmen-Maria Mecu si facuta PUBLICA pe blogul sau, care, pe moment, are (inca) un cititor dint-un miliard (miliardul de chinezi):

”Te plac, deci faci lucruri bune și frumoase!”. ”Construcția de realitate”, în termeni non-cuantici.

Prin anii `90, când mai existau copii și adolescenți care auziseră de Făt-Frumos, Zmeu, Ileana Cosânzeana și Zmeoaică am imaginat o probă de receptare narativă pe care am aplicat-o cenacliștilor și necenacliștilor. Proba consta dintr-un basm rescris astfel încât eroii basmului tradițional (cel cules de P. Ispirescu) să producă atât comportamente pozitive cât și comportamente negative, fie că erau zmeu și zmeoaică, fie că erau făt-frumos și cosânzeană. Textul mai avea și lucruri neprecizate, interpretabile de către cititor.

Așa arăta basmul rescris:

”Făt-Frumos și Zmeul-Zmeilor
– basm adaptat –

A fost odată ca niciodată. A fost un Făt-Frumos crescut de o femeie bătrână.Ea muri și-i lăsă moștenire un frâu fermecat cu care putea aduce la el un cal.Calul îl duse în zbor până la curtea Împăratului. Ileana, singura lui fată, era la curtea Zmeului-Zmeilor. ’Plec. O voi lua eu pe Ileana și jumătate din împărăție’ gândi iute Făt-Frumos. -Îți dau toată împărăția, spuse Împăratul, doar să-mi am fata aproape. Făt-Frumos nu se opri decît la palatul de sticlă unde zmeul ședea cu mama sa. Ei i se spunea Vrăjitoarea Florilor, pentru că vrăjea florile să nu înghețe peste iarnă. Cum intră în curte, băiatul o și văzu pe Ileana. Văzu și ea diamantul sclipitor de pe degetul lui, calul, veșmintele falnice. Se aruncă în șa, lângă el. Dar era să uit, înainte de a pleca ea aruncă o licoare peste florile zmeoaicei și le omorî, apoi luă un cufăr prețios…

Continuarea si concluziile marginaliei non turpia: uite AICI…

…iar o alta ilustrare a ideii de Ileana-Cosanzeana: uite AICI

* * *

Despre premisele si motivatia acestei „promotii” urmeaza sa adaugam cateva randuri (scrise deja si puse la pastrare), dupa ce prea-cinstitul cititor citit si unic va avea ocazia sa dea cu ochii de aceasta propunere. Am amanat adaugarea acelor mici randuletze tocmai pentru a evita sau macar limita la minimum orice influenta din partea noastra asupra celor care vor avea ocazia sa aiba contact cu blogul (intitulat Marginalia-Marginalia non turpia si sub-intitulat „Carmen-Maria Mecu. O Lume cu centrul pretutindeni și marginile nicăieri”) pentru prima oara in viata.

* * *

Update (revizuit si adaugit) – Poate ca – si pe buna dreptate – prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe se intreaba, in sinea sa, cum si de ce anume dl.Goe a decis sa promoveze pe punte blogul „Marginalia non Turpia” al d-nei Carmen-Maria Mecu. Desigur ca eventuala existenţă a intrebarii retorice si reprimate, intamplata in sinele prea-cinstitului… nu echivaleaza cu ideea ca acesta ar considera in mod aprioric ca o asemenea promovare n-ar putea fi justificata intr-o maniera rationala si ca prin urmare n-ar fi trebuit sa fi fost facuta, ci este mai degraba o mirare. Cu usurinta pot apărea in prim-planul mirarii cateva detalii care ar fi putut fi premise serioase pentru a evita promovarea Marginaliei in centrul de greutate al Arcei lui Goe. Mai intai ca Marginalia nu este un blog anonim „de personaj”, ci este un blog „de persoana” ceea ce nu se prea potriveste cu politica promovata de „Arca lui Goe”, faţă cu libertatea de exprimare in varianta ei deplina. Cat de extraordinar trebuie sa fie un blog pentru ca dl.Goe sa treaca cu vederea aceasta mica nepotrivire de caracter intre Arca si Marginalie (ca arhe/tipuri)? O fi Marginalia atat de bun? Are dl.Goe argumente sa creada ca macar va deveni…? Cine stie… Apoi ca istoria ne invata ca in „trecut” d-na Carmen-Maria Mecu (in varianta CMM) a fost un troll amplu, agresiv, poate cel mai amplu si mai agresiv troll din lunga de pe acum istorie a ambarcatiunii d-lui Goe, un troll persistent si feroce care l-a intrecut in ferocitate chiar si pe… flegmaticul iepure, cu care de altfel s-a si concubinat frumos, si pe fata si pe dos, pentru a o brodi. Si atunci? Care este logica? Care este scopul? Ce urmareste dl.Goe? Ce justificari ar putea propune? S-ar putea intreba cu mirare prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe. Desigur ca statutul de troll ratat al d-nei CMM nu are cum conta niciun pic in acest gen de promovari propuse pe Arca lui Goe. Noua chiar ne plac trolii.

Desigur ca indiferent de profunzimea motivatiilor si/sau justificarilor pe care dl.Goe le-ar putea include intr-o dare de seama sus-ţinită in fata auditoriului format exclusiv din prea-cinstitul cititor… acestea n-ar putea constitui cauza primordiala (exprimata clar si coerent) a acestui mic eveniment monden din HUVACA. Probabil ca acea cauza (simpla) este strans corelata cu dl.Ego al d-lui Goe al carui necesar de propasire face inutila necesitatea vreunui alt motiv. Probabil acel ego domgoist a considerat ca o atare promovare il avantajeaza (cine stie cum) si ca urmare, fara preget, a pus-o in aplicare. Daca acceptam un plan al discutiei nu atat de profund ar fi de zis ca postand acest topic, dl.Goe (el insusi) a sperat ca l-ar putea transforma intr-un nou prilej de dezbatere pe tema dihotomiei anonim-neanonim. M-ar fi interesat sa dezasamblam (din vorbe) mecanismul ala secret prin care un nou nascut in HUVACA ajunge sa decida (?!) daca sa fie anonim-anonim (precum INTJ, de ex) sau daca sa fie anonim-ne-anonim (precum Carmen-Maria Mecu). Am cateva ipoteze pe care mi-ar fi placut sa le pot verifica. Presupun de ex, ca impulsul initial al oricarui nou nascut in HUVAC A este acela de a fi anonim, de a se misca cat mai liber si cat mai fara constrangeri, mai fara obligatii, fara varsta, fara stare civila etc… Evenimentele ulterioare par a fi capabile sa genereze, in fiecare caz in parte, fel de fel reziduuri care se acumuleaza in organismul anonimului, creindu-i spaime si agnoase existentiale, care-l fac sa creada ca ar putea fi mai bine protejat daca se afiseaza ca protejat al persoanei de acasa. La unii drumul acesta este atat de scurt (fulgerator, scurt-circuit), incat convingerea respectiva se naste aproape odata cu venirea pe lume in HUVACA a noii entitati, facandu-l pe respectivul sa traiasca-ca anonim-anonim doar o scurta secunda, o scurta si iluzorie clipa si impingandu-l aproape instantaneu in starea de anonim-ne-anonim. De regula aceasta varianta se petrece fie in cazurile anonimilor extrem de fragili, moi, fara schelet si fara cochilie, anelizi, fi in cazul anonimilor care au impresia ca persoana lor de acasa este atat de colosala, enorma, uriasa, titanica, incat simpla afisare in prezenţa acesteia i-ar putea pune la adapost de orice neajunsuri imprevizibile in HUVACA, fie si una si alta. Un exemplu tipic din acest gen este conul Dorin (aka intelectualul Dorin Tudoran), alaturi de pleiade de altii asemenea.

Cei mai multi insa o pornesc al drum ca anonimi colectand in timp „motivele” si/sau „pretextele” potrivite pentru a se „personifica„ la un moment dat. Un exemplu din acest sub-gen este specia AVP (aka Viorela Ablaru Padina de la Corabia) care dupa ani de anonimat a decis sa devina onorabil dintr-un motiv principal extrem de simplu: banii. Omul, un milog inventiv, a cersit bani pretinzand ca e rege. Culmea este ca s-au gasit unii sa-i si ofere. Ca sa poata intra in posesia banilor, printul cersetor a trebuit sa iasa din anonimat si sa ofere un nume: Viorel Abalaru si un cont de banca. Asa a trecut Gloria munti (dupa cum bine zice un proverb latin) si asa a incasat anonimul Viorel niste bani pe care i-a papat pur si simplu, ne dandu-le folosinta pentru care fusesera donati. Presupun ca nici n-a platit taxe la fisc pentru venitul respectiv. Presupun dar nu stiu. O fi platit. Nu e trreaba noastra. Noi nu incercam decat sa constatam imprejurarile felurite prin care un anonim-anonim renunta de buna voie si nesilit de nimeni la anonimatul sau in favoarea altor incertitudini inca si mai profunde. Cazul cel mai interesant insa este insa acela in care anonimul-anonim, renunta la anonimatul sau benign, onest, inofensiv, din motive nemateriale, ezoterice uneori, spirituale chiar, pe care el insusi le plaseaza in sfera moralei, chiar a moralei Divine. Aiurea. Tot dl.Ego ii ofera din umbra argumentele „necesare” pentru a iesi din satrea de „ilegalitate”. Ca sa intelegem asta ar trebui sa ne oprim o clipa asupra a ceva anterior dezanonimizarii anonimilor cu dezbârlobreziturile inapoi , si anume la momentul si motivul pentru care cineva „anonim sau nu” ar decide sa poposeasca in HUVACA. De ce venim aici? Sa vezi cascada de justificari hilare (uneori in varianta filmului mut, alb-negru) din partea celor pusi in situatia de a le oferi. Motivul este unul singur: dorinta ego-ului de a se manifesta, de a-si promova si evidentia importanta de sine. Nimic altceva. Daca incercarea de a satisface aceasta dorinta este – si in ce masura este – normala sau nociva, benefia sau inutila, sau cine mai stie cum, nu face (sic) obiectul disertatiei noastre de azi. Admitand ca exista pe de o parte „fiinta”, sinele nostru profund si pur, iar pe de alta parte „ego”-ul, impur, superficial, trebuie spus ca dintre acestea doua numai unul nu este (niciodata) satisfacut cu ceea ce are, numai unul nu poate fi satisfacut, indiferent cata devenire i s-ar oferi, indiferent cata atentie, cata importanta i s-ar conferi . Cel nesatisfacut este meru „ego”-ul. Fiinta este mereu multumita (deplin multumita) cu ce are, cu faptul de „a fi”, cu simplul fapt de a fi, chiar si atunci cand este sufocata de coexistenta cu un ego agresiv si dominator, totalitar. Prin urmare „fiinta”, sinele nostru profund (daca exista asa ceva), veriga de legatura cu restul universului este unica si indivizibila, incapabila de dedublare. Nu acelasi lucru se poate spune si despre „ego”. Acestuia ii este in fire dedublarea, multiplicarea, evaziunea, cabotinsmul, histrionismul, fatzarnicia, starea de multiplicitate si de existenta a colectiilor de sub-personalitati. Traitor in realitate, ambaland blajina „fiinta”, ajungand sa ia cunostiinta de existenta unor spatii vaste (precum HUVACA) ego-ul care nu-i suficient de incarcat de batalii in realitate, care duce lipsa de provocari (refuzate, inacesibile, invizibile, de… realitatea are constrangeri grele), nu ezita sa se multiplice si sa-si deschida reprezentanta in aceste spatii mici. Nimic rau in „sine” in asta. Oricum nu HUVACA este cauza dedublarilor. Si in realitatea-realitate exista o armata intreaga de sub-personalitati, de „actorasi” distibuiti in feluritele roluri si sub-roluri, acasa la serviciu, pe strada, la petreceri, profesionistul, sotul, tatal, fiul, amantul, omul politic, etc . Practica este atat de curenta si de ampla incat cate un astfel de reprezentant al ego-ului ajunge sa joace chiar si rolul „fiintei”, al sinelui nostru pur si profund. Si sa vezi distractie. In sfarsit asta este. Acuma ajungem la marea problema anonimului-ne-anonim din HUVACA, adica din Hiperspatiul Universului Virtual al Anonimatului Clandestin si Amator. Acest spatiu ar trebui sa fie o binefacere, un loc de joaca inofensiv pentru ego-uri, o degrevare de sarcini si a nevoii de provocari a ego-ului de acasa din realitate, un vast laborator, o vasta arena, un basm, fara limite si fara ingradiri. Si, la limita, sursa unor avantaje colaterale evidente care sa mai compenseze din enorma pierdere si risipa de timp intamplata astfel. Daca nu-i intotdeauana asa, am vazut ca una din cauze este slabiciunea egoului disponibilizat in HUVACA, sub-personalitatea destinata sa ne reprezinte aici in universul virtual, care determina acest ego sa-si imagineze ca-si poate rezolva problemele cerand ajutor celui de acasa.

Dar, asta nu este decat una dintre situatii. Se intampla uneori si altfel, invers, viceversa. Adica ego-ul venit sa joace leapsa in HUVACA sa fie tare, „tunat”, inventiv, solid, si sa se descurce minunat, admirabil. Prea bine chiar. Daca ego-ul ramas acasa, in realitate, nu se descurca prea bine, fata de cat si-ar dori, si tragand cu coada ochiului la „inferiorul sau” trimis sa zburde in HUVACA constata ca acesta s-a ajuns, sau ca se descurca mai bine, sau daca numai i se pare c-ar fi asa (habar nu avem cat de tare se mint ego-urile noastre ele intre ele) atunci acelui ego din realitate i se nazare brusc ca trebuie sa-l cheme la ordine pe ego-ul prea liber/tin din HUVACA, din anonimat si sa-i dea sarcini. Baiete promoveaza-mi si mie cate ceva pe acolo pe la tine: o carte, o idee, o slujba, o imagine a mea despre mine, nuamrul meu de prieteni, generozitatea mea, succesele mele pe care in realitatea asta nu mi le recunoaste nimeni. Hai ca stiu ca poti. Te-am observat. Gata cu distractia si anonimatul. Ti-ai facut suma (am decis ca ti-ai facut suma) asa ca pune mana si fa un blog de autor, pe „persoana „ si promoveaza-ma. Lucram in echipa ce naiba. Eu si echipa mea. Este si aceasta o alta varianta a iesirii din anonimat, din acel anonimat benign, inofensiv, si din „ilegalitate”, pentru a deveni o persoana normala, morala, responsabila, pasnica (sanky) care, nu-i asa?, isi slujeste sinele ca pe sine insusi. Cum-necum, indiferent pe ce usa au iesit dintr-un anonimt-ul anonimat pentru a intra in anonimatul-ne-anonim, inpricinatii au mare nevoie de liniste sufleteasca, de convingerea ca au facut bine ceea ce au facut, ca asa e corect, moral, drept, drept pentru care, ca sa se convinga pe ei insisi, incearca sa-i convinga sau sa-i forteze si pe altii, necopti, sa lase naiba pustiul de anonimat, sa iasa la lumina si sa lase prostiile.

D-na Carmen-Maria Mecu cam asa a iesit din anonimat in cautarea gloriei ego-ului de acasa. Ego-ul ăstălalt, cel care si-a facut pe aici veacul de singuratate in libertate si anonimat, consimtind apoi sa treaca la adapostul oferit de datele starii civile, aflate in posesia celuilat ego, normal ca se oftica si are cribda pe cei care de/gusta inca din aceasta placere a jocului fara limite si limitari, motiv pentru care si tot incearca sa le strice jucaria. Momentan si-a luat vacanta. Credeti ca se odihneste? Nu. Nici vorba. Scormoneste. Cauta. Reevalueaza. Daca am propus promovarea aici, pe Arca lui Goe, a blogului sugestiv intitulat „Marginalia non turpia” in primul rand asta am avut in vedere: prilejul de a detalia. In al doilea rand am considerat de cuviinta sa-i acordam egoului de acasa al d-nei CMM aceasta mica atentie (de promovare nu poate fi vorba in contextul dat de jur imprejur) in semn de pretuire pentru ca i-a mai taiat din aripi ego-ului pe care-l mai are pe aici, si nu in ultimul rand pentru ca blogul Marginalia… chiar are potential. Poate deveni un blog „bun” chiar si asa anonim-ne-anonim cu a decis sa fie.

Dupa cum se poate vedea si in poza d-na Carmen-Maria Mecu este o persoana draguta si dreapta (un om care sade pe niste scari, vorba poetului) dar care are o umbra foarte stramba. O fi umbra din filmul propus de catre dl.INTJ. 😉

Carmen-Maria Mecu (persoana; o persoana) a facut (la insistentele altora, altfel nu) o selectie a catorva fragmente (cioburi mici) ale trecutei sale vieti, pe care le-a pus intre doua coperti. Un volum care, desigur, ca ar fi putut fi intitulat, cu succes, „Nimeni nu moare pe gratis”. Ceva mai prozaica, poeta noastra l-a numit simplu, banal, explicit „Fragmente de viata„, ceea ce desigur (psihanalizand nitel) denota (a) un anumit public tinta si (b) o tematoare precautie din partea artistei. Iaca lume ce facui, indemnata de altii, cu maruntisiurile artistice de le brodai si eu, dragalita doamne, pe vremea cand tanara sau mai tanara fusei, ah, atat de frageda, si neavand mintea de-acuma, ma jucai de-a poezia. Eu cea de acuma (matura in arta, in intelepciune, in rigoare si elevatiune) sunt cu multe clase peste fetiscana aceea de 40 de ani care cocheta cu poezeaua dar pentru ca ea nu mai e aici printre noi (sa se opuna) si pentru ca dl. Antonio Patraș insista, am adunat laolalta cateva dintre semnele istorice ale clipelor ale ei de de incordare artistica, nascatoare de versuri, prin care a incercat sa exprime in cuvinte raporturile ei cu Universul, atat cat s-a priceput si dansa. Va rog eu (n.b. CMM) sa observati si d-voastra in ce masura s-a priceput sa vadå univers si in ce masura s-a priceput sa exprime vedere. Insist. Costa numai 21 de lei si 50 de bani. Tineti cont ca insista si dl.Antonio Patraș, dar nu uitati ca sunt doar niste incercari ale unei etape demult depasite, eu cea de azi fiind altceva, mai… mult mai… Ca si Mircea Cartarescu, de ex, si spre deosebire de alti optzecisti (nu-i mai mentionez) am posibilitatea sa ma autodepasesc, si sa trec de la poezie la proza. Nu v-am spus. Am in pregatire un roman. Orbitor.