Intâmplari cu tâlc. Ce lipseste?

Update (1): Atentie! Intentia cu care au fost propuse spre vizionare aceste filme pline de continut, extra-continut si meta-continut, nu denota fabula.

Update (2), (3) – Cainii salbatici africani se numara printre cei mai redutabili si mai eficienti vanatori. Spre deosebire de grupurile de lei si leoaice care vaneaza impreuna si carora, in medie, le reuseste capturarea pråzii o singura data din 10 incercari, haitele de caini au un randament uluitor de 8 succese din 10 incercari. Acest lucru se datoreaza unei coordonari extrem de eficiente, in care strategia si tactica (laborioase si flexibile in functie de prada vizata) sunt dublate de o atenta specializare a muncii, fiecare membru al haitei avand de interpretat un rol anume pentru fiecare scenariu in desfasurare.  De exemplu in cazul vanarii unei antilope (care datorita marimii ei ar putea parea invulnerabila in raport cu micile jivine carnivore) exista caini responsabili cu crearea panicii si fortarea victimei de a se indeparta de turma, urmata de directionarea acesteia catre locul in care asteapta grosul haitei. Acolo se gasesc doi caini anume care au meserii de mare baza. Unul se gata cu dintii de buza antilopei, iar altul de coada. Inebunita de durere si spaima, cu o mobilitate dramatic redusa, antilopa isi epuizeaza repede resursele de energie prabusindu-se si fiind sfasiata de catre caini.

Hienele, desi biologic sunt rude extrem de apropiate ale cainilor, sunt foarte slabi vanatori. Isi bazeza supravietuirea pe oportunism fiind mereu dispuse sa „fure” prada altor animale, inclusiv a leilor, sau sa consume resturi, hoituri, oase, maţe, cadavre in putrefactie, si in genere lucruri refuzate de altii. Au maxilare si danturi extrem de puternice care le permit sa consume si oase, cartilagii, tendoane si maduva. De vanat nu vaneaza decat animale aflate in dificultate, batrane, ranite, bolnave sau foarte tinere abia nascute, incapabile sa se apere.

Update (4) – In primul film in care hiena este muscata de nas de catre caine (probabil specialistul in „buza” al haitei), cainilor le-ar fi stat la indemana s-o ucida pe hiena, cu usurinta. Atunci cand aceasta era imobilizata, ramanand la un moment dat cu abdomenul si cu gatul accesibil muscaturilor cainilor, s-ar fi putut parea ca se afla in mare pericol. Totusi viata ei nu a fost niciun moment pusa in primejdie, cainii ne avand nici urma de intentii criminale. Nici macar muscatura de la nas nu s-a soldat cu ranirea hienei, cainele neincercand sa-si infiga realmente dintii in botul hienei.

Update (5) – In filmul al doilea, prada disputata, nu era (aproape in mod sigur) rezultatul „muncii” vreunuia dintre combatanti. Era un rest proaspat ramas de la masa altora mai mari (o idee „orfana” de autorul ei).  A avut castig de cauza cel caruia i-au venit mai repede ajutoare.

Update (6) – Ceea ce este cu adevarat uluitor in aceste filme este atitudinea (despre lume si viata !?) care transpare din felul in care se comporta (totalmente „inuman„; cinste lor) actorii acestor intamplari cotidiene.

Update (7) – Ca oameni, posesori in egala masura (sau poate nu tocmai egala) a unei inteligente superioare si a unei minti exclusiv egoice, noi, in prostia noastra, avem tendinta de acredita faptul ca personajele carora se intampla sa le fim spectaori sunt impinse in miscare, in actiune, prin resorturi si mecanisme similare celor care ne misca sau ne-ar misca pe noi insine in situatii similare. Cadem cu usurinta in greseala de a-i judeca pe altii cu masura noastra, dupa chipul si asemanarea noastra. Masura noastra este propriul Ego. Suntem incurajati sa facem acest gen de greseala prin aceea ca, fiinte sociale fiind, cel mai adesea avem ocazia sa aplicam acest gen de judecata celor mai la indemana personaje care se intampla sa ne fie prin preajma, ci care sunt de cele mai multe ori oameni, oameni, ca si noi. Intamplator, in cele mai multe din aceste cazuri, judecata noastra (bazata pe propria masura) pare a functiona cumva corect, credibil, potrivindu-se insa numai si numai intamplator, unor personaje care au masuri similare cu ale noastre (egoice), si consolidandu-ne astfel ideea ca asa trebuie sa judecam lucrurile. Asa se face ca atunci cand vedem filme cu animale avem predispozitia de a vedea fabule, precum in operele lui La Fontaine ori ale lui Grigore Alexandrescu. Fabulam, fabuland. Totusi daca am privi mai cu atentie filme in care apar animale salbatice, care se manifesta in libertate, in mediul lor natural, renuntand la a judeca lucrurile intr-o maniera prea antopomorfa, am constata un fapt uluitor si anume cvasi-inexistenta ego-ului in lumea animala. In lumea animala exista prada si pradator. Exista competitori. Dar (cu rare exceptii) nu exista victime si agresori. Nu exista agresiune. Pare de necrezut, nu? Ca sa se inteleaga mai bine ce vreau sa spun, cele doau filmulete propuse ar trebui revizionate, iar apoi imaginate scene echivalente in care in distributie, in locul animalelor, sa apara oameni. Judecand in paralele cele doua seturi de filme, cel real si cel imaginar, am putea face constatari surprinzatoare.

Update (8) – Sa zicem ca v-ati afla la un restaurant de lux care functioneaza in regim de buffet (atentie „all you can eat”) si ca patronul tocmai a decis sa ofere masa pe gratis tuturor purtatorilor de ecuson verde, purtatorii ecusoanelor de alte culori urmand sa-si plateasaca consumatia (pret unic indiferent de cat mananci). Tocmai v-ati pus in farfurie un homar de toata frumusetea asezonat cu tot ce trebuie. In timp ce stoarceti lamâie pe el, cineva vi-l ia din farfurie si fuge cu el, disparand in multime. Cei de la masa vecina se prapadesc de ras. Ce v-ar deranja mai tare? Faptul de a fi ramas fara homar in farfurie SAU faptul ca un asemenea gest a fost comis impotriva d-voastra? In ce proportie?

Update (9) – Cainii se aflau la masa. Le era foame si aveau nevoie de acea hrana. Ideea ca ar fi putut sa ramana cu mai putina mancare decat cea disponibila sau fara toata mancarea prezenta la fata locului (evit sa spun „pe care o aveau”), ii nelinistea. Era singurul lucru care-i nelinstea si pe care voiau sa-l contracareze. Faptul ca hiena voia sa manance „din mancarea lor” nu li se pare in niciun fel un afront, o jignire personala. Gestul si dorinta hienei ca atare nu-i deranjau catusi de putin si nu li se parea ca hiena face ceva neindreptatit. Un uman ar fi fost in primul rand atins de ofensa, de faptul ca cineva-l desconsidera imaginandu-si ca el (tocmai el) este potrivit ca tinta a unui gest potrivnic. Reactia umanului (cu un ego ranit) ar fi fost acea de a pedepsi ofensa zdrobindu-l pe autor, mai degraba de a se limita stric la pastrarea avantajului de a fi in fata unei bucati de carne (evit sa spun „de a o avea „). Umanul s-ar fi luat la harta cu primul „ofensator”, iar in incercarea de a-i arata el aceluia, ar fi ignorat complet faptul ca altii mananca respectiva mancare. Cainii, in mod evident, nu aveau problema asta . Ei aveau grija sa nu se imputineze carnea si… culmea , sa se joace cu hiena (daca tot a trebuit sa se intrerupa din mancat). Atitudinea asta vine in continuarea unui context mai general. Cainii nu considerau ca hiena ar vrea sa le fure lor ceva, ceva ce le-ar apartine – prin faptul ca au obtinut acel ceva prin munca . De alatfel cainii nu considera ca felul in care au obtinut accesul la acea mancare ar fi o munca. Ei au fost la vanatoare, nu la munca. (Munca este cu totul altceva, ceva mult mai grav). Au profitat de ceva, ceea ce le trebuia si se intampla sa fie disponibil (dupa o fuga buna) chiar acolo in zona. Nu-si imaginau ca acel ceva ar fi ceva al lor, ceva ce li se cuvine, si asupra caruia au un drept castigat. Hiena de asemenea nu are intentia sa „fure” sau sa „ofenseze”. Vrea sa manance o bucata de carne si atat. Daca se poate. Tratamentul la care este supusa nu-i produce nicio umilinta. Singurul regret e ca n-a apucat nimic, nu c-ar fi fost bataia de joc a cainilor. In sinea ei a fost multumita cu matul acela pe care a apucat sa-l ia. In filmul al doilea cainele sufera (cu masura) pentru pierdera posibilitatii de a se hrani din acea bucata de carne. Nu are nicio „oftica „ pe hiene si nu le poarta pica. Animalele nu se incurca in metafizica, si asta nu pentru ca nu le-ar duce mintea ci pentru ca sunt mult mai bine ancorate in realitate decat umanii. Umanii au fiecare cate o realitate pe care vor s-o impuna tuturor celorlalti. De obicei este vorba de realitati imaginare, inconsistente, simple prilejuri de manifestare ale egoului. Unul dintre efectele colaterale ale manifestarii ego-ului, este civilizatia umana.