(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Nimic… despre Pazvante Chioru şi Papură Vodă

Posted by Arca lui Goe pe August 24, 2013

“I am nothing.
I’ll never be anything.
I couldn’t want to be something.
Apart from that, I have in me all the dreams in the world.”  ― Fernando Pessoa

Fata de perioada de maxima inflorire din secolele trecute, activitatea contorizata pe Arca lui Goe (un edificiu cunoscut in care nu stii cine sade) a scazut substantial la jumatate si in privinta numarului de vizitatori (secreti) cat si  a numarului si ponderii comentatorilor abonati sau ocazionali. Scaderea a inceput (intamplator), se pare, si a continuat (coincidenta), din momentul in care s-a produs discret o mutatie importanta, basculandu-se ponderea acordata celor doua obiective majore (statutare) ale Arcei: (a) Salvarea razboaielor locale, a razboinicilor si a dreptului la replica si  (b) Incurajarea discutiilor despre Nimic. Intrucat motivatiile si ratiunea pentru practicarea salvarilor s-au diminuat de la sine, am sporit importanta Nimicului. Ca urmare in/directa dl.Nimeni ne-a parasit si afurisit (probabil pentru concurenta neloiala). Alaturi de acel d.Nimeni au plecat in lumea larga si altii, multi dintre vizitatorii tacuti si in general invizibili, pe care insa WordPress ii numara si-i consemneaza in scripte si in jurnalul de bord. Din nefericire, desi substantiala, scaderea nu a dus la rezultatele asteptate (spre esentializare), existand inca un numar oarecare, relativ constant, de vizitatori care tot vin pe arca de parca asta ar avea de facut, de parca asta ar fi  devenit un soi de viciu, de dependenta. Se pare ca ei au impresia ca au nevoie sa vina pe Arca, zi de zi, fiecare intrand (in medie) de 5-6 ori pe zi.  Nu-mi pot imagina (desi teoretic este posibil) ca acei vizitatori zilnici sa fie mereu altii. Intuitia ma face sa cred ca sunt cam aceiasi. In sfarsit nu asta conteaza. Ceea ce conteaza este ca prezenta lor ma agaseaza, ma face sa ma simt, in mod cu totul si cu totul absurd, responsabil pentru intretinerea viciului lor, sa ma simt obligat fata de ei sa postez cate ceva, desi n-am chef, n-am timp, n-am de ce. Eu care ma visez promotor al libertatii, ma rog, de exprimare, sa ajung sa am si sa accept „obligatii”. Tocmai ma pregateam sa le propun o discutie despre nimic, despre neant, despre „nothingness”, si sa intreb asa dupa cum si altii au mai intrebat „Why is there something rather than nothing?” Intentionam sa reiau discutia din punctul „Universul este Totul. Totul este Nimic. Restul este Dumnezeu” si  sa incerc sa livrez haosului ideea ca – daca nimicul ar exista atunci nimica altceva n-ar mai putea exista – Si toate astea pentru a putea oferi unor vizitatori invizibili, necunoscuti, (ca si inexistenti) nimic, dar un nimic cat de cat consistent in nimicnicia lui. Eram pe cale sa constat (inca o data) ca este foarte greu, obositor, sa vorbesti despre Nimic, sa-l intelegi, sa-i dai sens si pe cale de consecinta eram pe cale sa-i las in plata domnului pe vizitatorii invizibili (ca conul Dorin pe ai sai) constatand ca scrierea unui topic despre Nimic mi-ar lua mult mai mult timp decat m-as fi asteptat si decat as fi fost dispus sa pierd, si ca, prin urmare, ar fi mai practic sa ofer, in loc de teorie, practicå, un esantion dintr-un Nimic de cea mai buna calitate: niciun topic pentru weekend. Cine vrea sa aiba ce citi pe arca, sa scrie. Sa manance fiecare ce-si aduce de acasa sau ce poate ciuguli de la ceilalti. In timp ce evaluam eu de zor cu spor ideea (neoriginala) de a oferi nimic, cioc-cioc, am primit un e-mail. Credem ca e cu bancuri. Parcurgandu-l in diagonala l-am gasit interesant. Oricum mai mult decat nimic. Amintindu-mi (si) ca exista prezente oltenesti pe Arca lui Goe, iaca, m-am gandit ca, in loc de Nimic sau Nimica, sa aduc aici,  o pagina de istorie. Sa aveti pofta. Daca pana la ora programata pentru aparitia acestui topic nu ma razgandesc veti avea ocazia sa cititi despre:

Vremea lui Pazvante Chioru şi  ţara lui Papură Vodă

Există, în istoria noastră două denumiri de o mare plasticitate, a căror origine s-a estompat, dar care au intrat în folclorul istoric prin rezonanţa comică a formulării: „Pazvante Chioru” şi „Papură Vodă”. Ambele sunt, atât prin conţinut, cât şi prin expresie, de provenienţă oltenească. Prin sintagmele în care sunt incorporate („vremea lui Pazvante Chioru” şi „ ţara lui Papură Vodă”), ele exprimă, de fapt, două perioade istorice distincte, aflate aproximativ una în continuarea celeilalte. Despre prima („vremea lui Pazvante Chioru”) am mai scris şi am încadrat-o cronologic în a doua jumătate a epocii fanariote, mai exact la interferenţa secolelor XVIII şi XIX (1790-1809). A fost denumită aşa după porecla lui Pazvanoglu, paşa de la Vidin, care făcea incursiuni devastatoare în zona Olteniei, locuitorii fiind nevoiţi să îndure, pe lângă jugul fanariot, şi jaful pazvangiilor. Această perioadă a fost precedată însă de o alta (1735-1880), la fel de tulbure, în care ţinutul Olteniei (Valahia Mică), lipsit de conducere politică şi legi, s-a numit „ ţara lui Papură Vodă”. Toate teritoriile româneşti deveniseră practic, în această perioadă, teatru de război între habsburgi, otomani şi ruşi.

IstOlt1

 

Totul a început cu Pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718, încheiată între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la Požarevac, Serbia (cunoscut sub denumirea germană Passarowitz). S-a întâmplat atunci un fapt fără precedent: Oltenia, care nu făcea parte din Imperiul Otoman, a fost cedată Imperiului Habsburgic fără ca domnitorul român de la vremea aceea să aibă vreo reacţie. Pe de altă parte, boierii craioveni, care erau foarte puternici, au acceptat tacit situaţia, pentru că le convenea, având în vedere comerţul şi afacerile importante pe care le aveau cu austriecii, dar şi conflictul de privilegii care apăruse în 1716 între ei şi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Ţara Românească.

IstOlt2

A fost cea mai ruşinoasă pagină din istoria Olteniei, dar care avea să se întoarcă pedepsitor, ca o răzbunare, atât împotriva boierilor, cât şi împotriva austriecilor. Astfel, din cauza tentativei acestora din urmă de a instaura în Valahia Mică (Kleine Walachei) o administrație proprie, susținută militar, și transformarea ei într-o provincie imperială (alipire administrativ-teritorială pe care nici turcii nu o putuseră realiza, timp de secole), s-a declanşat o puternică mișcare de rezistenţă, care a cuprins toate segmentele societății, de la țărani și micii meseriași, până la comercianți, mica și marea boierime. Mai ales că austriecii au încercat și convertirea la catolicism a populației, construind chiar o catedrală papistaşă la Craiova . Edificiul a fost însă distrus de craioveni imediat după ce construcția a fost terminată.

IstOlt3

Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaintâlnite în Europa, devenind un fel de serviciu militar obligatoriu. Tradiția populară spune că tinerii olteni care nu luau calea haiduciei, cu greu își găseau o fată, nefiind considerați bărbați dacă nu ucideau măcar un soldat imperial.


Un foarte vrednic haiduc al Olteniei din perioada aceea a fost Pavel Lotru din Bălceşti, căutat de mai bine de trei ani de imperiali şi de potere, fără a fi prins. De la el au primit austriecii cea mai grea lovitură, în toată perioada cât au stat în Oltenia.

Se întâmpla în 1726. Pavel Lotru, care haiducea pe ambii versanţi ai Carpaţilor (Oltenia şi zona Sibiului),  avea mai multe ibovnice nemţoaice şi unguroaice, majoritatea neveste ale bogătaşilor  din Sibiu. Una dintre acestea i-a dat de veste lui Pavel că în Oltenia urma să sosească o mare caravană ce strânsese taxele din Ungaria, Croaţia şi Ardeal, urmând să facă acest lucru şi în Oltenia. Caravana era compusă din 20 de căruţe cu pereţi metalici, fiecare trasă de câte opt perechi de cai nemteşti, arhipline de pungi cu galbeni.

Ceata lui Pavel Lotru s-a unit cu cele ale lui Radu Ursan şi Neagu Papură şi au atacat caravana austriacă la Drăgăşani, confiscând tot aurul. Jaful a fost atât de păgubitor pentru habsburgi, încât a provocat în imperiu o adevărată prăbuşire financiară, drept pentru care banul Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, a fost destituit. Din acest moment, boierii din Craiova au început acțiunile de împotrivire față de administrația habsburgică, obstrucționând toate încercările austriecilor de a strînge taxe sau de a-şi impune administraţia.

IstOlt4

Hanul Puţureanu, în paragină

 IstOlt5

Fântâna Purcarului

În 1733, în ajunul Crăciunului, într-o cârciumă din Craiova (la hanul Puțureanu de lîngă fîntîna Purcarului), a avut loc un incident minor cu efecte uriaşe. Un oarecare Lorincz, soldat în armata imperială, amețit băutură, a agresat verbal mai multe femei. S-a iscat un scandal care a degenerat într-o bătaie între soldații care îl însoțeau și oltenii de la mesele din jur. Soldații au reușit să fugă şi să se refugieze în garnizoană. Incidentele păreau aplanate, mai ales că soldatul respectiv fusese pedepsit și trimis la carceră pentru încălcarea conduitei militare. Cîteva ore mai tîrziu, însă, probabil instigată de oamenii banului și de haiduci, populația Craiovei, înarmată, s-a adunat în jurul garnizoanei imperialilor cerînd să le fie predat Lorincz, pentru a fi judecat de ei. Întrucât comandantul a refuzat, a urmat un asediu de câteva ore, în urma căruia garnizoana a fost incendiată iar cei 375 de soldați au pierit, fie în flăcări, fie linșați de populație.

IstOlt6

Panduri trecând Oltul

După acest incindent, austriecii au realizat că trupele lor nu reușesc să se impună într-o regiune străină, plină de haiduci, aşa că, în ianuarie 1734, au hotărât să-şi retragă cea mai mare parte a trupelor și să angajeze mercenari din rândul populației din zonă. A fost actul de naștere al pandurilor olteni. Lucrurile au luat însă o întorsătură neașteptată: mulți haiduci au găsit bună ideea ca, în loc să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii ca simbrie, fără să facă nimic, aşa că s-au înrolat ca panduri. Timp de aproape doi ani, austriecii au plătit soldă unor haiduci ca să prindă alți haiduci, fără ca vreun haiduc să fie prins.

În fruntea acestor “trupe de comando” era un personaj controversat, acel Neagu Papură, el însuşi haiduc sau tâlhar, participant la furtul de la Drăgășani, care îi costase atît de scump pe austrieci. Realizând că au luat “ţeapă”, imperialii au refuzat să le mai plătească solda. Supăraţi, pandurii au atacat Craiova, jefuind și torturând pe cei cîțiva reprezentanţi ai administrației austriece rămași, apoi au  jefuit și incendiat mai multe case boierești. A fost picătura finală pentru austrieci, care au decis să părăsească definitiv Oltenia, cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaționale (1739, pacea de la Belgrad, între habsburgi şi otomani). Au părăsit-o aşa cum au obţinut-o, dar cu pagube imense, mult mai mari decât în urma unei înfrângeri militare. În Craiova, ca şi în toată Oltenia, s-a creat însă un vid de putere, care avea să ducă la dispariţia Băniei, a doua instituție politică a țării ca importanță, după domnie.

După puseul de violențe care a durat cîteva luni, societatea caioveană și-a găsit totuşi un echilibru. Boierii au reușit să-l convingă pe același Neagu Papură să conducă o miliție a pămîntului, pentru a potoli atacurile haiducilor și hoților. De la acest Neagu Papură a rămas expresia “Țara lui Papură Vodă” care a depășit cu mult aria Olteniei şi timpul istoric determinat, intrând în folclor cu sensul peiorativ de țară fără stăpîn, unde legile nu mai există. După alte cîteva luni, Neagu Papură a fost înlocuit de boieri și el a luat din nou drumul codrului.

 IstOlt7

Casa Băniei şi Catedrala Sf. Dumitru ( Craiova )

Timp de 35 de ani (1735-1770), “Ţara lui Papură Vodă”, a devenit, aproape fără voia ei, un fel de stat independent: Țara Românească nu o putea revendica pentru că aparținea Imperiului Habsburgic, iar după 1739 domnitorii fanarioți n-au avut puterea necesară să se impună fără acordul oltenilor. Pe de altă parte, turcii, care erau încolțiți de ruși și austrieci, au stat deoparte, mulțumindu-se să întărească paza cetăților de la Dunăre, de teama atacurilor și jafurilor haiducilor. Paradoxal, acest interval istoric a fost de-a dreptul benefic pentru Oltenia. Fără sistem legislativ, dar și fără tributuri și taxe plătite turcilor, austriecilor sau fanarioților de la București, viața majorității populației s-a îmbunătățit. Boierii au asuprit mai puțin țăranii, de teamă ca aceştia să nu-şi facă singuri dreptate, comercianții și boierii și-au continuat afacerile la adăpostul cetelor înarmate de slujitori, iar procesele și judecățile au dispărut, diferedele rezolvându-se “la mica înțelegere”, prin forță sau aplicând legile pămîntului. Orașul s-a dezvoltat vertiginos, construindu-se multe clădiri, biserici și ateliere.

IstOlt8

În această perioadă (1750 – 1756) a fost ridicată și biserica “Madona Dudu”, (catedrala Maicii Domnului). Cea mai luminoasă figură a acestei perioade este boierul Constantin Obedeanu, un om blînd, împăciuitor cu toată lumea, iubitor de carte și artă, partizan declarat al realipirii Olteniei la Țara Românească. El a ajutat cât i-a stat în putere pe țărani în disputele cu boierii, iar în 1754, a înființat primul spital modern al Craiovei (pînă atunci existau doar bolnițe la unele mănăstiri). Tot el a instituit, în 1759, învățământul organizat, căci până atunci educația se făcea în casele boierilor sau pe lângă biserici, ca o obligaţie nescrisă a preoţilor. Școala Obedeanu este prima școală în adevăratul sens al cuvântului, iar în primăvara anului 1826 a fost transformată în Școala Națională de Limba Română, azi denumită Colegiul Național Carol I din Craiova . Ca vechime, este a doua școală românească de grad mediu, după liceul “Sfântu Sava” din București (1818)…

 IstOlt9

Oltenia, în perioada în care s-a identificat cu sintagma “ Ţara lui Papură Vodă”, este un paradox istoric. Abandonată de austrieci, necucerită de turci şi stăpânită, practic, de haiduci, a găsit resursele interne să se redreseze organic. După reintrarea efectivă în graniţele Tării Româneşti a urmat însă perioada cea mai nenorocită din istoria ei, denumită, aşa cum am mai spus, “vremea lui Pazvante Chioru”, încheiată violent, în 1821, cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu.

 

Am putea spune, de dragul metaforei, că trăim “în ţara lui Papură Vodă” din “vremea lui Pazvante Chioru”. În sens strict istoric, există o oarecare analogie, într-adevăr, însă răsturnată, între Oltenia acelor vremuri şi România ultimilor 23 de ani… Este, evident, o speculaţie. Dar, mai ştii…?

Surse documentare:

Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, 1971 (coordonator Constantin C. Giurescu), Wikipedia (Istoria Craiovei, Nicolae Mavrocordat), Romînia Liberă(Haiduci, panduri, partizani)

Autor: Miron Manega

8 răspunsuri to “Nimic… despre Pazvante Chioru şi Papură Vodă”

  1. RALG said

    Hm! Curiozitati estivale… Sunt mai putine vizite decat ieri dar, culmea, mai multi vizitatori… Tendinte spre esentializare. Dar numai in weekend. In plus vad ca au plecat olteni la coasa i-la-i-la-i-la, si n-au mai venit acasa, i-la-i-la-i-al, si-au fugit oltencele i-la-i-la-i-la (sa-si rateze grânele)… Data viitoare despre Prahova, Ploiesti, Haimanale, Grand Hotel Victoria Romana, Restaurant et Berarie, Cafenea et Confiserie si Revulutie… Mitza, Zitza, Didina, Zoe si Veta… Toate vor avea parte de compatimire. Se cauta figuranti.

    • Stely said

      A, si tocmai ce ma pregateam sa concep un comentariu on topic. Acum il las pentru maine , ca doar n-au intrat zilele ‘n sac.
      Apropo, ma bucur ca sunteti vesel. Incepusem sa-mi fac griji . 🙂

      • RALG said

        In nicio imprejurare sa nu va faceti griji despre noi. Nu meritam noi asa ceva. Vedeti cum sunteti? Adica atunci cand d-voastra ati lipsit de pe Arca zile intregi (poate chiar o saptamana) noi nu ne-am facut nicio grija, iar acuma daca ne incruntam si noi nitel, gata, va faceti griji. Pai e drept? Ca nu e drept. 🙂

  2. Stely said

    Grija mea pornea de la ce spuneti aici :

    „Se pare ca ei au impresia ca au nevoie sa vina pe Arca, zi de zi, fiecare intrand (in medie) de 5-6 ori pe zi. Nu-mi pot imagina (desi teoretic este posibil) ca acei vizitatori zilnici sa fie mereu altii. Intuitia ma face sa cred ca sunt cam aceiasi. In sfarsit nu asta conteaza. Ceea ce conteaza este ca prezenta lor ma agaseaza, ma face sa ma simt, in mod cu totul si cu totul absurd, responsabil pentru intretinerea viciului lor, sa ma simt obligat fata de ei sa postez cate ceva, desi n-am chef, n-am timp, n-am de ce. Eu care ma visez promotor al libertatii, ma rog, de exprimare, sa ajung sa am si sa accept “obligatii”.

    Ma gindeam (ingrijorata )ca , daca vizitatorii sunt o povara pentru d-voastra , trebuie sa va fie foarte greu … Recunosc ca ma aflu printre vizitatorii care s-au molipsit de viciul asta … ca alt viciu nu am avut la viata mea .Ăsta (bloggeritul) este „damblaua”mea . 🙂
    Dar decat sa aveti „obligatii” construngatoare nu ar fi bine sa -i lasati „dracului ” pe vizitatori , ca si-au „hranit destul eusoarele sugând de la unii si altii ? Pai cum o fi sa „sugi”, asa in nestire , si sa nu spui nici macar săru’mâna sau mersi pentru masa ?

    Cum sa nu-mi fac griji cand ,iata ,ce ar putea sa se întâmple ?

    ” Eram pe cale sa constat (inca o data) ca este foarte greu, obositor, sa vorbesti despre Nimic, sa-l intelegi, sa-i dai sens si pe cale de consecinta eram pe cale sa-i las in plata domnului pe vizitatorii invizibili (ca conul Dorin pe ai sai) constatand ca scrierea unui topic despre Nimic mi-ar lua mult mai mult timp decat m-as fi asteptat si decat as fi fost dispus sa pierd, si ca, prin urmare, ar fi mai practic sa ofer, in loc de teorie, practicå, un esantion dintr-un Nimic de cea mai buna calitate: niciun topic pentru weekend. Cine vrea sa aiba ce citi pe arca, sa scrie. Sa manance fiecare ce-si aduce de acasa sau ce poate ciuguli de la ceilalti.”

    P.S . Nu de altceva , dar gândindu-ma la cele 30 de zile in care am tot cărat de „acasa”, mancare , incat am golit aproape toate site-urile pline cu bancuri , videoclipuri diverse etc… Pai de unde as mai fi avut energie sa tot car ? 🙂
    Nu va faceti griji insa … 😉

    • RALG said

      In mod evident noi ne-am referit la cei care vin de-acasa cu mana goala… nu la cei care aduc platouri de prajituri… de la cofetarie…

  3. Dl.Goe said

    Am reusit si eu sa citesc integral textul despre „Vremea lui Pazvante Chioru şi ţara lui Papură Vodă”. Este neasteptat de captivant pentru o lectie de… istorie.. Mai ales ca este vorba despre detalii special alese pentru a nu face parte din mentalul colectiv si care, de altfel, nici nu fac. Asa ceva nu se invata la istorie, la scoala… Iar daca totusi au reusit sa se strecoare cumva in acel capricios mental colectiv, intr-o forma greu de recunoscut, asta s-a intamplat cu forta… Forta evenimentelor… inca de pe Vremea lui Pazvante Chioru in ţara lui Papură Vodă. Care este.

    • INTJ said

      istorie … fiindca tot mi-am amintit un dialog vechi, iata o definitie interesanta a cuvantului: „La historia es un hombre sordo que contesta preguntas que nadie le ha hecho.” (history is a deaf man answering questions no one asked him to) 🙂

      • Dl.Goe said

        Macar de ar raspunde mereu acelasi lucru… si nu s-ar tot contrazice (precum robotul din ceas)… de la o generatie la alta… Pana cand istoria moderna si contemporana va deveni istorie antica, sau macar medievala, vom avea parte de tot felul de istorii. Noi, generatiile, vreau ca sa zic.

        Mi-a placut bancul ala cu sclavul de pe vremea lui Cezar, care, aruncat in groapa cu lei in arena de la circ a mai apucat sa strige: Traiasca feudalismul, viitorul glorios al omenirii.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: