(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 27 august 2013

Efectul Gulea asupra d-lui Plesu

Posted by Arca lui Goe pe august 27, 2013

Dupa cum bine preciza un oarecare d.Eckhart Tolle (printre altii), trecutul nu prea exista, are cel mult o existenta iluzorie, este un simplu ecou imaterial al prezentului, adesea un simplu accesoriu al acestuia. (n.b. la fel este si viitorul dar acesta nu face obiectul prezentei dizertatii intrucat dl.Plesu nu citeste SF-uri). Nu prezentul isi datoreaza existenta trecutului ci taman invers. Singura consistenta a trecutului poate fi cladita exclusiv in prezent. Si cum prezentul este mereu altul si trecutul este (devine) si el de un dinamism debordant. Amintirile noastre depind exclusiv de niste reactii chimice si de niste procese neurologice care se produc in ceierul nostru acum, strict acum, in clipa prezenta a rememorarii, in care evocam asa zisul trecut. Trecutul este „ce” si „cum” suntem in stare sa „ne amintim” acum, in prezent, cu ajutorul mintii noastre (inselatoarei noastre minti). Eventualele probe „zise” materiale ale acelor trecuturi (fotografii, documente, suveniruri, roci, oase, fosile, eroi, morminte) toate-toate sunt si ele ancorate in prezent, interioarei clipei, niste obiecte din prezent carora le atasam, mental, semne ale trecerii inexorabile a timpului. Felul in care „arata” ele in prezent ni se pare o poarta potrivita pentru a calatori in timp, imaginandu-ne (pe baza unui set neinfailibil de reguli) cum aratau ieri, alataieri etc. Arati cuiva o poza si zici cu evlavie: „Asta sunt eu, in vara lui o mie noua sute toamna cand am luat premiul I in clasa a-IV-a, ba nu… intr-a-V-a… paremi-se”. Aiurea. Ceea ce arati nu esti tu-si-trecutul tau ci o simpla bucata de hartie, prezenta, in prezent, capabila sa stimuleze, in prezent, niste reactii chimice si niste procese neurologice exclusiv in mintea ta. Nu si celui imbiat sa se zgaiasca la poza. El, cel mult, va zice in treacat, doar: „Vai ce dragutz erai, copil fiind!”. Trecutul, viitorul, tot ceea ce este interior clipei se (tot) schimba. Clipa cea repede…

Imi place sa citesc articolele d-lui Plesu, desigur cå si pentru forma lor (placuta) si pentru continutul lor (educativ), pentru umorul lor, dar si (mai ales) pentru a vedea cum se mai schimba trecutul, cum curge si cum se (mai) preface, sub pana nastrujnica a unui perpetuu carcotas de geniu, nascut mofturos, caruia ii face o deosebita placere sa se plânga (cu mare talent) in egala masura de „nenorocirile trecutului – comunist” cat si de „racilele prezentului – capitatlist”. Si eseurile ii reusesc intotdeauna…  O vreme am avut senzatia ca se repeta, obositor, ca se plange mereu si mereu de aceleasi si aceleasi lucruri, in acelasi fel. Faptul ca scrie cu talent, ca are haz, nerv, verb, ca are dreptate domnule, m-au facut sa trec peste aparentele redundante, continund sa-l citesc, avand astfel sansa sa remarc faptul ca dl.Plesu nu sta pe loc, nu se repeta „identic” ci progreseaza, da inainte, ii vine mintea la cap pe zi ce trece, devine cu fiecare clipa mai intelept, mai tolerant, mai nu stiu cum. Daca aceasta prefacere denota tarie (de caracter) fiind strict de natura intelectuala (controlata de catre dl.Plesu el insusi in persoana) sau denota slabiciune (gingasie) fiind de natura afectiva, o „inmuiere” venita odata cu varsta, care-l forteaza pe om, pe masura ce-i scade viata, sa-si recupereze trecutele vieti ale risipitoarelor sale tinereti, este totalmente neimportant. Este ceea ce este. Banuiam de o oarecare vreme ca dl.Plesu este pe cale sa descopere (adica sa accepte) ca a existat viata in „comunism”. Asupra imprejurarilor anume prin care aceasta stare de lucruri urma sa devina vizibila in articolele sale, destinate exclusiv aducerilor la zi (actualizarii trecuturilor), n-aveam nici cea mai vaga idee si nicio o premonitie nu ma bantuia. Imi luasem gandul ca dl.Plesu ar putea auzi si lua in considerare indemnurile, in aceasta directie, venite de la forumistii sai „apodictici” care-l venereaza din subsol. injurandu-l. Dl.Plesu fiind un june cu educatiune era condamnat sa se prefaca, etern, ca nu-i aude.  A fost necesar un impuls potrivit de la o persoana autorizata (Stere Gulea) pentru ca dl.Plesu sa acccepte sa-si actualizeze status-ul in Facebook.

Dar iata pe viu cum se manifesta efectul Gulea asupra d-lui Plesu – Nostalgia „cu chip uman”

Cu ultimul film al lui Stere Gulea („Sunt o babă comunistă”), tema „comunismului” nostalgic intră într-o etapă nouă. Dezbaterea se mută din spaţiul ideologic şi politic, în acela al domesticului şi al „general-umanului”. Nu mai discutăm „dacă era mai bine sau nu, pe vremea lui Ceauşescu”, „dacă e mai important să ai paşaport şi libertate de expresie sau să ai loc de muncă asigurat şi salariu decent”, „ce e de ales între neajunsurile comunismului şi racilele capitalismului” etc. Discutăm cum arată viaţa oamenilor şi a sufletelor indiferent de sistemul politic în care i-a azvîrlit istoria. Căci, în definitiv, problematica destinului individual, a vieţii de familie, a prieteniei, a iubirii şi a suferinţei e marcată, fireşte, de context, dar are şi o dimensiune autonomă, etern omenească, aceeaşi peste tot şi în orice regim.

Am mai spus-o şi altădată: orice tip de „lume” include toate elementele „lumescului”, chiar dacă în dozaje diferite. Pînă şi universul concentraţionar lasă loc pentru iubirea aproapelui, pentru lirism, pentru frînturi de umor, pentru frînturi de bucurie patetică, pentru revelaţie şi credinţă. Nu «pleci» din comunism capră şi ajungi în capitalism, gazelă. Sau viceversa. În comunism, dincolo de toate opreliştile exterioare, oamenii treceau prin toate experienţele unei vieţi omeneşti „clasice”: se îndrăgosteau, chefuiau (atît cît se putea), făceau haz (de necaz, dar şi de dragul hazului), aveau speranţe, aspiraţii profesionale, prieteni, duşmani, satisfacţii (sau exasperări) domestice.

După comunism, cu alt instrumentar şi cu alte orizonturi, toate aceste experienţe au continuat să existe şi ar fi sărăcitor să le marginalizăm, sau să le reducem la „sosul” nou al circumstanţelor social-politice. Marile schimbări sunt „mari”, trecerea de pe un mal pe altul al istoriei e radicală, spectaculoasă, eventual traumatizantă, dar fiecare ajunge „dincolo” cu acelaşi temperament, cu aceleaşi interese, cu aceeaşi educaţie, cu acelaşi bagaj somatic şi psihologic. Nu „pleci” din comunism capră şi ajungi în capitalism, gazelă. Sau viceversa. (Cu excepţia cazurilor de ipocrizie şi duplicitate cronice). După 1989, am avut, de nenumărate ori, ocazia să verific un cuvînt al lui Constantin Noica, pe care, atunci cînd ni l-a spus, nu l-am luat în seamă cu suficientă atenţie: „Va veni un moment cînd vă veţi da seama că limitele interioare sunt mult mai greu de dus decît cele exterioare”. Aşa e: duci cu tine, în orice împrejurare nouă, întregul balast al firii tale. Asemenea călugărilor, despre care se povesteşte, în Pateric, că, descurajaţi de vreun eşec spiritual, dau vina pe chilia inadcvată în care trăiesc şi hotărăsc să se mute în alta. „Nu faceţi asta – le spune cîte un înţelept – oriunde vă veţi muta, veţi duce cu voi aceeaşi chilie!” Filmul lui Stere Gulea – în care, cum era de aşteptat – se percepe minut de minut „gheara” maestrului, nu exclude, totuşi, posibile comentarii de tip istoric. S-ar zice, de pildă, că e foarte greu să faci o ierarhie ţeapănă între lumea falsă a comunismului şi lumea dificilă a capitalismului. Nu s-a trecut din regnul diavolului în acela al îngerilor. Am schimbat, într-un anumit sens, un drac cu altul, dracul terorii şi al utopiei ucigaşe, cu cel al unui imanentism crîncen, egolatru şi risipitor. Lucifer a făcut loc lui Ahriman… Am stat sub un singur tăiş: acela al puterii arbitrare şi schimonositoare, acum stăm sub valori cu două tăişuri: libertatea, competiţia oarbă, democraţia, descurcăreala. Un lucru trebuie spus, totuşi: cu toate relele sale, capitalismul n-a produs niciun Gulag. Nu Sighet, nu Siberia, nu Piteşti, nu foametea ucrainiană, nu revoluţia culturală maoistă, nu genocidul practicat de khmerii roşii. Cei care vorbesc de ”blocuri” şi ”metrou” ar face bine să-şi amintească şi de Canal, de de Valea Jiului, de Braşov, de cele două ceasuri de televiziune omagială, de cozile la alimente elementare, de frig, întuneric, frică. ş.a.m.d. Un singur „derapaj” e de reproşat, după părerea mea, filmului: fiica Emiliei, emigrată în America, revine pentru scurt timp în ţară, să-şi prezinte partenerul american. Aflăm că e însărcinată, că o duc greu în Statele Unite, că n-au bani de chirie. Şi atunci părinţii din România, aşa săraci şi nostalgici cum sunt, îşi amanetează apartamentul lor de bloc şi-şi salvează astfel copilul cu ”un pumn de dolari”. Care va să zică la noi se mai găsesc încă oameni de omenie care să contrabalanseze ”duritatea” americanilor. Care va să zică tot noi, aşa prăpădiţi cum sîntem, putem, la o adică, să-i salvăm pe americani. Cam roză şi ţanţoşă sugestie!

Un lucru trebuie spus, totuşi: cu toate relele sale, capitalismul n-a produs niciun Gulag. Dincolo de toate, filmul lui Stere Gulea e o extraordinară victorie a experienţei, talentului, meşteşugului şi umorului. Nimic din ce e dramatic pe ecran nu alunecă spre afectare melodramatică, nimic din ce e amuzant nu cade în deriziune trivială sau în poantă ieftină. Imaginea lui Vivi-Drăgan, impecabilă şi ingenioasă. Uluitoare, pentru mine, este performanţa actorilor. Luminiţa Gheorghiu are anvergura unei vedete planetare, pe care Oscar-ul are ghinonul de a o fi ignorat. E din stofa unor personalităţi de prim rang: Anna Magnani sau Irene Papas. Rareori am văzut o combinaţie mai convingătoare de forţă şi disciplină, de expresivitate şi firesc. O altă, fermecătoare, prezenţă este Marian Râlea, un actor departe de a fi folosit, îndeobşte, la înălţimea înzestrărilor lui. Dar toţi, chiar şi cei distribuiţi în rolul episodice, au pregnanţa şi eficienţa adevărului trăit, a profesionalismului de top. Ar trebui să-i amintesc, alfabetic, pe toţi. Deasupra întregii întreprinderi, se simte autoritatea cordială şi priceperea regizorului. Mă aşteptam.

Dar Stere ştie să fie, mereu, dincolo de aşteptări. Regret că n-am putut fi de faţă la lansarea bucureşteană a filmului. Era ziua mea. Cum mi-ar fi stat să ies pe scenă, pe 23 august, şi să pronunţ fie şi numele filmului: Sunt o babă comunistă!  // by Andrei Gabriel Plesu – Nostalgia „cu chip uman”

Promo – pro domo

Sunt o baba comunista” are toate semnalmentele unui film bun, educativ, amuzant, conciliant, profund, uman si induiosator, a carui vizionare nu trebuie ratata. Fireste ca ne-ar face o foarte mare placere sa-l recomandam tuturor, tuturor roamnilor, cu mic cu mare, fie ca au trait (au apucat sa traiasca si) „in comunism” (E prea lung drumul pana-n comunism de nu-l scurtam cu gari si cu etape, dupa cum zicea poetul Vladimir Mayakovsky nascut in bălţi, nesfârsit am zice noi, neterminat ar zice altii, si dus e poetul), fie ca nu, n-au apucat „onoarea muncii”, chit ca cei care n-au apucat deloc-deloc sa supra-vietuiasaca in „comunista era”, in plin supra-realism socialist, nici macar prin reprezentatii lor (care prin parinti, care prin bunici, care prin inductie, care prin convectie, macar din si prin povestile acestora), iesind din… travaliu direct in tranzitie, n-ar intelege nimica si s-ar râde degeaba (ceea ce este, oricum, mai mult decat nimic). Fireste ca ne-ar placea sa-l recomandam tuturor acelora. Din pacate nu putem face acest lucru. Trebuie sa ne multumim a-l recomanda vizitatorilor nostri. Ceea ce si facem: il recomandam prin urmare prea-cinstitului vizitator citit si unic al Arcei lui Goe si in special babelor comuniste de care nu ducem lipsa la blog, aflându-se din belsug.

UPDATE: Din ciclul „Hazul bestial al omului serios si gospodar” reluam aici (cu felicitari) o fabuloasa mostra de umor nimanian, postata pe blogul sau de catre nimeni altul decat de dl.Nimeni. Am ras cu lacrimi.

Tenisul astazi

Posted on 27 august 2013
.
Ca sa inteleg mai bine articolele dlui CTP, acum, in timp ce lucrez, trag cu coada ochiului la TV, la openul Statelor Unite. Este o partida de tenis feminin disputata de doi barbati: Serena Williams si Francesca Schiavone. Dupa zgomotele pe care le fac, cele doua jucatori vomita foarte des.

*

Posted in Aliorum Textuum, Dl.Goe si Pleşu | 109 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: