Despre aluzii

Iluzia celor 42 de aluzii s-a incheiat. Nu mai am aluzii. As adauga insa o addenda prin care sa elucidez originea si rostul acestor (asa zise) aluzii, cu riscul de a arunca in derizoriu semnificatiile lor imaginate sau imaginabile, la care s-ar fi (fost) pretat in absenta banalizarii prin explicare.  Fac acest lucru pentru a evita un risc si mai mare si anume acela ca peste (multa) vreme sa uit eu insumi ce a fost cu aceste 42 de aluzii (vagi, plate, slabe, misterioase) si sa incep sa inventez cine stie ce pe seama lor. Cele 42 de aluzii sunt (doar) niste resturi de la facerea lumii. Asa dupa cu si fragmentul local de univers (Universul) este alcatuit in mod preponderent din resturi ale unei alte constructii mai mari, adica din luminå si deseuri de lumina (materie), si dupa cum la orice constructie serioasa (casa, monastire, palat etc) raman ba una, ba alta, te-ai mira ce, pietris, ciment, vopsea, cuie… asa si pe Arca lui Goe au ramas niste resturi… iar din acele resturi, in nebunia mea, am facut un blog, pe care am scris (cand am avut chef de scris), am palavragit (asisderea), am atras spectatori, prieteni, parteneri, predicatori, critici, ciutaci, ciudati, si alte felurite feluri de entitati virtuale, atunci cand am poftit sa atrag, si am respins cand am avut pofta de respingere.  Si uite asa am reusit sa neglijez teribil si prelung Arca lui Goe (in varianta ei primordiala si ideala) in favoarea blogului si blogaritului fara rost.

Problema a fost ca si atunci cand am terminat blogul (ca si cand n-ar fi fost) mi-au ramas alte resturi (resturi din resturi), niste poze (42) care erau stocate in calå, in vederea ilustrarii unor articole de blog (top-ice) care n-au mai fost scrise din lipsa de rost. Asa ca m-am gandit sa golesc cala, dar, neindurandu-ma sa le arunc direct la gunoi, mi-am propus sa le imperechez cu cate un ceva, un eveniment, un gand, o intamplare a fiecareia din cele 42 de zile ce aveau inevitabil sa vina, una dupa alta, si sa le propun ca ghicitori (oricui, nimanui, mie cel de maine, cine stie cui). La inceput a fost mai simplu pentru ca aveam mai multe „poze” din care sa aleg si sa imperechez una potrivita cu vreunul dintre evenimenele, intamplarile, gandurile zilei (si acestea la alegere). Pe masura insa ce se imputinau pozele disponibile, gradele de libertatea scadeau si prin urmare aluzile deveneau (inevitabil) din ce in ce in ce mai vagi, cu exceptia cazurilor in care, prin cine stie ce intamplare bizara, un „eveniment nou” se potrivea (de la sine) chiar cu vreuna dintre pozele (vechi si putine). Cum, necum… s-au terminat pozele, aluziile si iluzile inainte de a se termina de tot gradele de libertate. Am avut aluzii valide pana in ultima zi, ba chiar, cea finala, fara a fi fost planuita anume så pice in ultima zi, s-a potrivit printre cel mai bine cu „evenimentul” vizat pe axa „Sfera lui Goe” – „Arca lui Goe”.  Acuma se face ca intamplarea cea mai intamplatoare mi-a adus sub ochi, taman (ca) la pont(a) (ma mir inca de-ntamplare),  un text (deja scris) in exact directia respectivei axe, scutindu-ma de efortul de  a compune eu unul. Il recomand cu caldura prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, lasandu-i latitudinea sa se identifice (in text) cu povestitorul sau cu ereticul (tot una):

„Ioan, măgarul cel turbat din măruntaiele căruia au ieşit duhorile reci ale impietaţii, împuţind binecunoscutele peşteri ale Cappadociei în care au vieţuit părinţii noştri sfinţi şi asceţi, socotea în nebunia lui că raţionamentele Sfântului Apostol Petru, ale lui Nero Anticristul, ale unei curve ordinare sau ale unui troglodit (ca şi el) sunt totuna.

Acest vierme din trupul ortodoxiei gândea ca erezia face parte din adevar şi nu poate fi deosebită de el. A ajuns aici pervertind cuvintele Apostolului: „Trebuie să existe eretici”. Filozofiile lui Platon si Aristotel nu sunt aşadar cu nimic mai bune decat idioţeniile bucolice ale plugarului. Sufletele se nasc doar pentru a cugeta şi se înmultesc pentru a înmulti cugetul, astfel că, în cele din urmă, totul sa fie cugetat. Intre fiinţele omeneşti nu există osebire; ele nu sunt decât nişte vremelnice furnici cugetatoare. Numele tuturora ar trebui desfiinţate şi lăsate neconsemnate, consemnarea lor fiind inutilă. Ereticul ăsta pretinde că, dacă ar fi sa se ardă toate operele lui Aristotel, el ar putea sa le reconstituie şi să le arda pe toate într-o singură noapte, împreună cu acelea a încă o mie de alţi autori, şi asta din pricina pretinsei lor previzibilitaţi.

Mai mult, atrocitatea suprema este ca toţi au dreptate, fiecare hulitor cu blestemul lui, fiecare calugăr cu rugaciunea lui. El pretindea a fi construit o sistemă cu care putea prezice toate cugetarile ce aveau sa fie vreodata cugetate, lumea nefiind nici ea decat o cugetare printre altele, iar facera ei avand unicul ţel de a da oamenilor prilejul să cugete. Lumea va înceta să existe cand toate cugetarile vor fi cugetate.” – Ioan PC / Ordinea Secreta.

P.S. Le multumesc rezolvitorilor voluntari care au propus, de-a lungul celor 42 de zile, solutii ingenioase, plauzibile sau nostime, aluziilor propuse spre ghici-rezolvare. La fel le multumesc si celor care si-au propus proprile aluzii, stârnind in cala o vânzoleala nebuna, cu câte mai mult de 500 de vizitatori unici in doua zile consecutive.