(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for decembrie 2013

La multi ani 2014!

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2013

Posted in Arcaluigoeologie | 10 Comments »

2013 – Ultimul minut

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2013

Posted in Arcaluigoeologie | 2 Comments »

Cu capra, cu plugusorul, cu sorcova – Obiceiuri de anul Nou

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2013

Mseaj de Anul Vechi si de Anul Nou pe Arca lui Goe

Pe masura ce imbatranim, ceea ce ni se intampla håt inca inainte de a ne naste, anii ni se par mereu si mereu mai asemanatori. Cu cat suntem mai batrani (båtrâniformi) cu atat ni se consolideaza an de an senzatia ca anul acesta nu se (prea) deosebeste de anul trecut. Anii ne apar din ce in ce mai scurti, mici nimicuri insirate pe ata, in care n-are ce mare lucru sa se intample (cand sa se intapmle? ce sa se intample?) asa incat a face la sfarsitul anului bilanturi, retrospective, recapitulari, devine o sarcina din ce in ce mai mai dificila, inainte de abrupta siplificare la care se ajunge constatatnd ca bilanturile facute acum un an, acum doi ani… sunt la fel de bune si ca pot fi reciclate cu usurinta. Stiintificii spun ca acest lucru se explica prin faptul ca, raportat la intreg, fiecare an, devine, procentual vorbind, din ce in ce mai scurt. Cand copilul implineste un an, acel an reprezinta 100% din experienta sa de viata. Al doilea an inseamna doar 50% din experienta de viata… Al patrulea doar 25%. Cand implineste 10 ani, acel ultim an aniversat inseamna doar 10% din viata sa. La 5o de ani, anul ala dintre 49 si 50 inseamna doar 2% din experienta de viata, aproape un nimic, stimabile. Practic ceea ce ni se intampla in primul an reprezinta 100% noutati, lucruri de care ne putem minuna in voie, din plin… Apoi noul, adica exact ceea ce mentine farmecul vietii, se imputineaza automat. Spre batranete, cand anii sunt din ce in ce mai scurti (prin faptul ca aproape nimic din ceea ce se intampla in ei nu mai e nou, neasteptat, surprinzator, uluitor) trebuie sa fii tare ingenios ca sa identifici si sa pretuiesti tocmai detaliile ale de 1% care denota nou, nou-noutz si sa le dai amplificarea necesara care sa-ti dea bucuria de a trai.  Iar ceea ce este valabil la Oameni este valabil si la Arce. Pusi in mare incurcatura in fata situatiei create cu ocazia incercarii de redactare a celui de-al-IV-lea bilant de final de an pe Arca lui Goe (si se stie ca un an la arce face cat 20 de ani la oameni, serios acuma, bloggerii stiu de ce) am avut ideea salvatoare de a revedea bilanturile anterioare, ingrozindu-ne ulterior, in urma constatarii ca oricare dintre acele bilanturi poate fi preluat adlitteram anul acesta, fara teama vreunei inadecvari fata cu contextul:

2010 – Goeleta L’Espérance – Bilant 20-10

2011 – Precizare-n anul-are 365,25 de zile

2012 – Dilema Caprei la sfrasit de an

Daca se va gasi curiosul care sa revada materia din urma, inclusiv (sau mai ales 😉 ) comentariile colindatorilor cutreieratori prilejuite de fiecare bilant anual, acesta va avea ocazia sa vada ca intre timp nu s-a (mai) intamplat absolut nimic… esential. Cel mult ciupeli.  Si daca oamenii au macar sansa de a se asocia cu altii capabili inca sa se minuneze din (aproape) orice (si asta este mare lucru domnule) si sa rezolve (astfel) macar paritial ecuatia ne-noului de peste an, ca Arcå n-ai prea multe alternative. Cata vreme Potopul nu vine pe Pamant, nu ne ramane decat sa-l cautam (impreuna ?!) pe Marte, sau chiar mai departe, mult mai departe, sau mai in adanc (caci adancul poate tot ce-naltul nu-ngaduie niciunui om) in locuri realmente exotice, care sa fie in stare sa ne uimeasca iarasi. De aceea cred ca ar fi potrivit sa urez tuturor, dar in special prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe, in 2014 un an nou uluitor. La multi ani uluitori! Ca daca uimire nu e, nimic nu e!

P.S. Declaram deschisa serbarea de sfarsit si de-nceput de an pe Arca lui Goe, cu obisnuitele traditii culinare si folclorice, precum cele pe care le-am mentionat: Dilema, Capra, Plugusorul, Sorcova…

P.P.S. Asa dupa cum am mai precizat, anul acesta nu-i mai enumeram pe toti aceia de-a fir a pår (prieteni omenosi, prieteni dusmanosi, prieteni fel de fel, o-ntreaga lume) pe care-i consideram, dupa cum i-am considerat intotdeauna, ca de-ai nostri, din popor, poporul de d-ne, d-ni si d-soare Goe, se stiu ei care, ca-s aceiasi, dar ii mentionam pe cei mai iesiti din comun: (A) Cel mai „absent” – Dl.Polichinelle; (B) Cei mai „råi” (in aceasta ordine): Dl.Nimeni, Dl.Tudoran; (C) Cel mai „urecheat” – Dl.rjan.

* * *

UPDATE: De Revelion (ca de Revelion) tot omul, in special est-europeanul (de ce oare?), este ocupat cu… Revelionul. Fapte, nu vorbe. Uite-l ca vine, vine, vine… Salta totul in picioare, salta totul in placere, un curcubeu de emotii coplesitoare… Nu-i momentul pentru nimic altceva, decat pentru emotie si speranta, ambele in stare pura. Vine, vine, vine, haide frate lasa vorba ca ne prinde Revelionul, tine o seara, o noapte (pân la perinita, pentru cei care tin la bautura, la nevasta, la traditii, pana la sorcova, pana la ciorba de potroace) cateva ore, cateva secunde, o secunda, o clipa, un moment… si… (anticipez un pic), un momet si s-a dus, s-a dus, si dus a fost, carand cu el toate vorbele, toate emotiile, toata asteptarea, (ce sa fie nu-i nimic, a trecut… acceleratul), suierand, indepartandu-se, cu un sunet dogit (caci ii lipseste o doaga), impins de Doppler-Fizeau, deplasandu-se spre rosu (rosul vinului ghiurghiuliu) cu viteza sunetului, cu viteza sufletului, dupa ce ne va fi lasat (epuizati) pe un peron nou de gara (intr-o noua dimineata), o gara mica de provincie, intr-un orasel (al copiilor) numit 2014.  Gata! Revelionul a trecut. S-a dus invaluit in ceata, in abur si zapezi… Ecoul abia i se mai aude. Repede! Repede! Repede sa gasim un taxi si sa dormim in el pana acasa, pana dincolo de Filiasi, unde ne asteapta… Anul Nou. Mereu nou. Sper ca sunteti cu toti gata pentu aceasta calatorie de placere cu trenul Expres de Revelion,  la CFR.  Sa-ncepem asadar… Dar na, ca m-am luat cu vorba si era sa uit de ce venisem sa „vorbesc update”. Revelionul vine iute si pleaca repede, luandu-si vorbele (nu vorba) inapoi, cu emotii cu tot. Si in „revelion” multe vorbe sunt. Mi-ar placea ca la anul, dupa Craciun, sa adun(åm) pe Arca lui Goe, in zilele acelea de dinainte de Anul Nou, cand omul inca mai are timp de vorba, o parte din istoriile emotiilor de Revelion. Caci multe vorbe si povesti mai are.

Revelioane de alta data. Cum petreceam revelionul. Revelionul la bloc. Revelionul perfect. Revelionul unde? Revelionul de ce? La munte, la mare, la manastire, cu ungurii, in container, in chilie, in cochilie, in doi, in parc, pe strada, la Paris, la New York, la tara, in tren, in avion, in pat. Revelionul cu cine? Revelionul cum? Revelionul ieri. Revelionul alaltaieri.

Cred ca fiecare are in tolba sa visuri si povesti de revelion. Chiar si Sever Voinescu a incercat ieri sa schiteze intr-un articol de ziar (gasitorului recompensa) cum ar arta un Revelion Perfect. Imi dau meru lacrimile cand revad visul de revelion al lui Charlot… Ori cand imi amintesc reveloanele copilariei mele care ma fac apt sa vizionez de oricate ori „Baia de aburi”…  si sa inteleg spontan chiar si limba rusa. Si cate altele. Mi-ar placea asadar ca la anul, in saptamana de dinaintea lui 2015, sa-l conving, sau sa-l constrang, pe preacinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe sa-si toarne povestile in pahare, la petrecerea intiulata Revelion Repetitie Generala.  Azi, ACUM, nu mai e vreme, pentru ca incepe… A inceput…  La multi ani!

si

Posted in Arcaluigoeologie | 33 Comments »

Colinde

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 24, 2013

Update / A treia zi de Craciun Sf.Stefan – Acelora dintre vizitatorii care se afla in rezonanta de nume cu Sf.Stefan si se identifica in acest fel (caci numele…), aflandu-se acum (adica oricand) in atingere (orice fel de atingere) cu aceasta pagina de sarbatori, le uram (si noi) la multi ani.

P.S. Dupa cum poate ai constatat deja, pe Arca lui Goe, pomenirea celor vii, a persoanelor din carne si oase, din inima, minte si suflet, aflate undeva, håt departe, la infinit, in prelungirea nemuritoarelor personaje virtuale care-si bântuie ubicuitatea si omniprezenta si pe Arca lui Goe, se intampla (cu voie) doar de doua ori pe an: de Pasti si de Craciun. Intrucat unele dintre personaje s-au incarcat, poate fara voia lor, prin osmoza, de persoanele adiacente, ingreunandu-se, se pare ca intre cele doua mari sarbatori crestine, enoriasii virtuali au nevoie de mai multe punti de legatura, puncte de repaus, in care sa se odihneasca si sa-si traga sufletul (sau trupul, cine stie, sau trupul si sufletul, unul spre altul). Poate la anul sa reusim un compromis mai rezonabil, spre echilibru si armonie, intre personaje si persoane, intre mesajele pentru unii si pentru altii, fara a le compromite totusi identitatile formale, nici persoanelor si nici personajelor. Indreptarea (spre echilibru) si apropierea (de armonie) depinde de fiecare dintre noi, actorii acestei parti de lume. Vointa si dorinta sa fie. La muti ani!

Posted in Arcaluigoeologie | 44 Comments »

anti-Cipare

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 21, 2013

anti – pentru ca indiferent despre ce este vorba se va gasi cineva care sa fie impotriva…

Ca de obicei spre sfarsitul anului zilele nu mai au rabdare si pornesc o vânzoleala nebuna in care antreneaza cam tot ce prind in cale, inclusiv pe „bietii” oameni cu daravele, cu tot cu persoanele si personajele lor. Vin multime de evenimente, sarbatori, sfinti, revelioane, dimpreuna cu ajunurile de rigoare, ce se cer toate planuite, pregatite, intampinate, celebratate, aniversate, tratate cu omenie si atentie.  21 Decembrie, 22 Decembrie, 24 Decembrie, 25, Decembrie,  26 Decembrie, 27 Decembrie, 30 Decembrie, 31 Decembrie… incat prezenta  virtuala scade. Unul dupa altul oamenii virtuali se retrag pentru sarbatoare in teaca vietii lor din realitatea nevirtuala. Prin urmare, intrucat am de gand sa fac urari aproapelui meu virtual, pe care-l iubesc sincer ca pe mine insumi (virtualul), cu prilejul „sarbatorilor de iarna” (in varianta lor din irealitatea huvachiana), si pentru ca nu voi sa-l ratez pe acest aproape (indiferent cine va fi fiind el/ea), pierzandu-l din vedere printre aburii pregatirilor lui sau alor mele  (care se lasa inevitabil cu brazi, sarmale, piftii, pastrame, cadouri, musafiri, colinde, sorcove si alte firesti ritualuri traditionale), fara a fi deloc impotriva, ma vad obligat sa anti-Cipez un pic si sa fac in virtual felicitarile din avans.  Asadar, fara a mai nominaliza anul acesta pe cineva, dar incluzandu-i fara exceptie pe toti cei care s-au bagat in seama cu dl.Goe anul acesta (multi chiar straduindu-se sa nu se bage) , asadar aproapelui meu virtual si tuturor apropiatilor sai le urez Craciun fericit si un an nou dupa cum si-l doresc, cu sanatate, prosperitate si impliniri, acolo in realitatea lor nevirtuala alaturi de familie si prieteni. La muti ani!

Si pentru ca dupa sarbatori oricum lucrurile vor ramane ca-n tren, as indrazni sa-i tratez pe cei care vor reusi, cine stie cum, sa mai faca escapade in virtual in zilele care urmeaza, sau pe cei care adora sa calatoreasca de sarbatori, cu meniuri ce se serveau odinioară de Crăciun pe calea ferată, istorii şi reţete gastronomice feroviare.

646x404

„…Meniuri feroviare de Crăciun.  Sigur că acest subiect poate fi unul amplu, de aceea, vă prezentăm mai jos, aşa cum am promis în introducerea articolului nostru, câteva meniuri şi reţete  de Crăciun oferite călătorilor  pe căile ferate de-a lungul timpului. În 1882, pe linia Chicago, Milwaukee&Saint Paul meniul oferit de Crăciun călătorilor de  către bucătarii  vagonului-restaurant era următorul: supă vânătorească, fazan în aspic, salată de pui, salam de curcan sălbatic, chiftele din stridii, crochete de orez, friptură de vită, friptură de costiţă englezească, curcan, sos de afine,  friptură de antilopă,  cartofi, roşii, cartofi dulci, iar ca desert plăcintă de mentă, budincă de prune, îngheţată, fructe…”

* * *

„Ca şi la Capşa, în restaurantul gării din Ploieşti aveau loc regaluri gastronomico-literare patronate de Gherea, iar convivii erau Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc, Bacalbaşa şi, aproape nelipsit, Caragiale; şi nici nu-i greu să intri într-o atmosferă în care, probabil, devenise un adevărat ritual ca Toni Bacalbaşa să scrie răvaşele umoristice puse în plăcinte, iar Caragiale era într-o vervă diavolească, aşa după cum descrie Izabela Sadoveanu un „revelion socialist” din 1891, desfăşurat, e drept, în alt loc, casa lui Vasile Morţun[24]. Într-un astfel de mediu mustind de efervescenţă culturală, impusă de prezenţa lui Gherea şi a iluştrilor săi prieteni din lumea literară a anilor 1900, era normal să apară anecdote, poveşti spirituale, întâmplări, având drept protagonişti personaje de prim rang, Gherea, Caragiale, Maiorescu, sau oameni obişnuiţi.” – Toata povestea (care merita citita) este AICI.

* * *

Pentru eventuala siesta recomandam un proiect cultural: Miştocăreasca in care este promovata initiativa unui dictionar manelist din care nestiutorii pot afla ce inseamna „mingeac” sau care care este originea cuvantului „misto”:

„…Acum două numere un intervenient îmi atrăgea atenţia că „mişto” ar proveni din germanul „mit Stock” (cu bastonul). Deşi explicaţia circulă pe Internet în fel de fel de variante, este vorba de o explicaţie fantezistă, atribuită de cercetători lui Victor Eftimiu, un scriitor renumit pentru etimologiile sale mirobolante. Oricâte explicaţii „nobile”, de high life, s-ar găsi, adevărul este că niciun lingvist nu ar putea avea dubii asupra provenienţei ţigăneşti a acestui termen. „Mişto” a pătruns cu vremea şi în argoul franţuzesc sau italian, cu sensul de „bun, frumos”, dar locul său este marginal, fără „strălucirea” şi proeminenţa din română…”

* * *
In fine, pentru cei care sufera incurabil de depresia sarbatorilor avem o oferta inca si mai anti-Cipativa:

ghiocei

Posted in Arcaluigoeologie | 48 Comments »

Con-vergente Ac-ci-dentale

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 19, 2013

Se pare ca in zilele noastre nu mai poti conta pe o di-vergenta serioasa. Cum-necum, apare un factor inhibitor care o deturneaza catre ne-asteptate con-fluente. In general un astfel de factor con-turbator este „Traian Basescu” care devine tam-nisam factor comun in aproape orice de-zbatere, un factor de con-vergenta. Bunaoara di-vergentele de mai alaltaieri cu proprietar-administratorul Certocratiei, s-au dovedit foarte superficiale… Ba mai mult, au fost un prilej de a descoperi anumite pre-texte care pot juca rolul unor noduri si semne specifice, con-vergente cu cele doua din colectie postate anterior pe Arca lui Goe.  Simbolurile innodate pe Arca in semn de aducere aminte pentru mai tarziu la care ma refer sunt „Cine esti TU? Gândește-te încă o dată” si  „Deo Optimo Maximo„, iar nodul care poate fi adaugat in colectie via Certocratia vesela (de ce tot zic ca-i vesela este o alta poveste nostima asupra careia voi reveni alta data) ar fi un comentariu surpriza (cu totul neasteptat in con-textul respectiv) postat de un „oarecare” Geoarge InimaRea (dar) de Leu. Il propun ca element nou in colectia de noduri (pe tema data) intrucat este un nod marinaresc de toata frumusetea care poate spori perspectivele unei ipotetice meditati transcendentale (in grupuri terapeutice) asupra problemei in sine. Iata-l:

InimaRea – December 19, 2013 at 10:49 – 10 (comentariul no. 10 de nota 10)

D-l Maior s-a-nșurubat temeinic în intelligence fiindcă i-a fost ușor să-nțeleagă în ce constă libertatea unui asemenea serviciu: în a încălca Legea – în amănunt, legea de funcționare a serviciului, tot felul de regulamente interioare și reguli democratice.

Intelligence definește o activitate la limita legii: pe muchie de cuțit, pe o gheață subțire – cum am vrea să-i spunem. Cinstit vorbind, o activitate perfect legală a unui serviciu special ar fi una complet inutilă, căci n-ar fi – de fapt. Serviciul stă între Scylla regulilor democratice (între care, protejarea intimității personale e cîștig al vremilor moderne, de înaintată civilizație) și Caribda cerințelor operative, necesitînd promptitudine, căci dușmanul n-așteaptă aprobările parlamentare pentru a-și îndeplini misiunea (oricine-ar fi sau ar însemna dușmanul – care nici nu-i dușman, e “obiectiv”, nimic personal deci). În comunism, da – e(ra) dușmanul. Postcomunist, e adversarul.

Multă lume înțelege asta, numai dacă privim recenta reacție publică la pretenția parlamentarilor noștri de a fi anunțați că-mpotriva lor are a-ncepe urmărirea informativă.

Dintre toate serviciile noastre de informații, SRI e elefantul (poate chiar mamutul, nu-i exclus. Mai curînd, o verigă intermediară între, ca-n orice tranziție de succes – interminabilă, adică). Nu doar gigantismul său îl face atractiv pentru primadonele politice, ci și realitatea că e multifuncțional, acoperă cam toată plaja activității intelligence: combaterea terorismului, a traficului ilegal de orice fel, a infracțiunii economice și a celei împotriva siguranței naționale (chestie cum mai proteică nu se poate-nchipui, mai ales datorită imaginației vreunui lider politic vremelnic).

Relația președintelui (comandantul CSAT) cu un serviciu special nu se rezumă la trimiterea omului de-ncredere, acolo (cum și-a-nchipuit Emil Constantinescu, pe urmele lui Ceaușescu – da, pare ciudat la prima vedere dar ia-ncercați-o și pe-a doua!) E una de încredere reciprocă, iar asta nu se rezolvă prin relația de subordonare ierarhică. Încrederea se clădește în timp, pe fapte de arme comune, creînd nu doar un limbaj comun al celor doi, dar și aceeași înțelegere a fenomenului. Președintele știe că serviciul acela nu-i de ținut în lesă ci de lăsat să vîneze. Și-atunci, rolul său conducător e de a-i indica vînatul, rămînînd în sarcina prădătorului cum i-l livrează.

Mai mult, nici nu-i consult a intra în amănunte, pentru nici unul din parteneri: la nivelul său, președintele indică direcția și e informat cu evoluția acțiunii – mai mult sau mai puțin detaliat, după cît de groasă e situația; directorul SRI, la rîndu-i, stabilește cu oamenii lui planul de acțiune și – tot așa – e informat despre mersul trebii. Nici unul, nici altul, nu intră în amănuntele acțiunii fiindcă e periculos. De aceea, ordinele care contează se dau verbal, nu scris – dacă se lasă cu scandal, ofițerul de caz e de vină și totul se rezolvă disciplinar.

Băsescu, bunăoară, abia la-nceputul mandatului, era cît pe ce s-o pățească urît, cînd cu Răpirea din Irak. În primul rînd, fiindcă s-a găsit să coordoneze personal situația ce scăpase de sub control. Or, dacă a fi președintele țării nu e o meserie, a fi ofițer de intelligence e. Neprofesionistul nu poate decît strica dacă-și depășește atribuțiile. Și mai și riscă – și-acum mă mir cum de a scăpat Băsescu din povestea aia dar bravo lui, s-a scos!

Evident, cînd și cînd – de obicei, cînd miza e majoră – cei doi se pun de acord asupra regulilor ce pot fi fentate pentru a duce acțiunea la bun sfîrșit. Președintele gireaza calea pe care serviciul subordonat lui o urmează pentru a-și îndeplini misiunea. Asta e o parte din libertatea despre care vorbește d-l Maior. E și parte a încrederii reciproce, mai ales a directorului în președintele său, care are presiune în instalație. Altminteri, un serviciu serios, profi, nici nu se bagă-ntr-o poveste în care i se cere – la vrăjeală dar contează și asta – să se respecte cu sfințenie legalitatea. Un director experimentat își șoptește-n barbă “Ăsta vrea să scoată castanele din foc cu mîna altuia” și mimează efortul.

Tot așa, mai jos: directorului care nu inspiră încredere (cum era Harnagea, de pildă) i se livrează bălării (ceai de plante, în traducere liberă, nici n-ajută, nici rău nu face dar tot tratament se cheamă).

Acum, specificul nostru național – capitalismul de cumetrie, cum bine l-a numit Ilici – face ca relațiile directorilor serviciilor speciale cu conducerea politică să fie complicate cu alte relații, civile – să le zicem. Poate doar la noi e posibil ca directorul SRI – cel mai important în constelația intelligence prin care Ro a devenit stat polițienesc – să fie nașul premierului. Însă trebuie ținut cont de realitatea că, la vremea numirii sale, d-l Maior era nașul unui politician de viitor.

Acum, sigur că se poate specula voluptuos: cine pe cine a tras de urechi în sus?

Aici, cutez a veni cu propria opinie: libertatea de care are a se bucura d-l Maior, după încetarea mandatului Băsescului, n-are cum fi decît mai mare, spre totală. Cu condiția ca d-l Maior să mai vrea să continue la SRI.

Eu, însă, văd altfel dream team din viitor: un președinte de la PSD, cu Maior consilier pe probleme de apărare. Cel mai sănătos ar fi ca acel președinte să fie socrul premierului, părerea mea…

Posted in Arcaluigoeologie | 15 Comments »

Di-Vergente Hi-Bernale

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 18, 2013

Ron-Bitcoin-Rubicon-China-si-Dorina-Mare. Mere.

Cel care se lamenta formal cu lacrimi de crocodil vizavi de Inepuizabila josnicie a anonimatului, mizerabilul respectabil, mizantropul selectiv, pamfletarul mofluz, intelectualul de re-marca Dorin Tudoran, revenit recent in arena blogosferica dupa o lunga, grea (dar) si bine-meritata odihna, trezit izbavitor dint-o hibernare estivala de 7 luni, cu ganduri si sperante vechi, dar resapate si lustruite stralucind ca noi-noute in lumina bulbucilor din siaj, cotinua epopeea certocrata din postura de ministru neoficial al culturii virtuale, incercand sa demonstreze ca mizerabilitatea nu are de-a face cu anonimitatea. In aceasta calitate produce pre-texte cusute cu ata galbena pe blogul sau continuand sa-i muste in gol de cur pe aceiasi ca-ntodeauna, printre favoritii sai numarandu-se mereu MRU. In sfarsit este dreptul sau sa combata, sa chibiteze si sa coabiteze cat vrea alaturi de ceilalti 5-6 mofluzi care-i tin trena (asa de abitir i-o tin incat adesea i-o tin in fata, târându-l spre inainte, ca tot inainte…, in special d-nele Daca Nunu si NoName / DP) asistat chiar si de unii martori semi-siderati (precum George InimaRea de Leu). Cata credibilitate si cata vizibilitate (mai) are Mizerabilul Respectabil Dorin Tudoran pe coordonatele blogosferice, in ochii opiniei publice (ca valoare statistica medie) nu prea prezinta interes, intrucat cotele acestora sunt undeva in marja de eroare, cu tot efortul supraopenesc al palarierilor (de Iasi de alte urbe) de a-l pop-ula-riza pe Facebook ori aiurea in tram-vai. Pentru spectatorii neutri, seriosi, intamplarile certocrate sunt interesante si merita observate (individual, discret) numai sub aspect antropologic sau intru gloria divertismentului pe gratis (pentru cei care au acel gen de simt al umorului certocrat) alminteri pre-textele ex-hibate acolo neavand nicio valoare sociala sau artistica. Ceea ce-mi confirma (mie personal) ca nu exgerez „interpretativ” vizavi de spectacolul certocrat este un gest marunt, mizer, in care Mizerabilul Respectabil Dorin Tudoran cade, si re-cade, nedemn, cu o periodicitate ingrijoratoare: calomnierea gratuita a d-lui Goe. Din motive pe care le putem banui domnia sa decide sa-l readuca in atentia colectivului pe neprezentul d.Goe, strecurand ca din greseala, intr-un comentariu auto-adresat, o minciuna (un snop de minciuni) de toata frumusetea.

DT

In virtutea dreptului (virtual) la replica am incercat sa protestez vizavi de aceste minciuni (sfruntate si inexplicabile), intr-un mesaj onest si civilizat. Desigur ca n-a aparut pe certocratia. Probabil ca dl.Tudoaran este decis sa-mi demonstreze ca lucrurile stau exact asa cum le presupun vizavi de manifestarile sale ca personaj de blogosfera. Ceea ce mi se pare si mai ciudat este faptul ca tonul comentariului sau denota ca domnia sa habar nu are cui trimite e-mailuri. Ca mesajul este de fapt auto-adresat pre-textual (sic) rezida si din faptul ca n-o are ca destinatar pe doamna DP ci chiar pe dl.DT, dupa cum scrie alb pe bleumarin chiar dl.DT el insusi in persoana in mod olograf (vezi poza).

* * * 

Si ca dovada a faptului ca di-vergentele cele mai di-vergente se gasesc exclusiv pe Arca lui Goe, partea a doua a di-vergentei hi-bernale de azi se va referi la niste stiri despre BITCOIN. China, cel mai important actor pe piata tranzactiilor cu Bitcoin a declarat miercuri că a încetat acceptarea de noi depozite, aceasta fiind o lovitură cu potențial paralizant sau care macar ar putea face mult mai difcil comerțul cu monedă virtuală în China. In plus si dl.Ron nu zice ni-mic despre ron ci tot despre BITCOIN (care cica va inlocui dolarul 😯 ):

UPDATE:
Continund di-vagarea in di-vergenta sa, mizerabilul Tudoran isi duce de-gringolada pe noi culmi si, lunad-o ca pretext pe infractoarea mov Mecu [obsedata spatiala de serviciu, cea care a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a sabota dreptul la anonimitate, calomniind in acest sens (printre alte fapte) mai multe persoane publice cat se poate de neanonime], domnia d-lui Tudoran continua sa calomnieze cu gratie:

DTT

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , | 29 Comments »

Cine esti TU? Gândește-te încă o dată

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 18, 2013

In aceasta pauza competitionala inca doua noduri si semne despre identitate, anonimat, anonimitate, intimitate, spatiu privat, spatiu public, totul desigur spre o simpla meditatie transcendentala

Si varianta cu subtitrare in limba romana : Cine sunt eu? Gândește-te încă o dată

* * *

Si varianta cu subtitrare in limba romana : De ce intimitatea contează

Posted in Arcaluigoeologie | 13 Comments »

Deo Optimo Maximo

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 16, 2013

Propunere de meditatie transcendentala:

Si versiunea cu subtitrare in limba romana:

Mikko Hypponen: Cum ne-a trădat încrederea NSA

Posted in Arcaluigoeologie | 17 Comments »

Adevarul – O vorba mare

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 11, 2013

(a) Adevarul este ca Adrian Nastase este un infractor, prilej cu care s-au vizibilizat si alte tare ale sale. Caci „omul” nu-i tare dar e plin de tare: politician corupt, rateu uman (la ce potential avea…), mafiot (afacerea matusii Tamara denota o famiglie puternica), penibil (cu a sa pseudo-sinucidere de opereta), etc… Dar si mai adevarat ar fi (fost) cå daca in 2004 ar fi fost ales presedinte al tuturor roamnilor, prin vointa romanilor, toate aceste adevaruri adevarate ar fi fost nu doar eludate ci inexistente. Deci niste oameni (niste entitati oarecare, straine) ar fi putut face, printr-un gest simbolic colectiv, independent, strain de natura adevarului in discutie, alterarea definitiva a unui adevar oarecare.  Mult n-a lipsit. Deci ce este ADEVARUL?

(aa) Big Bang-ul nu a existat! Noua teorie schimba totul despre Univers

Oamenii” de „stiinta” vin cu o noua „teorie” despre existenta Universului, care o combate pe cea „cunoscuta” in prezent sub numele de Big Bang. Teoria numita „gravitatia curcubeu” sustine ca Universul nostru nu are nici inceput, nici sfarsit, intinzandu-se la infinit. (n.b. unde ghilimelele denota bascalie)

(aaa)…

(aaaa)…

Posted in Arcaluigoeologie | 28 Comments »

Tonul face muzica?

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 5, 2013

– Draga cum se zice corect: „şuman” sau „şubert”.
– Vai tu, draga, corect se zice „şopen”.

Ah, muzica. Muzica culta. Muzica clasica. Muzica simfonica. Muzica de camera. De opera. De opereta. Sonate. Preludii. Concerte. Beethoven. Mozart. Vivaldi. Ceaikovski. Șostakovici. Bach. Bach! Verdi. Gershwin (Jacob Gershowitz s-a născut într-o familie de evrei ruși imigrați în Statele Unite). Schumann. Schubert. Chopin. Carl Orff. Balanescu Quartet. Petra Magoni si Ferruccio Spinetti si asa mai departe caci, vorba marelui gânditor manelist Costi Ioniţă, nu toata lumea trebuie sa asculte doar Schopenhauer (sic).

Am o cultura muzicala extrem de precara. Daca ar trebui sa ascult legat la ochi trei fragmente muzicale din Franz Schubert, Robert Schumann si Frédéric Chopin si apoi nu sa le identific ci macar sa le asociez corect cu fiecare dintre cei trei compozitori as fi in mare incurcatura. Iar Google nu poate fi de mare folos aici. (Apropo eu folosesc aproape exclusiv Bing). Pot afla cu Bing care dintre ei e polonez la baza, care a avut un tiz (almost) fost prim-ministru si fost ministru de externe (hei, nu te gandi la prostii, in Franta), dar prin asta nu pot fi ajutat sa-mi imbunatatesc substantial cultura muzicala si mai ales simtul muzical. Am, instalatå pe telefonul meu extrem de inteligent (si nu e iPhone chiar deloc), o aplicatie care recunoaste aproape orice piesa muzicala. Daca aud o melodie difuzata prin plafon in mall, scot telefonul si, in 10 secunde sau mai putin, aflu cum se numeste melodia, autorul, canatretul, iar apoi o pot reasculta imediat pe Youtube si o pot salva la favorite. Tot degeaba. Frustrararile mele vizavi de „incompetentele” mele in materie de cultura muzicala si simt muzical nu sunt alinate. Dimpotriva.

Nu ma intelege grestit. Iubesc muzica. Ador muzica. Imi este mereu o sursa de emotii intense si de uimire. Dar nimic sistematic si consistent. Mereu la intamplare. In fuga. Nu reusesc sa fiu un ascultator constant, consecvent, cuminte, educat (asa ca Radu Cosau de ex) sa fac din muzica un hobby, chiar daca mi se intampla uneori (rar, prea rar) sa ascult muzica ore intregi. Nu merg decat foarte rar la concerte, la filarmonici, la atenee. Continui sa cred ca auditile muzicale in public sunt o impietate, un non-sens, promiscuitate, sex in grup, pornografie, snobism (cu exceptia concertelor pop-rock baby), si ca numai o mica parte din publicul prezent la asemenea evnimente (simfonice) este in stare sa se transpuna controlat, printr-un talent secret, prin simt muzical si exercitiu, in starea propice emotionarii de-adevaratelea fata cu muzica, de fata cu martorii ambientali melomani si/sau snobi. Multi insa mimeaza orgasmul. Si, desigur, ca in chiar aceasta opinie se afla o mare doza de snobism si de superficialitate. Imi dau seama ca nu reusesc sa ascult, sa inteleg si sa ating sensurile ultime ale muzicii. Ma multumesc cu putin si ma entuziasmez prematur, vibrez (un pic) din aproape nimic. Intuitia imi spune ca acolo (deep down) se afla mult mai mult si ca stranietatea sufletelor celor care compun muzica este mult mai profunda si mai complexa decat imi apare mie, ca niciodata nu voi putea auzi si asculta muzica unor Ennio MorriconeNino RotaErnesto CortázarVangelisJean Michel Jarre asa precum asculta, aceeasi muzica, ei insisi, ca nu voi putea asculta Simfonia No. 40 in G minor a lui Mozart cu aceeasi atentie precum (un) Giuseppe Verdi, si mai ales ca niciodata, nici in visurile mele cele mai sublime, nu voi fi  in stare sa ascult si sa aud Simfonia a noua zisa si Oda Bucuriei, cu aceeasi claritate si deplinatate cu care o auzea in mintea sa Beethoven, surd fiind.

Tot ceea ce-mi pot imagia, in limita teoretica a posibilului, in materie de snobism muzical, este ajungerea treptata, lenta, intr-o etapa a vietii mele in care sa am timp si spatiu pentru ca, venind acasa, sa ma pot experimenta cu o necesara regularitate, decuplarea de realitate si scufundarea in muzica, pentru o ora, o ora, o ora, intr-o camera special amenajata acustic, cu tot instrumentarul necesar, precum Antonio Espinosa sau Bruno Cremer, avand timpul si exercitiul necesar intrarii in atingere cu muzica, precum si intelegerea deplina din partea tuturor persoanelor din viata mea in legatura cu natura intima a acestui gen de indispensabila purificare zilnica. As incepe poate cu:

Este posibil ca acest vis ciudat sa ramane o aspiratia desarta, intre prea multe altele la fel de bizare si imposibile, dar, uneori, insasi faptul de a visa ne ofera satisfactii sublime, similare cu sau superioare celor pe care le-am simti traindu-ne aevea visurile. Pana sa mi se implineasca acest vis vioi voi contiuna sa-mi amintesc cum am ajuns, licean fiind, impreuna cu cativa colegi, la Traviata, cum am ramas insensibili si nesatisfacuti in absenta vreunei emotii artistice cat de cat acolo, cum ne-am consoloat studiind si comentand personajele din sala cu care impartasam bucuriile muzicii. La pauza am gasit ciocolata la bar asa incat in actul al treilea satisfactia avea sa fie garantata prin ceva delicios, dulce ca o muzica divina. Am flojgait cu totii, cu mare nerabdare ambalajele poleite ale ciocolatelor spre trauma vecinilor din jur. De pe randul din fata, niste babute matusalemice, stafidite perfect in veacul lor de singurarate, dichisite si machiate ca niste papusi, ascunse sub tone de ruj si fond de ten, si-au intors sincron, spre noi, straniile lor fetze si ne-au şâşâit de nu ne-am vazut, facand sa nu ne mai priasca nici dulcea ciocolata.

Posted in Arcaluigoeologie | 65 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: