(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 5 decembrie 2013

Tonul face muzica?

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 5, 2013

– Draga cum se zice corect: „şuman” sau „şubert”.
– Vai tu, draga, corect se zice „şopen”.

Ah, muzica. Muzica culta. Muzica clasica. Muzica simfonica. Muzica de camera. De opera. De opereta. Sonate. Preludii. Concerte. Beethoven. Mozart. Vivaldi. Ceaikovski. Șostakovici. Bach. Bach! Verdi. Gershwin (Jacob Gershowitz s-a născut într-o familie de evrei ruși imigrați în Statele Unite). Schumann. Schubert. Chopin. Carl Orff. Balanescu Quartet. Petra Magoni si Ferruccio Spinetti si asa mai departe caci, vorba marelui gânditor manelist Costi Ioniţă, nu toata lumea trebuie sa asculte doar Schopenhauer (sic).

Am o cultura muzicala extrem de precara. Daca ar trebui sa ascult legat la ochi trei fragmente muzicale din Franz Schubert, Robert Schumann si Frédéric Chopin si apoi nu sa le identific ci macar sa le asociez corect cu fiecare dintre cei trei compozitori as fi in mare incurcatura. Iar Google nu poate fi de mare folos aici. (Apropo eu folosesc aproape exclusiv Bing). Pot afla cu Bing care dintre ei e polonez la baza, care a avut un tiz (almost) fost prim-ministru si fost ministru de externe (hei, nu te gandi la prostii, in Franta), dar prin asta nu pot fi ajutat sa-mi imbunatatesc substantial cultura muzicala si mai ales simtul muzical. Am, instalatå pe telefonul meu extrem de inteligent (si nu e iPhone chiar deloc), o aplicatie care recunoaste aproape orice piesa muzicala. Daca aud o melodie difuzata prin plafon in mall, scot telefonul si, in 10 secunde sau mai putin, aflu cum se numeste melodia, autorul, canatretul, iar apoi o pot reasculta imediat pe Youtube si o pot salva la favorite. Tot degeaba. Frustrararile mele vizavi de „incompetentele” mele in materie de cultura muzicala si simt muzical nu sunt alinate. Dimpotriva.

Nu ma intelege grestit. Iubesc muzica. Ador muzica. Imi este mereu o sursa de emotii intense si de uimire. Dar nimic sistematic si consistent. Mereu la intamplare. In fuga. Nu reusesc sa fiu un ascultator constant, consecvent, cuminte, educat (asa ca Radu Cosau de ex) sa fac din muzica un hobby, chiar daca mi se intampla uneori (rar, prea rar) sa ascult muzica ore intregi. Nu merg decat foarte rar la concerte, la filarmonici, la atenee. Continui sa cred ca auditile muzicale in public sunt o impietate, un non-sens, promiscuitate, sex in grup, pornografie, snobism (cu exceptia concertelor pop-rock baby), si ca numai o mica parte din publicul prezent la asemenea evnimente (simfonice) este in stare sa se transpuna controlat, printr-un talent secret, prin simt muzical si exercitiu, in starea propice emotionarii de-adevaratelea fata cu muzica, de fata cu martorii ambientali melomani si/sau snobi. Multi insa mimeaza orgasmul. Si, desigur, ca in chiar aceasta opinie se afla o mare doza de snobism si de superficialitate. Imi dau seama ca nu reusesc sa ascult, sa inteleg si sa ating sensurile ultime ale muzicii. Ma multumesc cu putin si ma entuziasmez prematur, vibrez (un pic) din aproape nimic. Intuitia imi spune ca acolo (deep down) se afla mult mai mult si ca stranietatea sufletelor celor care compun muzica este mult mai profunda si mai complexa decat imi apare mie, ca niciodata nu voi putea auzi si asculta muzica unor Ennio MorriconeNino RotaErnesto CortázarVangelisJean Michel Jarre asa precum asculta, aceeasi muzica, ei insisi, ca nu voi putea asculta Simfonia No. 40 in G minor a lui Mozart cu aceeasi atentie precum (un) Giuseppe Verdi, si mai ales ca niciodata, nici in visurile mele cele mai sublime, nu voi fi  in stare sa ascult si sa aud Simfonia a noua zisa si Oda Bucuriei, cu aceeasi claritate si deplinatate cu care o auzea in mintea sa Beethoven, surd fiind.

Tot ceea ce-mi pot imagia, in limita teoretica a posibilului, in materie de snobism muzical, este ajungerea treptata, lenta, intr-o etapa a vietii mele in care sa am timp si spatiu pentru ca, venind acasa, sa ma pot experimenta cu o necesara regularitate, decuplarea de realitate si scufundarea in muzica, pentru o ora, o ora, o ora, intr-o camera special amenajata acustic, cu tot instrumentarul necesar, precum Antonio Espinosa sau Bruno Cremer, avand timpul si exercitiul necesar intrarii in atingere cu muzica, precum si intelegerea deplina din partea tuturor persoanelor din viata mea in legatura cu natura intima a acestui gen de indispensabila purificare zilnica. As incepe poate cu:

Este posibil ca acest vis ciudat sa ramane o aspiratia desarta, intre prea multe altele la fel de bizare si imposibile, dar, uneori, insasi faptul de a visa ne ofera satisfactii sublime, similare cu sau superioare celor pe care le-am simti traindu-ne aevea visurile. Pana sa mi se implineasca acest vis vioi voi contiuna sa-mi amintesc cum am ajuns, licean fiind, impreuna cu cativa colegi, la Traviata, cum am ramas insensibili si nesatisfacuti in absenta vreunei emotii artistice cat de cat acolo, cum ne-am consoloat studiind si comentand personajele din sala cu care impartasam bucuriile muzicii. La pauza am gasit ciocolata la bar asa incat in actul al treilea satisfactia avea sa fie garantata prin ceva delicios, dulce ca o muzica divina. Am flojgait cu totii, cu mare nerabdare ambalajele poleite ale ciocolatelor spre trauma vecinilor din jur. De pe randul din fata, niste babute matusalemice, stafidite perfect in veacul lor de singurarate, dichisite si machiate ca niste papusi, ascunse sub tone de ruj si fond de ten, si-au intors sincron, spre noi, straniile lor fetze si ne-au şâşâit de nu ne-am vazut, facand sa nu ne mai priasca nici dulcea ciocolata.

Posted in Arcaluigoeologie | 65 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: