(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 19 decembrie 2013

Con-vergente Ac-ci-dentale

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 19, 2013

Se pare ca in zilele noastre nu mai poti conta pe o di-vergenta serioasa. Cum-necum, apare un factor inhibitor care o deturneaza catre ne-asteptate con-fluente. In general un astfel de factor con-turbator este „Traian Basescu” care devine tam-nisam factor comun in aproape orice de-zbatere, un factor de con-vergenta. Bunaoara di-vergentele de mai alaltaieri cu proprietar-administratorul Certocratiei, s-au dovedit foarte superficiale… Ba mai mult, au fost un prilej de a descoperi anumite pre-texte care pot juca rolul unor noduri si semne specifice, con-vergente cu cele doua din colectie postate anterior pe Arca lui Goe.  Simbolurile innodate pe Arca in semn de aducere aminte pentru mai tarziu la care ma refer sunt „Cine esti TU? Gândește-te încă o dată” si  „Deo Optimo Maximo„, iar nodul care poate fi adaugat in colectie via Certocratia vesela (de ce tot zic ca-i vesela este o alta poveste nostima asupra careia voi reveni alta data) ar fi un comentariu surpriza (cu totul neasteptat in con-textul respectiv) postat de un „oarecare” Geoarge InimaRea (dar) de Leu. Il propun ca element nou in colectia de noduri (pe tema data) intrucat este un nod marinaresc de toata frumusetea care poate spori perspectivele unei ipotetice meditati transcendentale (in grupuri terapeutice) asupra problemei in sine. Iata-l:

InimaRea – December 19, 2013 at 10:49 – 10 (comentariul no. 10 de nota 10)

D-l Maior s-a-nșurubat temeinic în intelligence fiindcă i-a fost ușor să-nțeleagă în ce constă libertatea unui asemenea serviciu: în a încălca Legea – în amănunt, legea de funcționare a serviciului, tot felul de regulamente interioare și reguli democratice.

Intelligence definește o activitate la limita legii: pe muchie de cuțit, pe o gheață subțire – cum am vrea să-i spunem. Cinstit vorbind, o activitate perfect legală a unui serviciu special ar fi una complet inutilă, căci n-ar fi – de fapt. Serviciul stă între Scylla regulilor democratice (între care, protejarea intimității personale e cîștig al vremilor moderne, de înaintată civilizație) și Caribda cerințelor operative, necesitînd promptitudine, căci dușmanul n-așteaptă aprobările parlamentare pentru a-și îndeplini misiunea (oricine-ar fi sau ar însemna dușmanul – care nici nu-i dușman, e “obiectiv”, nimic personal deci). În comunism, da – e(ra) dușmanul. Postcomunist, e adversarul.

Multă lume înțelege asta, numai dacă privim recenta reacție publică la pretenția parlamentarilor noștri de a fi anunțați că-mpotriva lor are a-ncepe urmărirea informativă.

Dintre toate serviciile noastre de informații, SRI e elefantul (poate chiar mamutul, nu-i exclus. Mai curînd, o verigă intermediară între, ca-n orice tranziție de succes – interminabilă, adică). Nu doar gigantismul său îl face atractiv pentru primadonele politice, ci și realitatea că e multifuncțional, acoperă cam toată plaja activității intelligence: combaterea terorismului, a traficului ilegal de orice fel, a infracțiunii economice și a celei împotriva siguranței naționale (chestie cum mai proteică nu se poate-nchipui, mai ales datorită imaginației vreunui lider politic vremelnic).

Relația președintelui (comandantul CSAT) cu un serviciu special nu se rezumă la trimiterea omului de-ncredere, acolo (cum și-a-nchipuit Emil Constantinescu, pe urmele lui Ceaușescu – da, pare ciudat la prima vedere dar ia-ncercați-o și pe-a doua!) E una de încredere reciprocă, iar asta nu se rezolvă prin relația de subordonare ierarhică. Încrederea se clădește în timp, pe fapte de arme comune, creînd nu doar un limbaj comun al celor doi, dar și aceeași înțelegere a fenomenului. Președintele știe că serviciul acela nu-i de ținut în lesă ci de lăsat să vîneze. Și-atunci, rolul său conducător e de a-i indica vînatul, rămînînd în sarcina prădătorului cum i-l livrează.

Mai mult, nici nu-i consult a intra în amănunte, pentru nici unul din parteneri: la nivelul său, președintele indică direcția și e informat cu evoluția acțiunii – mai mult sau mai puțin detaliat, după cît de groasă e situația; directorul SRI, la rîndu-i, stabilește cu oamenii lui planul de acțiune și – tot așa – e informat despre mersul trebii. Nici unul, nici altul, nu intră în amănuntele acțiunii fiindcă e periculos. De aceea, ordinele care contează se dau verbal, nu scris – dacă se lasă cu scandal, ofițerul de caz e de vină și totul se rezolvă disciplinar.

Băsescu, bunăoară, abia la-nceputul mandatului, era cît pe ce s-o pățească urît, cînd cu Răpirea din Irak. În primul rînd, fiindcă s-a găsit să coordoneze personal situația ce scăpase de sub control. Or, dacă a fi președintele țării nu e o meserie, a fi ofițer de intelligence e. Neprofesionistul nu poate decît strica dacă-și depășește atribuțiile. Și mai și riscă – și-acum mă mir cum de a scăpat Băsescu din povestea aia dar bravo lui, s-a scos!

Evident, cînd și cînd – de obicei, cînd miza e majoră – cei doi se pun de acord asupra regulilor ce pot fi fentate pentru a duce acțiunea la bun sfîrșit. Președintele gireaza calea pe care serviciul subordonat lui o urmează pentru a-și îndeplini misiunea. Asta e o parte din libertatea despre care vorbește d-l Maior. E și parte a încrederii reciproce, mai ales a directorului în președintele său, care are presiune în instalație. Altminteri, un serviciu serios, profi, nici nu se bagă-ntr-o poveste în care i se cere – la vrăjeală dar contează și asta – să se respecte cu sfințenie legalitatea. Un director experimentat își șoptește-n barbă “Ăsta vrea să scoată castanele din foc cu mîna altuia” și mimează efortul.

Tot așa, mai jos: directorului care nu inspiră încredere (cum era Harnagea, de pildă) i se livrează bălării (ceai de plante, în traducere liberă, nici n-ajută, nici rău nu face dar tot tratament se cheamă).

Acum, specificul nostru național – capitalismul de cumetrie, cum bine l-a numit Ilici – face ca relațiile directorilor serviciilor speciale cu conducerea politică să fie complicate cu alte relații, civile – să le zicem. Poate doar la noi e posibil ca directorul SRI – cel mai important în constelația intelligence prin care Ro a devenit stat polițienesc – să fie nașul premierului. Însă trebuie ținut cont de realitatea că, la vremea numirii sale, d-l Maior era nașul unui politician de viitor.

Acum, sigur că se poate specula voluptuos: cine pe cine a tras de urechi în sus?

Aici, cutez a veni cu propria opinie: libertatea de care are a se bucura d-l Maior, după încetarea mandatului Băsescului, n-are cum fi decît mai mare, spre totală. Cu condiția ca d-l Maior să mai vrea să continue la SRI.

Eu, însă, văd altfel dream team din viitor: un președinte de la PSD, cu Maior consilier pe probleme de apărare. Cel mai sănătos ar fi ca acel președinte să fie socrul premierului, părerea mea…

Posted in Arcaluigoeologie | 15 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: