(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for februarie 2014

FreeDoom of speech on Goah’s Ark (Tevat-URA pe Arca lui Goe)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 24, 2014

Articol in pregatire. Postat in avans pentru a da ocazia oricui (inclusiv nimanui) de a exersa freeDoom of speach pe Tevat/urå (if any) in vederea documentarii retrospectiv-anticipative, ca argument in pre-meditatrea articolului in sine. Viitorul mai intai, apoi trecutul.

UPDATE (pro-vizo-riu)

Intermezzo: Si bomba de cauciuc continuå så sarå… pe Tevat/urå… in virtutea lui freedoom of speach. Sinteza noptii va fi sumbra.

Actualizari intermediar-incendiare: Al meu Freedoom of speach imi ingaduie acum (si mie) sa consemnez vag-pregnant (n.b. lb.eng in con-text), pentru cunoscatori, emotiile care se condenseaza din lumea-lume, pe b-iata b-Arca a lui Goe. Sufletul slav se pregateste de razboi si de moarte, iar… sufletul slav (acelsi?) se pregateste de re-nastere (n.b. lb.rom in con-text) coplesit de emotii si nerabdare, fata cu poemele unui tratat de-spre iubire trimis in lumea-lume (dar si pe Arca). Orice speculatii ale necunoscatorilor vor fi neavenite si facute de propria raspundere.

Update – Aproape neverosimil, bomba de cauciuc continua sa sara – Sorin Ilieșiu:

“Miracolul la care speram ieri a devenit azi realitate prin înființarea Partidului Reformator Liberal condus de cel care este simbolul adevăratului liberalism în România contemporană — Călin Popescu Tăriceanu. (…) Înființarea Partidului Reformator Liberal înseamnă renașterea Uniunii Social Liberale. (…) Dragi prieteni liberali care, din diferite motive, nu vă veți putea înscrie în Partidul Reformator Liberal, vă propun organizarea urgentă a unui congres extraordinar al Partidului Național Liberal care să decidă, prin vot secret, fuziunea acestuia cu Partidul Reformator Liberal, participarea liberalilor la alegerile europarlamentare pe liste comune în cadrul Uniunii Social Liberale, desemnarea lui Călin Popescu Tăriceanu pentru funcția de candidat al USL la Președinția României.” 

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoastepablo neruda noastrå

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | 130 Comments »

COSTICĂ BRĂDĂȚAN

Posted by Arca lui Goe pe februarie 21, 2014

Dupa ce intr-un Ajun de 1 Aprilie, 🙂 intelectualul simbolist Dorin Tudoran & Co l-a(u) tåmâiat fara succes (intr-o romantza fara ecou) pe  COSTICĂ BRĂDĂȚAN (in scopuri nepatrimoniale), acesta dovedindu-se ori ingrat ori ignorant in materie de Certocratie, nezicand nici macar „merci”, iata ca mai aflam si din alte surse despre acest realist Costica. In paralel, dupa o pauza competitionala de 7 luni, intelectualul idilist Dorin Tudoran a continuat tåmâierile (in special pe cele de exorcizare, dar nu numai), alegandu-se din cand in cand cu cate un sarut pe crestet, ba de la Zoe P., ba de la Theodor P., basca saruturile zilnice, pe gura, de la Sancho Panza-esei-ul sau personal, junele anti-junimist de la Iasi. Dar sa nu deviem… ca deraiem in derizoriu.

Un interviu interesant (am putea spune) despre niste lucruri atat de simple si de imposibile, vazute de o minte limpede (text preluat adlitteram de la sursa):

http://www.dela0.ro/costica-bradatan-profesor-de-filosofie-putem-furniza-expertiza-ratare-asa-cum-china-furnizeaza-lucru

E aproape necunoscut in Romania, desi numele sau e prezent in publicatii cu audiente globale, iar textele i-au fost traduse in zece limbi. A gasit in Statele Unite ale Americii taramul fagaduintei academice si, desi nu mai vede sensul unei reintoarceri in tara, are o reteta pentru schimbarea Romaniei.

Costica Bradatan traieste intr-un oras din Texas unde, vorba scriitorului sud-african J.M. Coetzee, laureat Nobel in 2003, in cea mai mare parte a anului afara e mai cald decat in Africa din imaginatia noastra. S-a nascut in 1971 si este unul dintre cei mai vizibili intelectuali romani in spatiul public occidental, cu recenzii si comentarii semnate in New York Times, Times Literary Supplement, Dissent, Globe & Mail oriLos Angeles Review of Books.

Originar din Suceava, Bradatan a plecat din Romania acum mai bine de un deceniu, cand avea deja doua carti publicate si un post de preparator in cadrul Facultatii de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Acceptati cliseul: ce a urmat e demn de orice poveste de succes – doctorat in filosofie in Marea Britanie, posturi de predare sau cercetare la mai multe universitati americane, dar si din Italia, Germania ori India, opt carti semnate in calitate de autor sau editor, plus traduceri in zece limbi, inclusiv chineza si farsi.

“Ce facem cu Romania?”, a intrebat reporterul la finalul interviului care urmeaza. Profesorul Bradatan a fost sincer, “poate ca e mai bine sa nu facem nimic”. De facut, chiar foarte multe, sunt cu noi insine.

“Sa zicem ca esti medic”, a inceput Bradatan demonstratia. “Te trezesti intr-o buna dimineata si realizezi ce profesie extraordinara ai. Ca medic esti aproape un facator de minuni: poti sa-l ajuti pe unul sa traiasca desi sta sa moara, poti sa-l faci pe altul sa mearga iar desi a cazut de la etajul trei, poti scoate pe cineva din coma, poti aduce oameni pe lume. Daca te gandesti, e o chestie extraordinara, sentimentul de satisfactie care se naste din asta trebuie sa fie enorm. Practica medicinei devine propria sa recompensa si nu-ti mai trebuie nimic altceva ca sa te simti rasplatit. Un doctor care ajunge sa gandeasca asa nu cred ca se mai poate gandi sa ceara spaga pacientilor. Daca ar face-o s-ar degrada in propriii ochi, ar muri de rusine”.

De ce acelasi model se aplica si unui politician, si unui preot, si tuturor “peschesurilor” nationale si de ce e educatia cel mai important colac de salvare al Romaniei de astazi, in randurile urmatoare.

Dela0.ro: Ati plecat din Romania de peste un deceniu. Cand ati facut-o va gandeati ca va mai intoarceti sau ati plecat simtindu-va deja exilat?

Costica Bradatan: Ati spus bine, intr-un fel ma simteam deja exilat inainte sa plec. Plecand n-am facut decat sa-mi asum exilul, sa-l interiorizez si sa-l transform in mod de viata. Dezradacinarea e o experienta umana fundamentala, dintotdeauna au fost oameni care s-au dezradacinat intr-o masura sau alta. Daca e sa credem ce spune Biblia, toata istoria a inceput cu o mare dezradacinare, cu o trimitere in exil. Cat ma priveste, exilul s-a dovedit a fi unul din cele mai bune lucruri care mi s-au intamplat vreodata. O adevarata binecuvantare.

Cum ati ajuns sa studiati filosofia?

Pe cai ocolite. Inainte de ’89, ca sa intri la Drept, trebuia sa stii pe de rost, intre altele, si manualul de filosofie de clasa XII-a. Literalmente pe de rost. Era o chestie absurda, suprarealista, iar manualul nu-ti provoca tocmai extaze intelectuale. Dar l-am memorat, destul de bine, se pare, ca sa fiu admis in 1989. Dupa doi ani am realizat ca nu ma intereseaza Dreptul, dar fusesem deja infectat. Am renuntat si am dat admitere la Filosofie.

Sunteti un filosof? Sau un cercetator al sistemelor filosofice?

Ah, nu! Platon, Aristotel, Kant, Heidegger si altii ca ei sunt filosofi. Cei ca mine pot fi, in cazul cel mai bun, cercetatori, ca sa folosesc termenul dumneavoastra.

Spuneati intr-un interviu mai vechi ca tara dumneavoastra e oriunde puteti sa faceti ceva cu sens. In Romania credeti ca s-a pierdut sensul?

Sa faci lucruri “cu sens” e ceva foarte personal. Ceea ce pentru o persoana are sens, pentru alta poate fi absurd. Pentru mine, existenta in Romania si-a pierdut sensul, dar evident ca asta e o experienta foarte personala. Pentru multi, in schimb, viata in Romania e ceva care-i face sa se simta impliniti.

Sustineati, de asemenea, ca nu credeti in solutia reintoarcerii in tara a romanilor plecati. Credeti mai degraba in implicarea lor de departe. Vi se mai solicita colaborari din tara? Simtiti ca sunteti implicat in vreun fel?

Nu prea. Dar n-am avut niciodata sentimentul ca Romania ar pierde ceva important fara prezenta mea acolo.

Ati scris, totusi, inainte sa plecati o „Introducere la istoria filosofiei romanesti in secolul 20”. Cum e filosofia romaneasca de secol 20? E incadrabila intre scolile importante pe scena europeana?

E amestecata. Au existat oameni foarte interesanti in Romania, s-au scris carti bune, dar s-au scris si multe balarii. Insi plecati din Romania, precum Cioran, au facut lucruri extraordinare afara. Faptul ca un Noica, de exemplu, a fost plagiat cand a fost tradus e iarasi un semn bun. Nu cred ca filosofia romaneasca ca atare e “incadrabila” intr-o scoala anume, ceea ce e un lucru bun de fapt. Personal, am reticente in a vorbi de filosofii “nationale” – filosofie romaneasca, vietnameza, bielorusa.

Filosofia cred ca e ceva foarte personal si universal in acelasi timp. La urma urmei, cand gandeste, un filosof o face pe cont propriu, singur in fata paginii albe, ca sa zic asa. Iar ceea ce produce, daca e de calitate, trebuie sa fie relevant pentru umanitatea mai larga, nu doar pentru tribul lui. In sfarsit, din motive de onestitate intelelectuala si de igiena a spatiului public, nu cred ca e bine sa insistam prea mult pe ideea unei filosofii nationale. Caci poate duce la un spectacol trist: ne trezim iar ca suntem buricul pamantului, unici, intraductibili, ca nimeni nu ne intelege si toti comploteaza sa ne distruga.

Colacul de salvare: „Sa incepem intr-o buna zi sa ne privim cu alti ochi”

Dela0.ro: Care ati spune ca este cea mai mare problema a educatiei romanesti de astazi? Felul in care este organizat sistemul? Oamenii?

Costica Bradatan: Problema cea mai mare a educatiei romanesti e ca nu exista. Toate celelalte palesc pe langa problema asta. Exista scoli unde se duce lumea, universitati, cladiri. Dar ce se petrece inauntru, in cea mai mare parte a timpului, nu cred ca e propriu-zis educatie. Lasand gluma la o parte, desi, din pacate, nu e de gluma, evident ca oamenii sunt problema. Oamenii sunt cei care fac institutiile si nu invers. Sigur, institutiile pot sa-i strice sau sa-i tampeasca pe oameni. Dar, riguros vorbind, vina nu poate fi decat a oamenilor. Asa cum oamenii pot sa faca institutii, tot ei pot sa le si desfaca si sa ia totul de la capat.

Acceptand, in cazul acesta, ca oamenii se pot rata, credeti ca si tarile ar putea suferi de o asemenea soarta?

Personal, cred ca ratarea e o afacere strict inviduala, dar chiar daca ar fi colectiva o tara ca Romania nu se poate rata, oricat de mult ar incerca – si incearca, e limpede. Ganditi-va doar: asa cum eschimosii au nu stiu cate cuvinte pentru zapada, romanii au o groaza de cuvinte pentru fenomenul de care ma intrebati: “ratare”, “esec”, “rateu”, “neimplinire” si altele. Despre cel aflat in situatia respectiva noi zicem ca e “neispravit”, “pierde-vara”, “ratat,” “neimplinit,” “bun-de-nimic”.

Romania nu se poate rata. In cazul cel mai rau se implineste printr-o extraordinara cultura a ratarii si esecului. Daca nu mai avem nimic de exportat, putem exporta filosofi ai ratarii, asa cum l-am exportat pe Cioran. Putem furniza expertiza in ratare oricui pofteste, asa cum China furnizeaza lumii lucruri ieftine.

Revenind la un ton mai serios, esecul e un lucru pe cat de important pe atat de complicat. In masura in care viata esueaza in moarte, toti suntem niste ratati. De fapt, din cauza entropiei, totul va sfarsi pana la urma in esec. Orice reusita nu e nimic altceva decat ceea ce reusim sa sustragem esecului, pentru o perioada foarte scurta de timp. In sfarsit, inca nu m-am dumirit nici eu. Scriu o carte pe tema asta. Cand o termin, daca n-o ratez si reusesc sa ma dumiresc, o sa va spun ce-am descoperit.

Pana atunci, spuneti-mi ce facem cu Romania. Mai facem ceva?

Poate ca e mai bine sa nu facem nimic. S-a ajuns in situatia actuala si din cauza ca toti au tot vrut sa-i faca cate ceva. Daca e ceva de facut – si e foarte mult – cred ca trebuie sa incepem cu oamenii, cu noi insine. Cu asta revin la intrebarea anterioara, cea despre educatie. Totul se reduce pana la urma la ceva foarte simplu: sa incepem intr-o buna zi sa ne privim cu alti ochi.

Am sa dau niste exemple concrete. Sa zicem ca esti medic. Te trezesti intr-o buna dimineata si realizezi ce profesie extraordinara ai. Ca medic esti aproape un facator de minuni: poti sa-l ajuti pe unul sa traiasca desi sta sa moara, poti sa-l faci pe altul sa mearga iar desi a cazut de la etajul trei, poti scoate pe cineva din coma, poti aduce oameni pe lume. Daca te gandesti, e o chestie extraordinara, sentimentul de satisfactie care se naste din asta trebuie sa fie enorm. Practica medicinei devine propria sa recompensa si nu-ti mai trebuie nimic altceva ca sa te simti rasplatit. Un doctor care ajunge sa gandeasca asa nu cred ca se mai poate gandi sa ceara șpaga pacientilor. Daca ar face-o s-ar degrada in propriii ochi, ar muri de rusine.

Sau sa luam un politician. Ce lucru mare sa fii socotit demn de a-i reprezenta pe altii! Ce onoare! Facand ceva care nu te priveste personal, ceva care are valoare publica si-i ajuta pe altii – de exemplu, treci o lege prin care doctorii sunt platiti civilizat si nu mai sunt siliti sa ceara spaga – e ca si cum iti depasesti existenta personala – inevitabil marunta, egoista – si devii parte din ceva mult mai mare si mai important. Ca si cum putinul pe care l-ai facut te ajuta sa traiesti prin altii, sa existi public, in mii de locuri in acelasi timp. Te uiti la podul pentru care te-ai zbatut sa se construiasca si la oamenii care trec pe el si-ti zici: “E si o parte din mine in podul asta!”. Ce-ti poate da un sentiment mai mare de implinire decat asa ceva? In comparatie cu o satisfactie atat de trainica, orice comision paleste.

Sau esti preot. Oamenii vin la tine si isi deschid sufletul, vor sa le faci legatura cu alta lume. Si doctorului si politicianului le e frica de moarte si te cauta sa le oferi mangaiere. Vor sa le promiti ca dupa ce mor se alege si altceva de ei decat praful si pulberea. E greu de imaginat o munca mai grea si o profesie mai iesita din comun. Cum poate fi platit asa ceva? Cum poti cere “taxe” pentru asa ceva fara sa te injosesti in propriii ochi si sa te topesti de rusine?

Si tot asa cu celelalte profesii si cu celelalte “peschesuri.” Tot ce ne trebuie e o biata schimbare de atitudine. E foarte simplu, dar poate tocmai din cauza ca e atat de simplu pana la urma e extrem de dificil, daca nu imposibil.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 25 Comments »

50 de salamuri intr-unul singur, salamul Victoria

Posted by Arca lui Goe pe februarie 20, 2014

Umorul sobru al unui om fara haz. Azi dl.Nimeni (un ins aproape serios):

Text preluat adlitteram de pe un blog poolitic lipsit de importanţe: Posted on 19 februarie 2014

* * *

Mi-am pierdut de mai mult timp consideratia pentru dl Johannis observind modul in care acesta s-a retras din povestea de acum citiva ani, cea cu propunerea sa ca premier, lasindu-i, dupa parerea mea, pe penelisti cam in off side atunci. Iar faptul ca acum dl Johannis doreste cu egala ardoare sa fie si primar si ministru si vice  prim ministru, simultan, nu este de natura sa-i redea, in ochii mei, nimic din consideratia pierduta. Dl Johannis imi pare mai degraba un turc in goana dupa gheliruri decit un saxon care-si gospodareste si sporeste prin munca putinul dat de Dumnezeu. Ma uitam la el – intr-o poza de acum doua zile cu un alai de fruntasi penelisti – si imi ziceam ca are niste aere de parca el ar fi fotografiat-o in tinerete pe madam Merkel goala la plaja, cind el nu are, in cutiuta cu moaste, nici macar un virf de floc cancelaresc. Dar cum postura inseamna mai totul, dl Johannes trece drept neamtul de care cred unii ca am fi dus multa lipsa dupa Carol al I-lea. Ei, na! Nu cred ca dl Johannis este mai bun ca sute si mii de primari romani, ba chiar ma gindesc daca nu cumva ar iesi un miros cam urit din afacerile sibiene daca le-ar zgiria cineva cu batul, cit de cit. Oricum, dorinta sa a reusit sa bage zizanie in USL, mai ales asortata, ca intr-o salata politica de prost gust, in care conditii referitoare la functii au fost amestecate cu conditii politice destul de ciudate in context, cum ar fi aceea ca penelistii sa detina mai multe functii in guvern, dar acesta sa fie mai mic, ori recurgerea la stramosescul strigat politic de lupta cu profitul reinvestit. Dl Antonescu pare a fi uitat ca el a creat greutati executivului, prin fruntasii cu probleme pe care i-a trimis ca ministri. Adevarat ca partidul dlui Ponta detine recordul la parlamentari dansind tango cu justitia, macar in lipsa pedelistilor din ringul de dans, insa el a generat mult mai putine probleme legate de executiv. Cum-necum, pare ca un alt joc politic al dlui Basescu pare a se incheia frumusel pentru dl Basescu. Sigur, cum anticipasem mai demult, situatia dlui Antonescu este una dificila, el trebuind sa isi mentina mai bine de doi ani de zile o popularitate crescuta pentru a fi votat, in toamna, ca urmator presedinte. Lucru dificil de facut, chiar pentru un vorbaret de elita ca el, daca nu are subiecte potrivite. Iar dl Antonescu a reusit, cu tot talentul sau oratoric de exceptie, sa faca o gafa cit el de mare facind trimitere la dl Iliesiu ca la un natarau vorbind in sala de asteptare a penelistilor. Oricum ai lua-o, cade rau: dl Iliesiu este senator si atunci presedinte senatului ce este? Presedintele natarailor? Ori, cum se face ca natarai vorbind in sala de asteptare sunt propusi, sustinuti si ajung parlamentari penelisti? Este peneleul un partid de masochisti politici, care selecteaza natarai pentru a fi facuti parlamentari? Pina nu demult, dl Antonescu era ca un model de comportament politic, in vorbe si in fapte; reusea sa inlature unele acuze ca discursul sau era unul paralel cu realitatea. De la o vreme incoace, dl Antonescu pare ca nu ar mai rezista tensiunii nervoase si a cam luat-o rara. Sa speram ca Dumnezeu le va da dnilor Antonescu si Ponta gindul cel bun.

Posted in Arcaluigoeologie | 16 Comments »

Nota (proasta la purtare)

Posted by Arca lui Goe pe februarie 19, 2014

Nota trista, nod in papura dar si-n batista. De tinut minte pentru alta data…

In-spirat si-n-cur-ajat (poate) de catre guralivul poezel Viorel, prietenul såu, (poate) singurul, nåtåraul Sorinel, a dat cu mucii in fasole rau de tot. Tocmai cand spera sa primeasca nominalizarea pentru euro-parlamentate, in schimbul faptului ca a slujit cu zel si abnegatie cauza liberala (curat liberala), senatorul mucilor, dl.Sorin Iliesiu, uitand cum si de ce a ajuns ditamai senator, s-a apucat sa vorbeasca presupuneri, incurajat de pe margine de clarvazatorul corabian. Rezultatul? A fost dat afara. Dl.Iliesiu n-a inteles nici pana la varsta dumisale ca nu orice nåtårau poate vorbi oracand, orice, ci numai anumiti nåtåråi (cei buni) au acest drept, precum dl.Crin, nâtåraul cel mai mare care si-a facut o datorie de onoare din a include pentru a avea ce exclude: nåtåråi råi in containerul orgas-mic, etichetat PNL (printr-o coincidenta intocmai precum un fost partid istoric). Asa ca Sorinel al nostru a intregit seria nåtåråilor bagati reciproc avantajos in PNL si exclusi unilateral avantajos din PNL. Din lista liberalilor pusi pe liber: Gigel (Becali), Sorinel (Rosca)… Sorinel (Iliesiu, fost GDS-ist). Se pregateste  oare Marius Oprea? Asa ar fi trendy.

Sorin Iliesiu a ajuns senator liberal fiind recompensat de catre Dan V., capitan de plai, in gura de rai, pentru meritul de a fi vociferat cand a trebuit, despre ce a trebuit (trecand taman la pont/a, de la utopii benigne la pragmatism felixian). Acuma ca Crin nu-i mai e in gratii (si-n trebuinta) capitanului de plai, pozitia sorinelului ratacitor era normal sa se fragilizeze la curtea nåtåraului sef. Normal ca „lichelei patentate” numita Sorin Iliesiu i-ar fi stat mai bine mersul pe burta, dar puterea obisnuintei viciului i-a fost fatala. A cedat ispitei de a mai propune un apel. De data asta un apel catre liberali. Ce liberali?, niste oameni acolo si ei care stiu dureros ce e suta de lei. Dupa ce l-a laudat pentru faptul ca ar fi un domn (domnul lichea), si si pentru ca domnul Sorin Iliesiu nu se poate preface ca n-aude, n-avede… dl.Padina, s-a aratat ca un veritabil viteaz dupa razboi, si a glasuit strategic cu-cu clarviziune tactica si anticipativ-retrospectiva:

AVP Says: 18 februarie 2014 la 9:47 PM

Dacă aş fi în locul lui Sorin Ilieşiu aş sta liniştit la locul meu şi aş aştepta ca liberalii să se sature cu “Căcărău”. Atâta tot, restu se va vedea la vot (când Popeye îi va lovi – iar – în bot).

Ce spui Franz? Incapabil sa urmeze niste intstructiuni atat de rapid schimbatoare, nåtåråul s-a dus dupa fenta si s-a faultat singur in dribling, dandu-si cu stangul in dreptul, auto-indisponibilizandu-se pentru cupele europene. Probabil ca incepand de acuma o sa aiba iarasi mai mult timp la dispozitie ca sa-i tina companie d-lui AVP pe blogul de la Corabia si pentru a-l ajuta sa-i tina piept d-nei consilier CMM. Prietenul la nevoie se cunoaste.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , | 18 Comments »

Ticalosirea fotbalului

Posted by Arca lui Goe pe februarie 16, 2014

Degradarea spiritului sportiv, a fair-play-ului si a magiei fotbalului (ce vorbe caraghioase in naivitatea invocarii lor) prin industrializare, coruptie, bani, prin infiltrarea politicului si prin contaminarea incurabila cu violenta si mitocanie devoratoaare, in toate straturile care „ambaleaza” stadioanele-cluburile-echipele-fotbalistii, (vai) s-a globalizat, depasind sferele FRF catre UEFA, FIFA si catre cluburi de mare traditie (…), dar, ca in multe alte sectoare ale raului, Romania ocupa un loc fruntas. Desi puscaria e pe ei (pe o mica parte dintre ei), canaliile fotbalului o duc inca bine, pregatidu-si pensionarea in conditii avantajoase. Ce ramane in urma lor va fi foarte greu de reparat. Cat de competenti si cat de onesti vor fi urmasii ticalosilor ramane de vazut. Putem incerca sa speram (ca prostii) ca vor fi copetenti si onesti. Ba chiar am putea sa ne imaginam (asa de amorul artei) ce anume s-ar putea face, intr-o lume ideala si utopica, pentru a reda fenomenului fotbalul, in Romania, demnitatea, spectacolul si splendoarea, pe stadioane, pe gazon, in tribune, in societate, in comunitatile umane. Un incredibil de mare bine social ar putea fi furnizat prin intermediul acestui fenomen. Credem ca, pentru inceput, niste masuri radicale ar fi necesare ca aerul. Multe masuri radicale. Propunem si noi, iata, cateva astfel de masuri radicale, fara mari sperante practice ca ar putea fi considerate eficiente de vreun cititor oarecare, dar cu convingerea ca de-ar fi… ar putea avea efecte aproape magice in plan sportiv, in plan economic, in plan social si si la galerie:

a) Propunem ca numarul echipelor din Liga I sa fie redus la 9 echipe.

b) Cele 9 echipe sa joace doua tururi si doua retururi, pentru desemnarea campianei anuale. (In aceeasi editie de campionat ar fi 4 meciuri Steaua – Dinamo, si niciun meci Steaua – Avantul Jegalia)

c) Sa nu se mai accepte meciuri egale. In caz de egalitate dupa 90 de minute se va trece la prelungiri (doua reprize de cate 15 minute) si lovituri de la 11 m. Si asta in fiecare meci din campionat. Victoria – 3 puncte. Infrangerea – 0 puncte.

d) In cazul in care un meci se incheie cu o diferenta de trei goluri sau mai mult, echipa castigatoare va primi 4 puncte, iar invinsei i se va scadea 1 punct.

e) Nu vor fi admise in campionat cluburi care nu au si echipa de juniori.

f) La sfarsitul fiecarui sezon ultimele doua clasate (locurile 8 si 9) vor retrograda automat in liga inferioara, iar locurile 6 si 7 vor juca meciuri de baraj tur-retur  cu echipele de pe locurile 3 si 4 din liga inferioara pentru a se decide care dintre ele vor juca in Liga 1.  

In acest fel,  un campionat fara meciuri in care sa se poata trage la 0-0, fara meciuri in care sa fie o diferenta de valoare prea mare intre echipe, un campionat cu multe meciuri tari (derby), si in care toate echipele vor fi motivate sa joace pana in ultima etapa (primele 4 vor ajunge in cupele europene, ultimele 4 vor fi implicate in lupta pentru evitarea retrogradarii),  este practic imposibil sa nu renasca spectacolul, tensiunea, dramatismul, pe teren, in tribune, la televizor. Concurenta si selectivitatea va cerne valorile si va creste inevitabil interesul pentru fotbal, si la fel (in subsidiar) vor creste si veniturile. Pacat ca aceste lucruri evidente nu sunt… evidente.

Lista cu propuneri ramane deschisa. In final il vom ruga pe pritenul nostru Dorin Tudoran (dansul cunoaste pe toata lumea) sa vorbeasca cu Gica Popescu (in cazul in care acesta nu va ajunge la puscarie; adica Gica nu Dorin, Popescu nu Dobrin), si sa-i transmita din partea publicului lista cu masuri radicale rezultata din propunerile microbistilor ajunsi accidental pe Arca lui Goe, pentru a fi discutata la FRF. 🙂

P.S. Deocamdata atat. Despre Ticalosirea Fotbalului altadata.

Posted in Arcaluigoeologie | 5 Comments »

Un frumos inceput de logica

Posted by Arca lui Goe pe februarie 14, 2014

In debaraua d-lui Ni-Ku s-a intamplat un timid si frumos incept de (constrctie) logica:

Ruptzi in figuri.

Pacat insa ca constructul såu va ramâne ca (si) Delirul (lui Preda), nesfârsit, neterminat, ca o simfonie pentru pianina mecanica… Dar ce-ati vrea? Concert in debara? Faptul ca dl.Ni-Ku nu se straduieste nitel sa(-si) ofere (siesi ca altcuiva cui? Idolului mut de la Washington?), in concluzie, un raspuns (logic) la retoricele-i intrebari, si-o deschidere pentru un „va urma” pe cale logica, „ne doare foarte tare”. Debaraua lui Ni-Ku, spre deosebire de Manastirea lui Manole n-are Anå si va ramane un zid parasit si neispravit – conditia sine qua non a unui haz neingradit, fara limite. Dl.Ni-Ku a ales nemarginirea.

P.S. Profitam de ocazie pentru a-i multumi sincer d-lui Ni-Ku pentru lunga perioada de timp in care a mentinut Arca lui Goe, in blogroll-ul domniei sale (in mod total dezinteresat),  asigurandu-l totodata de faptul ca-i vom purta aceleasi sentimente calde ca si pana acum, dublate de o duioasa amintire.

Posted in Arcaluigoeologie | 12 Comments »

Apropo de irelevanta – Tentatia inutilului

Posted by Arca lui Goe pe februarie 13, 2014

Tentatia si fascinatia inutilului:

se versiunea subtitrata in limba romana: Diana Nyad: Nu renunţa niciodată

sau sau si : NI-KU care m-a rugat mut-frumos sa-l mut in grupul prietenilor. Am operat tacit aceasta cerere de mutare, mutual avantajoasa.

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: | 3 Comments »

Shirley Temple – Aceasta Cleopatra Stratan din alte timpuri

Posted by Arca lui Goe pe februarie 11, 2014

… timpuri in care talentul, munca, popularitatea si gloria devreme nu sminteau… precum banii altor timpuri pe Macaulay Culkin…

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , | Leave a Comment »

Bias

Posted by Arca lui Goe pe februarie 11, 2014

Bias Comic

Am cativa buni amici virtuali (foarte putini, din pacate) in mare suferinta. Sufera atroce dar, desi au un ceva in comun, nu sufera impreuna, nu, ci in cel mai individual mod cu putinta, fiecare pe cont propriu, solitar, egoist, insingurat)… sufera de un crioto-masochism feroce, cu accese dese de… auto-sadism). Dincolo de simptomele clasice (ca la carte), pe care le partajeaza fara sa-si dea seama, fiecare dintre ei mai are inradacinata o convingere ferma (salutura), o credinta mistica, un mit care se consolideaza pe zi ce trece intr-o „legenda personala”, si anume ca agresorul, sursa suferintelor lui/ei ar fi nimeni altul decat dl.Goe. Dl.Goe agresorul. 😯 O legenda care ar trebui sa ne flateze daca n-ar fi, in fond, asa de naiva, de rizibila, de caraghioasa. Disponibilutatea lor pentru asumarea unei asemenea legende/credinte bizare, deriva dintr-o mare spaima care-i face incapabili sa-si asume si sa-si infrunte demonii. Se afla in punctul in care pot fi facuti sa acceepte orice fantezie care i-ar putea ajuta sa evite confruntarea (inevitabila) cu ei insisi, orice, chiar si aceasta glumitzå confortabila in care dl.Goe ar fi AGRESORUL. Mecanismele care le guverneaza judecata sunt foarte asemanatoare cu cele descrise in filmul urmator, in care sunt amintite 4 mituri despre moarte. Intamplator sau nu, chiar si unele instantieri ale acestor (alte) mituri pot fi detectate la suferinzii mei amici virtuali. Celor care nu-i cunosc pe amicii miei virtuali, nu-mi ramane decat sa le recomand vizionarea filmului, asa ca fapt divers. Nu dureaza mult si merita vazut:

Si aici versiunea cu subtitrare in limba romana: Mituri si amagiri

Posted in Arcaluigoeologie | 6 Comments »

Time to go Home. Again

Posted by Arca lui Goe pe februarie 11, 2014

Posted in Arcaluigoeologie | 7 Comments »

Reclama gratis – Con-Do-tierul Certocrat

Posted by Arca lui Goe pe februarie 9, 2014

Photo-blog-7-150x1501Fluvialul blogger Dorin Tudoran (fost diverse, actualmente pamfletar, incruntat-ingândurat, vezi poza) a produs in agora sa – Certocratia vesela – un mini-foileton in 8 episoade, auto-justificativ, sugestiv intitulat „OPORTUNISM. GARGARĂ. ESCROCHERIE”. Marturisesc ca am urmarit acest serial cu interes, un interes amplificat de faptul ca slabele-mi abilitati intelectuale nu ma ajutau sa-nteleg nici ce si nici de ce fåcea ceea ce fåcea dl.Tudoran cu atata inversunare. Voluptatea cu care certocratul sef se straduia sa auto-demaste oportunismul, gargara, escrocheria si sa se auto-justifice vizavi de aceste detalii bine ilustrate ale auto-deconspirarii sale, a contribuit din plin la captarea atentiei mele (si poate a altora). Cinic, mincinos, demagog, insolent, invidios, insidios, acest Titirca Inima Rea al literaturii romane alternative n-a precupetit utilizarea ilustrativ-demonstrativa a niciunuia dintre mijloacele de manipulare, defaimare si mistificare de care-i acuza senin (din senin) pe „ceilalti”, infernul dusmanilor sai ireductibili. Vedeam si nu ma dumiream. Nu stiam ce sa cred. Oare ce si de ce? Am motive sa cred (… nu-i cazul sa detaliez caci nu-mi pot inagadui romane foiletoane pe Arca) ca mobilul principal al acestei moristi (risti si existi) de vorbe (si pe cine n-au luat in smintitele lor guri DT si acolitii d-in-salubru-i subsol bemol?) se regaseste in universul resentimentelor pe care creatura Tudoran le nutreste politologului Vladimir Tismaneanu. Nu-i poate ierta acestuia ca desi a fost un dizident mai mic, mai tardiv si mai putin spectaculos decat sine insusi, mai fara o greva a foamei la activ, totusi, toamna, la numararea bobocilor, politologul a primit (in Romania si in Univers) mai multa „recunoastere”, „recunostinta” (dupa stiinta) si „recompensa”, decat el Con-Do-tierul Certocrat. Asa ceva e stigator la cer. Nu? Asta sa fie dreptate imanenta? Nu poate fi. Ranit in sentimentele sale cele mai intime, prin prisma unor asteptari indelungi, inexplicabile (he-he), neimplinite si din ce in ce mai lipsite de speranta, Dorin Tudoran domnul s-a dezlantuit in foileton. Rupt de realitate si co-rupt de propria-i i-realitate, nepasandu-i de adevaratele relatii si nici de proportiile dintre partile socio-politicii danubiano-pontoice, alaturi de o mica armata de mofluzi cu profil asemanator, certocratul a purces la treaba. O treaba mare: auto-demascarea pe ocolite. Dar cum? Cum sa faca? Trebuiau gasite niste pretexte si niste ambalaje morale salutare (fara nicio legatura cu salutul palarierului de la Iasi din persoana servilului Sancho Panza-esei, mereu cu capul gol). Si d-lui Tudoran (ca altfel n-as avea cum sa-i zic fara sa ma de-zic) i-a venit ideea geniala sa-i mai introduca in ecuatie si pe altii din aceeasi tagma cu maleficul Vladimir Tismaneanu, sursa primara raului din Romania pre si post decemvrista. Desi nu-i poate inghiti i-a luat in gura pe toti (nu-i mai insir ca-s cam aceiasi, cine-i stie ii stie, cine nu n-are nicio treaba cu acest material publicitar gratuit) si i-a balacarit, acuzandu-i de te-ai mira ce si cu cine. De exemplu i-a acuzat ca nu dialogheaza cu vectorii antenisti si cu infractorii, ca refuza dialogul stârnindu-i pe bieti de-ontologi. Ca fapt cu totul si cu totul divers l-am intrebat pe dl.Tudoran de ce el insusi in persoana refuza dialogul si de ce practica cenzura la greu in spatiile in care-si expune public impresiile, obsesiile si marotele, botezate opinii? De ce a inchis comentariile pe Vox Publica? De ce baneaza orice comentator care nu-i canta in struna? Mi-a raspuns (pe ocolite, dar deschis) ca asta se intampla pentru ca intamplator dansul are un blog moderat (nu deschis), un fapt dat. Adica ca n-are ce face. (Ce-i drept e drept, cam n-are, si atunci cand dracul n-are ce face… ce face?) In contextul imutabil si irefutabil al moderarii fara moderatie (moderarea fiind o notiune pe care dânsul se preface ca n-o intelege, dandu-i interpretari abisal abuzive) dansul face, in fapt, anti-moderare.

Moderarea ar trebui sa fie operatiunea prin care moderatorul (un damnat) selecteaza partile bune din comentariile celor supusi moderarii si le publica, ignorandu-le pe celelalte. Partile „bune” prin prisma temei in discutie, a logicii, a bunului-simt, a limbajului folosit etc. si nu „bune” prin prisma interesului de „cas(t)å” al amfitrionului de ocazie. D-lui cum procedeaza? Cam invers. Toate porcariile care-l avantajeaza, toate linguselile si alte insolente, sofisme, prostii, inclusiv mesaje cu tenta xenofoba, antisemite etc., apar by default pe blog (uneori bloggerul domnul ii cearta cu blandetze pe autorii acestora dar de aparut apar, alaturi de textele neutre sau avantajoase), in timp ce din textele care-l dezavantajeaza selecteaza exclusiv partile „rele” si le posteaza ilustrativ/ostentativ (pentu a-i incrimina pe „dusmani”). Aceasta este anti-moderare. Certocraia este un blog anti-moderat. In niciun caz nu este un blog liber si onest. Din textele indezirabililor dl.Tudoran alege, extragand din context prin moderare, ceea ce-i place d-lui mai mult si mai mult, (vezi extrasele din mesajele domgoiste din episodul VIII) (pierzand esentialul), adaugand pacatului de a cenzura (cu nesimtire, pardon de impresie) si pacatul mistificarii (prin trunchiere, manipulare, extragere din context etc, etc, etc). N-am nici vreme si nici motivatie sa ma ocup mai mult de problema asta.

Ii acuza pe cei de la In Linie Dreapta ca i-ar fi dat cu „goe”-n cap, dar se straduieste cu speranta sa se faca faca vinovat de aceeasi acuzatie incercand sa le dea altora in cap (si peste „bot”) cu acelasi „Dl.Goe”, ori cu vreun alt personaj anonim (precum „Aya”)… Cu o inconstienta demna de o cauza mai buna (sic) dl.Tudoran se face vinovat de toate lucrurile de care-i acuza (in genere nemotivat) pe ceilalti, infernul dusmanilor sai ireductibili, inntr-un context spatio-temporal, vai, atat de limitat si limitativ, infern materializat atat de clar si precis in persoana politologului Vladimir Tismaneanu, sursa råului (din Romania si poate din Univers), raul cel (mai) mare. Ce Voiculescu?, ce fenechii? si alti fistichii, ce PSD?, ce antene? Nu? Cu clarviziune si perspicacitate dl.Tudoran anticipeaza cat de mare ar putea fi raul pe care l-ar putea sluji in viitor un instrument de genul „baietilor de la In linie Dreapta”, cand inevitabil ar ajunge in mana unui patron la fel de potent si de potentat precum domnul Voiculescu (dar oarecum pe invers fata de acesta). Ce prezent? Pericolul vine din viitor. Din fericire acest viitor incert vine certamente la pachet impreuna cu acest „Terminator” certocrat, frumos, onest, emigrant in America, gata sa-si sacrifice chiar si timpul liber pentru a produce literatura de sub-sertar, in romane foiletoane. Citind textele cerocrate, atent si cu detasare, remarcand reactiile lingvistice ale celor admisi in salubru-i sub-sol bemol, nu se poate sa nu remarci imensa auto-bascalie, la care dl.Tudoran se deda cu un masochism feroce. Ma gandeam, urmarind serialul, ca ni se pregateste o mare surpriza, ca o avea dansul in maneca un al cincilea AS, ca planuieste in final o rasturnare de situati fabuloasa, o lovitura de teatru, a la varul Shakespeare, o intorsatura ploiesteana de mare maestu al combinatiilor si pamfletului, care sa anuleze sau macar sa atenueze bascalia pe care o face autorul insusi de biata-i persoana. Si? Cand colo ce sa vezi. Dezastru.  Lovitura de dezastru. Intelectualul Dorin Tudoran (un om cu o oarecarea opera, cu merite in trecut) marturiseste cu o seninatate dezarmanta ca a produs acest roman foileton auto-demascator despre propriile-i „OPORTUNISM. GARGARĂ. ESCROCHERIE” ca raspuns la faptul ca i s-ar fi reprosat ca n-ar fi semnat un protest (protestul de la intrunirea de alataieri), ceea ce l-a enervat peste masura:

„Dar, de unde am început această excursie printre balize și valize ale deontologiei? Aha, da. De la acuzații de “complicitate” aduse unora și urecheli administrate cam acelorași pentru că nu au semnat PROTESTUL JURNALIȘTILOR împotriva practicilor DEGRADANTE din presă (protest legitim, dar deloc o ediție nouă a Chartei ’77)  sau chiar au trădat (cu sau fără ghilimele, nu s-a înțeles foarte exact, important a fost să circule cuvântul respectiv) cum au făcut-o dl Mircea Toma și organizația ActiveWatch.” Dorin Tudoran el insusi in persoana – oportunism,gargara,escrocherie – cateva concluzii.

Orice alte concluzii sunt de prisos. Poate doar un mic indemn ar mai incapea (dincolo de demonstratia exhaustiva pe care o face, pe larg, in cele 8 episoade de roman foileton, sensibilul genial – da, da, genial, dupa cum o repeta mereu cu gura plina promotorul Liviu Antonesei si chiar si altii): Narcisism sa fie daca interesele persoanei o cer, dar s-o stie si personajele!

P.S. Cu nume, prenume, renume, cu poza, cu avatar, cu caricatura si semnatura olografa, abundentele insemne ale unei prea-fragile identitati care necesita mereu proptele grafo-logice, scriitorul Dorin Tudoran isi asumma la blog paternitatea si si maternitatea unui dicton nascut dintr-un viol (intelectual) nereclamat (inca) la politiune: ce’ d-lui: „In Romania se intampla mereu lucruri interesante, pentru ca nu se intampla niciodata ce trebuie„. Auzi taina la dânsul acela! Pana nici sloganurile lui Adrian Nastase ori Mircea Badea nu-s atat de profund imbecile si caragioase precum acest sir de cuvinte ce din coada au sa sune, de care Dorin Tudoran s-a indragostit atat de tare incat si le-a inclus in simbolistica heraldica cu care-si carpeste din ce in ce mai fragila identitate. Totusi identitatea de moftolog, mofluz, incruntat si-ngandurat (vezi poza) nu i-o poate lua nimeni. Certocratia – blogul lui Tudoran & Co – se intampla in Romania.

P.P.S. „In Univers nu se poate intampla nimic, de aceea se (si) intampla atat de multe lucruri.” – Dl.Goe / 9 Februarie 2014.

UPDATE: Lecturi suplimentare… obligatoriiOportunism, Gargara, Escrocherie – let good times roll

Alt Update: NI-KU

Posted in Arcaluigoeologie, Poetul GreFo | Etichetat: , , , , , , , | 27 Comments »

Plonjon în piscina cu pioneze Stradivarius

Posted by Arca lui Goe pe februarie 6, 2014

Post preluat adlitteram de pe blogul Gabrielei Savitsky: Plonjon în piscina cu pioneze Stradivarius

Un exerciţiu repetitiv până la obsesie. Până la ultima moleculă de sânge transformată-n prelunga vibrare, dureroasă, a corzilor, până la ultima săltare a sufletului peste rana de a fi şi om. Un om pentru care fiecare pas, fiecare deschidere a pleoapelor, fiecare răsuflare este egală cu durerea. O durere spartă în miliarde de aşchii. Şi, din aşchiile adunate-n mănunchiuri de sunete, el e nevoit, e damnat, e menit să ivească frumuseţe.

Aceasta este viaţa poetului. A poetului Nicolae Sârbu. Care clamează retoric şi disperat cu asupra de curaj: “Eu, Nicolae de Ohaba“, ”N-am operă“!, rătăcesc prin “Provinciile cerului” şi, după volte mari şi incredibil de graţioase prin universul metaforei, recunoaşte spăsit (sau cu superbie?), “Că poetu’ nu-i ca omu‘”, exersează imprudent dar şi plin de încrederea că este inexpugnabil “Cochetăria cu fulgerul“, deschide un “Şantier în creier“, are ultimul cuvânt pentru că-l obţine “Cu pumnul pe i“. Neînţeles dar sperând într-o empatie măcar fulgurantă cu sufletul auditoriului, “Ascultând ceasornicul în baie“, se zbate într-o dureroasă şi claustrofobă singurătate din care nu poate ieşi decât desenând “Ferestre pentru labirint“. Dacă nimeni nu va reuşi să le vadă, ele se vor preschimba în înduioşătoare şi abandonate “Vitralii sparte“.

Aceasta este viaţa poetului, cea nevăzută.

Poate şi-a noastră, a celorlalţi. Dar noi nu vom fi niciodată atât de histrioni şi de sinceri să recunoaştem. Noi suntem pudibonzi şi cerebrali, sofisticaţi, cinici şi vag autopersiflanţi. Epuizaţi de-o veşnică tragere pe roata realului şi aproape orbi la semnele înţelesurilor la care avem, câteodată, acces.

Aşa este întreaga noastră literatură, astfel a devenit. O piscină luxuriantă, părăsită sub cerul liber, într-un fost bazin olimpic dărăpănat în care, mai demult, zumzăia viaţa iar acum doar câte-un bizar necugetat se încumetă să-şi oficieze, de unul singur, ritualul iniţierii în taina Poeziei. Ruinele-şi păstrează măreţia, capitelurile ţin încă basoreliefurile mâncate de vreme şi nepăsare ale falnicilor lei ce străjuiau spaţiul dintre lume şi cer. Şi, printr-o magie inexplicabilă, piscina cu pioneze Stradivarius, în ruina generală, în febra demolatoare atotputernică, în nebunia raptului, în obsesia dezagregării, rămâne intactă, strălucitoare şi ademenitoare pentru cei însetaţi de adevăr, pentru cei însetaţi de-o altfel de cunoaştere, pentru cei care vor să se-mbăieze în apa primordială a luminii binecuvântate a cuvântului creator.

De la o vreme viaţa nu-ţi mai poate aparţine. Ea se încrie pe-o traiectorie magnetică pe care n-o poţi înfrunta, sau o poţi înfrunta cu riscuri şi pierderi inutile, cu volute şi ocolişuri care te vor duce în final, forţat, acolo unde e firesc să ajungi. De la o vreme, viaţa ni se-ncarcă cu o greutate limpede şi blândă, de aur aerat şi devine imponderabilă iar noi atârnăm ca o nacelă visătoare şi fragilă. Şi umblă pe drumurile ei, după semne şi închegări numai de ea ştiute. Sigur, avem şi noi mult-trâmbiţatul liber arbitru. Sau aşa ne place să credem.

Mi-a trebuit enorm de mult timp, cumplit de multă măcinare de viaţă, universuri întregi de gânduri şi simţăminte, împotrivire şi abandon, să înţeleg de ce eu sunt aici.

Am fost de curând la Timişoara, la Uniunea Scriitorilor, însoţindu-l pe poetul, confratele, prietenul Nicolae Sârbu la ceremonia inaugurării “piscinei cu pioneze Stradivarius” – recent apăruta sa carte de poezie. Nu doar eu singură ci împreună cu un cuprinzător “desant” reşiţean (impresionant prin număr şi prin valoare, un nucleu ideatic şi creator care poate foarte bine să fie cuibul Păsării Phönix).

Întotdeauna, fără excepţie, întâlnirea mea cu proiecţia spiritualizată a Vienei (mie aşa-mi pare Timişoara) se oficiază mai întâi la catedrala mitropolitană. Aşa spune sufletul meu. Acolo merg prima dată, să lepăd potrivnicia şi adaosurile, să mă luminez, să mă liniştesc, să mă acordez cu sunetul limpede al destinului meu.

Apoi, la sediul Uniunii Scriitorilor, am întâlnit prieteni dragi de odinioară, străjeri ai literelor cu grafia alambicată, întortocheată şi riguroasă, moştenitori legitimi sau fortuiţi ai istoriei imperiale, truditori pe câmpiile vaste ale acestei himere mereu seducătoare, pe numele ei “arta”. Lansarea cărţii s-a făcut sub o zodie prielnică, cu vorbe de duh, inspirate, cu o lumina difuză şi tandră a prieteniei ce-a stat mai presus de cuvinte. Suntem cu toţii sau am fost atinşi (măcar în treacăt) de străfulgerarea certitudinii că adevărul poate fi dobândit la capătul tuturor cuvintelor. Uneori suntem orbiţi de patimă, alteori de suferinţă, alteori de neputinţă, adesea de limitarea noastră-n cunoaştere. Dar, indiferent cu ce preţ, ţinem lumea de cuvinte deasupra realului. Ca o pânză freatică a cerului care sparge ici-colo împotrivirea şi duritatea materiei ivind câte un izvor de-o clipă unei lumi atât, atât de însetate de frumos. O face Nicolae Sârbu, cu o sensibilitate bine disimulată, alergând nonşalant şi (paradoxal!) graţios pe frânghie, acrobat îmbrăcat impecabil în frac, cu lavalieră, papion şi brâu, jonglând, în timp ce aleargă, cu diferite măşti pe care le aruncă nemulţumit dar reverenţios către public, deasupra piscinei umplute cu pioneze. I se întâmplă să şi rateze. Şi cade. Deşi spectatorii îngroziţi cred că vor auzi doar urlete înfricoşătoare, însângerat, mistuit şi ajuns la paroxismul durerii de-a fi om şi poet, poetul, în cele din urmă, învinge şi umple universul cu acordurile unei viori Stradivarius aflată în mâna unui virtuoz.

Posted in Arcaluigoeologie | 19 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: