(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for septembrie 2014

Semne clare anul are

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 29, 2014

Mani_pulareSe pare ca semnele sunt clare. Populatia hiperspatiului universului virtual al anoimatului clandestin si amator (ceea ce include desigur intreaga blogosfera alaturi de celelalte com-ponente), s-a predat, a capitulat, definitiv si ireversibil. Si-a cedat total si neconditionat libertatea (toate libertatile, de impresie, de expresie, de informare, de comunicare, de dialog, de monolog, de gandire, de devenire, de pursuit of happiness. Este uluitor. Este intristator. Este co-plesitor. Pretutindeni, de pretutindeni si orincotro ai privi, daca privesti (cu putina atentie, cu putina detasare) fie padurea, fie copacii si apoi cerul (ca-n cer asa pe pamant), vei observa, mai draga prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe, si al câtor alte arce celebre vrei, ca intrega populatie a HUVACA a cedat (fiecare sau toti la un loc), a capotat, sub povara de nesuportat a libertatii (de gata, pret-a-porter, pe gratis, free freedom) la care a (si) renuntat – de buna voie si nesilit de nimeni – in schimbul unui confort caldutz, consum(er)istic, sedativ: totul pentru nimic. Freedoom. Junk food intelectual.

Mani_pulare4Se pare ca semnele sunt clare. Populatia HUVACA a acceptat de sus si pana jos, fara nicio impotrivire, fara revolta, fara crâcnire, fara murmur, fara exceptie, sa discute, in deplina pseudo-liberate, la comanda, exclusiv temele propuse de sus, exclusiv in termenii si tonurile dictate de sus. Fara abatere. Uitati-va in jur, de jur imprejur, pretutindeni, de pretutindei si orincotro. Veti vedea ca nimeni, dar absolut nimeni (cetateni, anonimi, pseudo-anonimi, bloggeri, ziaristi, jurnalisti, formatori de opinie, politicieni, si asa mai departe, mult mai departe) nu discuta despre altceva si/sau in alti termeni decat in acord cu temele, termenii si exact tonurile care provin de la nivelul ierarhic superior (cabinetul numarul 2, direct de la Dracu), in acord cu ordinea de zi (pe unitate). Nimeni nu-si permite sa schimbe vorba… Abordarea, tema, subiectul, nuanţa… Pretutindeni este vorba despre exact acelasi lucru, in exact aceeasi termeni.

Singurii care se abat un pic (exceptiile care consfintesc regula, tolerati anume in acest scop) sunt micii autisti, surzii care vorbesc pe limba muţilor, nebagati in seama, despre nimicurile personale. Uitati-va la cum si despre ce se vorbeste prin comentarii, in articole de blog, in articole de ziare etc… Totul este coerent, convergent, fara abatere, fara speranta. Nimeni si nimic nu iese din rând nici macar cu un milimetru. Nici macar pestii cei grasi. Toata lumea merge acolo unde merge râul: in ocean. Este dezolant, descurajator, deprimant. Ce-a vrut sa fie comunismul cu forta a fost adoptat de buna voie de toata lumea in post-comunism. Comunismul a iesit (pana la urma) triumfator la orase si sate, la televiziuni (prin televiziuni), pe bloguri, pretutindeni. Zumzetul acesta de pe fond, zgomotul de fond, şuşoteala aceasta, palvrăgeala, vorbaria fara rost, nu este decat felul concret in care fiecare vorbitor aflător in treaba, mereu „pe fază”, repeta cu emfaza, pe limba lui, ceea ce a auzit ca s-ar fi spus, si chiar s-a spus, mai sus (de el) pe fluxul stirilor atent selectate si promovate. Fiecare face la randul sau o filtrare/selectare a lucrurilor preselectate/prefiltrate anterior, pe nivelul ierarhic superior, alegand astfel din lista globala, fixa, data, ceea ce ar vrea el sa sublinieze (printre altii, in paralel cu altii). Ce nu e pur si simplu copy-paste este citat, parafraza, pitrocire, rearanjare si repigmentare, in strict cadrul si contextul dat. Am ajuns in sfarsit in locul in care nu se intampla nimic. Fara revolutionari. Fara dizidenti. Fara perspective. O HUVACA amorfa, total dependenta de media oficiala. HUVACA a devenit de facto amplificatorul benevol al (tuturor) stirilor oficiale in varianta oficiala. Ar putea oare cineva sa dea vreun contra-exemplu?

Mani_pulare5Asteptam cu nerabdare macar un contra-exepmlu cat de mic. Asteptam sa vina vreun prea-cinstit cititor citit si unic si sa ne spuna: „Uite măi tovaraşe Goe ca nu e chiar asa. Iata, tovarasul X de pe site-ul Y a venit cu o tema noua, cu o abordare noua, cu o interpretare noua, cu o dezvoltare noua, care nu-i a-la-carte”. Aiurea n-avem noi norocul acela. Ramâmane cum am stabilit, sa ne plictisim, simultan, fiecare sau toti la un loc. Cine urmeaza? Vrem altceva. Un criminal adevarat sa mearga la pian.

UPDATE: Tot cautand contra… exemple si negasind (fiindca orice s-ar spune sunt de negasit) am constatat intamplator (ce-ntamplare!) dar si cu (o) obida ca altii gasesc domnule. Contra… exemple. Ar putea fi acesta (de mai jos) un mic dar consistent contra… exemplu gasit de un mare amic virtual peste care am dat intamplator in timp ce si el se lupta cu inertia aici, in locuinta sa de toamna, iar eu cautam contra-exemplul criminalului adevarat care urma sa execute o simfonie solitara la pian. I-auzi una:

Cicå…

Mi-a capitulat conștiința

de elevul Ştefan, dintr-a-XI-a, B de la Constanta

Mani_pulare6într-o dimineață Domnul S refuză să se mai trezească
și
așa, dormind, Domnul S se lăsă băut de cafea,
se lăsă ieșit de ușă,
se lăsă urcat de autobuz,
dormind …

„sunt un om de datorie” se lăsă gândit Domnul S
la muncă, tot dormind, bineînțeles,
Domnul S se lăsă atomizat de oscilația
transcedentală
„frumos cuvânt, transcendental” se lăsă spus Domnul
S în timp ce-l înjunghia pe Kant
în drum spre casă Domnul S se lăsă uscat de ploaie,
iar mai spre seară se lăsă mâncat de pereții care
îi mulțumeau pentru companie

într-un târziu, Domnul S se lăsă mințit de timp
și urcat de pat „stai liniștit !” îi spuse libidoul
presându-i perna pe față Domnului S
”Tu ți-ai murit deja morțile ca să mai poți muri
acum.”
Și, adormind, Domnul S se lăsă culcat din nou …

Posted in Arcaluigoeologie | 73 Comments »

Ghinion – 13 pentru Romania

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 24, 2014

Vote_For_Nobody_by_Noisecult

1. Mirel Mircea, AMARITEI
2. William Gabriel, BRANZA
3. Dan, DIACONESCU
4. Gheorghe, FUNAR
5. Kelemen, HUNOR
6. Klaus, IOHANIS
7. Monica, MACOVEI
8. Teodor, MELESCANU
9. Victor Viorel, PONTA
10. Calin Constantin Anton, POPESCU-TARICEANU
11. Corneliu Vadim, TUDOR
12. Elena, UDREA
13. Szilagyi, ZSOLT

Cum va suna?

Declaram deschisa sesiunea analizarii onomatopeice, numerologice, astrologice, folclorice si calaburistologice fata cu numele si prenumele celor 13 pentru Romania. Se ofera premii consistente constand in mentiuni.

Update I. – Ghinion, a aparut si a-XIV-a roata la caruta: Constantin, ROTARU.  E, laså, ca si asa, daca ne apucam sa numaram numele si/sau mai ales prenumele, tot nu ne ieseau 13 la socoteala. Te pomenesti ca n-o fi ghinion (Iliescu). O fi cu noroc. Ceva (nou-tåti) trebuie sa fie (la mijloc) caci pe lista n-avem niciun Nicolae, niciun Ion (cu voia d-voastra ultimul pe lista), niciun Emil, niciun nume de Traian.

Candidati
UPDATE II. – Numele unei persone (poate) spune multe (unele) lucruri despre persoana care-l poarta. Exista studii. Exista concluzii. Exista incertitudinii si exagerari. Cert este ca exisa anumite relatii intre numele unei persoane si personalitatea, caracterul, predispozitiile, comportamentul si chiar destinul acelei persoane. Natura acestor relatii este insa foarte complicata (destul de complicata incat sa duca usor la interpretari eronate), si vaga, suficient de vaga incat influenta lor sa fie acoperita (umbrita) de multele alte influente ale factorilor care determina personalitatea, caracterul, predispozitiile, comportamentul si chiar destinul unei persoane (sau personaj, inca si mai abitir la personaje). Totusi, in anumite imprejurari, sonoritatea numelui pe care-l poarta o persoana poate fi decisiv. Nu cred ca vreodata vreo persoana numita Wiliam Branza ar putea deveni presedinte al vreunei tari numita Romaniei. Mai degraba exista sanse ca o asemenea persoana sa devina preseditele Republicii Scotia, sau a vreunei loje de rit scotian, ori poate in vreo provincie franceza.

(a) Felul in care suna (rasuna) un nume, rima (rimele) si ritmurile sale interioare, per se, pot influenta decisiv personalitatea sociala a persoanei, din copilarie pana la maturitate, si prin aceasta alte lucruri conexe persoanei respective.

(b) In egala masura moda timpurilor si relatia in care se afla un nume cu alte nume, in context social si istoric pot da „putere” sau „slabiciune” unui nume, transferabile cumva persoanei care il poarta. Numele la moda, numele purtate de personje celebre, nume exotice, pot fi de ajutor, dupa cum numele uzate, banalizate, comune, purtate in trecut de persoane malefice, nume stupide sau ridicole, pot contribui la esec, ratare, dezastru. Exista carti serioase si studii despre asta.

Numele candidatilor la editia din acest an a alegerilor prezidentiale nu fac exceptie. Despre ele se pot spune multe. Poate ca o sa si spunem, intrecandu-ne, amatoriceste, in interpretari si presupuneri. Inanite insa de a deschide o astfel de discutie am putea consulta carti, articole, despre acest subiect si am putea afla sau imagina cum anume s-ar putea testa existenta unor astfel de relatii intre nume si persoane. De ex. cei care locuiesc in strainatate, adica in colectivitati care habar-n-au cine sunt cei 13/14 pentru Romania, ar putea sa le ofere prietenilor lista celor 13/14 nume, solicitand fiecaruia sa spuna ce inspira fiecare nume din litsta, ori sa ofere interlocutorilor si fotografiile celor 13/14 si sa le ceara participantilor sa imperecheze numele cu fotografiile. (Probabil ca multi ar imperechea numele lui Victor Viorel Ponta cu figura Elenei Udrea si viceversa). Cu siguranta s-ar obtine rezultate interesante, cu atat mai interesante cu cat mai multi participanti am avea la aceste teste. Desigur ca rezultatele n-ar putea fi concludente (ci doar interesante) daca cei invitati sa „rezolve” testele n-ar fi vorbitori de limba romana si cunoscatoroi cat de cat ai „culturii romane” (indiferent ce va fi fiind aceea). Asteptam cu nerabdare contributiile originale, vizavi de aceasta tem-atică, ale prea-cinstitului cititor citit si unic al Arcei lui Goe.

UPDATE III. Prima contributie on topic Marginalia non… :

Monica Macovei, minimal esoteric:

„M”-urile dau energie bine conținută numelui, vocalele esențiale, multe, deschidere spre ceilalți, spre probleme reale, vocala „I” trimite la zone mai înalte și mai curate, dincolo de afacerile transpartinice, „c” – o consoană sonoră, glas ce știe să se facă auzit.

Sau, cum ar veni: „Vrei nu vrei votezi numai Macovei”. Da, si noi credem ca „Monica Macovei” este un nume puternic, sonor, muzical, care denota armonie si vibratie interioara. Are ritm si rima. Partea de baza „mon” indica forta, stabiltate, sfericitate, proprietate, din care razbate apoi catre exterior (de la stanga la dreapta) partea ascutita, sueratoare („veiii”), care denota dinamism, miscare, impuls. Parti slabe ale numelui Monica Macovei? Pai (a) prenumele „monica” (un diminutiv) are unele conotatii negative exploatabile de catre rauvoitori, (b) rimeaza cu „Grivei”, (c) contine silaba „mac” care poate fi asociata onomatopeic cu „ratza”, toate acestea incarcand numele de o usoara nota facila. Este cred un factor sublimnal care contribuie (de ex) la felul in care dl.Plesu refuza sa ia serios in considerare candidatura d-ne Macovei. Ar fi sunat mai bine Mona Miclovan 🙂

UPDATE IV. Intermezzo: O mica diversiune tematica: Cine e pro…? E cineva impotriva? Se ab/tine cineva? In unanimitate? Ei as:

UPDATE V.

La polul nord (se afla un ocean inghetat, fragil, care se topeste)

Cetăţeanul Victor Ponta, actualmente prim-ministru şi şi preşedinte de partid, este pe cale sa de-vină preşedinte de ţară. Ţara noastră. Nimic nefiresc… în ţara noastra, deşi, in realitate, vorba unui munte, amic de-al unui amic de-al nostru (nu-l stii tu) „aşa ceva n-ar trebui sa poata fi Prim Ministru nici macar intr-o franciză Carrol Lewis”. Care sunt calităţile care l-au propulsat pe micul Titulescu in aceasta postură (veselă şi tristă) nu mai reprezinta niciun mister si nicio importanta. Acest băiat (care este), este omul potrivit la locul potrivit, la fel de potrivit ca mulţi altii asemenea lui (geme ţara – ţara noastră) care s-ar fi potrivit şi ei dacă ar fi avut şansa să se afle la locul şi in anturajul potrivit. Dar fu să fie el, băiatul acesta, un june tânăr (cel mai tânar… prim-ministru de partid si de stat)…

El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinţ frumos şi tinerel,
Şi ţara s-a-ndrăgit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit
.

Nimic trist sau intristator in priza pe care tânărul premier june (fost „micul” (marele Titulescu), fost „cârlan”, fost „interţiu”, fost „pinochio” fost „dl.goe” etc) o are la categoria „tâmpul din popor”, care-l vede luminat şi puternic şi mândru, inteligent, educat, destept, invatat, manierat, frumos, elegant… reprezentativ.  Si reprezentativ. Mai ales reprezentativ. Daca a ajuns el presedinte de ditamai partid si prim-ministru de guvern asa de de tânăr, apoi domnule trebuie sa fie ceva de capul lui si merita sa fie promovat. Ca ce? Ca preşedinte de ţară. Nimic surprinzator in vorba rostita cu sinceritate si convingere de catre un pensionar oarecare ajuns sa zica: Nu mai cred decat in Dumnezeu si-n Ponta.

Nimic trist sau intristator in usurinta cu care cei din categoria „mofluzul din popor” este dispus sa-i treaca cu vederea totul (găunoşenia, superficialitatea, tupeul, minciuna, ticaloşia, cabotinismul, viclenia, carierismul, furtul, frauda, impostura, ca n-o fi singurul care…) ba dimpotrva de a ad-mira sincer abilităţile acestuia de a par-veni si eficienta de a transforma un baiat cel mult medi-ocru intr-un personaj popular de succes. Cetăţeanul Victor Ponta este un oportunist de succes care si-a intrecut cu mult maiestiri, fiind deci (si-n mintea mofluzului din popor) competitiv. Un bieţaş caruia ar fi absurd sa-i reproşezi ceea ce le reproşezi altor candidati mai serioşi…

Nimic trist sau intristator in uimirea, revolta sau chiar disperarea celor care sunt siderati, ingroziti de perspectiva consfintirii valorice a genului „Victor Ponta” in universul politicii si al vietii publice in Romania, ca urmare a identificarii (ce mare lucru) a defectelor acestei mediocritati obraznice (găunoşenia, superficialitatea, tupeul, minciuna, ticaloşia, cabotinismul, viclenia, carierismul, furtul, frauda) care este pe cale sa devina (na acuma) şi preşedinte de ţară (ţara noastra).

Ceea ce este trist, intristator, de-a dreptul tragic (tragi-comic) este iluzia intreţinută a celor care-si imagineaza ca denunţând „defectele” acestui băiat, enumerandu-le, criticandu-le, ar putea ameliora in vreun fel starea de fapt. Nimic mai deprimant decat sa vezi mici cohorte de militanţi anti-ponta printre elite, intelectuali, ziaristi, analisti, bloggeri, comentatori, care-si fac impresia ca-i fac vreun deserviciu acestui băiat „dezbracandu-l” pentru a-l infaţişa, cu luciditate, asa cum este. In realitate nu fac decat sa-i ridice mingea la fileu acolo de unde cu un tupeu fabulos o va trimite inapoi in capul celor vai de capul lor (de intelectuali), sporindu-si popularitatea printre loazele tâmpe şi/sau mofluze (câtă frunză şi iarba) care au, si ele, toate drepturile, inclusiv dreptul la vot. Lipsa de complexe si de scrupule ale acestui baiat il fac sa fie in realitate mult periculos decat ar fi putut fi vreodata precursorul sau h-Adrian.

Greu de gasit ceva mai amuzant decat felul in care domnul Victor Viorel Ponta, prim-ministrul patriei i-a luat apararea marelui actor Radu Beligan, cerandu-i iertare pentru (…) ori decat decizia la fel de sincera si de onesta aceluiasi domn Ponta de a-i ura succes scriitorului Mircea Cartarescu spre ob-tinerea premiului Nobel pentru literatura, intru sporirea mândriei de a fi român.

Victor Ponta este pana la urma specimnul pe care selectia naturala l-a promovat in top in societatea umana care este. Omul (ne) este reprezentativ şi mertiă (prin urmare) să fie in fruntea noastra. De-l va alege, poporul nu se-nşela. C-asa-i in democratie. Vivat.

La polul sud (se afla un continent inghetat, solid, care rezista)

(va urma)

 

Posted in Arcaluigoeologie | 75 Comments »

Beliganiada

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 22, 2014

Acest articol ar fi trebuit sa fie un tribut adus lui Radu Beligan la 95 de ani de viata si 75 de ani de teatru. O incursiune la cele trei spectacole în care joaca în aceasta stagiune a deturnat articolul catre o întrebare: care e limita actorilor? Când ar trebui sa se opreasca? L-am vazut pe Radu Beligan purtat pe brate de colegii lui de scena, apoi incapabil sa bea un pahar cu apa, apoi uitând replica pe care i-a soptit-o sufleorul. Cel mai trist a fost atunci când l-am vazut prizonier într-un colt al scenei, singur, fara putinta de a se ridica de pe scaun si a merge câtiva pasi spre alt decor. E groaznic sa fii spectatorul unui astfel de moment. Stiu prea bine: e o misiune sinucigasa sa scrii despre Radu Beligan fara sa folosesti cuvinte de lauda. E plin internetul de articole care dau de stire ca „Radu Beligan face roluri memorabile la 95 de ani“ sau ca „Radu Beligan e în mare verva pe scena“. Si nu e vorba doar de articolase de tabloid, cu titluri bombastice. Chiar si intransigentul jurnalist Cristian Tudor Popescu, omul pe care-l stim mereu încruntat, exersându-si cu îndreptatire mizantropia, chiar si el a scris nu demult, dupa ce l-a vazut pe Beligan în piesa „Egoistul“: „Când, la iesirea din scena, singura, a ridicat mâinile si s-a sprijinit apoi, frânt, cu umarul de tocul usii, lasându-si capul în piept, undeva în Popescu s-a închegat o lacrima“.

De multi ani, oamenii care-l iubesc pe Radu Beligan vin în salile de teatru sa vada un actor, nu o piesa. Spectatorii, criticii si colegii de breasla au facut un scut în jurul lui Radu Beligan, si pe masura ce actorul se stinge, mitul lui creste perpetuu. Mass-media ne arata un artist intoxicat cu teatru, care a ajuns în Cartea Recordurilor pentru longevitate pe scena. Actorul care galopeaza de la un spectacol la altul, în ciuda celor 95 de ani. În ultimele saptamâni, eu am vazut însa un om sfârsit, adesea stânjenit de sutele de priviri care asteapta de la el lucruri care i-au devenit imposibile. Radu Beligan: o cariera cât jumatate din istoria teatrului românesc.

S-a nascut la Filipesti-Galbeni, judetul Bacau, pe 14 decembrie 1918, adica la doua saptamâni de la Marea Unire.

– A debutat în cinematografie în anul 1943, jucând rolul lui Rica Venturiano din „O noapte furtunoasa“, în regia lui Jean Georgescu.

– Un an mai târziu, Mihail Sebastian creeaza personajul „profesorul Miroiu“ din „Steaua fara nume“ avându-l în gând pe Radu Beligan.

– A fost apreciat de mari nume ale culturii românesti si mondiale: Camil Petrescu, Lucia Sturdza Bulandra, Eugen Ionescu, Salvador Dali.

– A ocupat functia de director al Teatrului de Comedie din Bucuresti, între 1961 si 1969, devenind apoi director al Teatrului National Bucuresti (1969-1990).

– De-a lungul celor 75 de ani de cariera a jucat peste 100 de roluri în productii teatrale sau cinematografice.

– A primit de-a lungul timpului titlurile de doctor honoris causa al Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale“ din Bucuresti, Ofiter al Ordinului National al Legiunii de Onoare si doctor honoris causa al Academiei „George Enescu“ din Iasi.

– La finalul anului trecut, Radu Beligan a primit titlul de cel mai longeviv actor înca în activitate pe scena de teatru din partea „Guinness World Record“.

Dar, ca sa fiu sincer pâna la capat, eu habar n-am de teatru. Am intrat prima data într-o sala de spectacole, târziu de tot, la 19 ani. Era „Numele Trandafirului“ la Teatrul National. L-am vazut pe Radu Beligan de departe, din înaltul locurilor de 59.000 de lei vechi. Dar l-am auzit bine. La plecare, peste vâjâitul rotilor de metrou, vocea lui continua sa-mi rasune în minte. Aveam sa-l revad curând în „Take, Ianke si Cadâr“, apoi în vreo doua filme (cât de usor se dau de gol actorii care iubesc teatrul – nu pot convinge în filme), si din când în când invitat la vreo emisiune televizata sau prin ziare. Asa am aflat ca Radu Beligan mi-ar putea fi un foarte bun prieten pentru ca: îl prefera pe Federer înaintea lui Nadal, pe Topârceanu înaintea tuturor, somnul înaintea chefurilor si blocurile cu bulina în centrul orasului în locul vilelor de la periferie.

„Asa ar trebui sa gândeasca oamenii“, mi-am zis. Tu tot mai traiesti, batrâne Radu? Pâna sa împlineasca 90 de ani a fost la emisiunea Eugeniei Voda, la TVR. Spontan, curios înca, gata oricând sa-si întrebe interlocutoarea: „Dar de unde stii chestia asta?“, recitând versurile lui Esenin cu care a convins-o pe Lucia Sturdza Bulandra sa-l primeasca în teatru: „Tu tot mai traiesti, batrâna mama?/ Tie cu supunere ma închin/ Mica-ti casa, seara de arama/ Lumineze-o pasnic si senin“. Si astfel, prietenul meu imaginar capata tot mai mult chipul lui Radu Beligan. Nicio lacrima nu se închega în suflet. Ba, dimpotriva, un zâmbet, vazându-l sincer îngrijorat de perspectiva ca peste ani un teatru sa-i poarte numele: „Nu vreau, lasa! Nu-mi place. Cine stie… «Teatrul Radu Beligan»… poate fac niste spectacole proaste si dupa-aia ma înjura lumea tot pe mine“. Atunci, Eugenia Voda i-a spus: „Tu, daca vrei, poti sa taci o ora si tacerea ta e încarcata de valoare si de sens“. Poate ca nu peste mult, chiar asta se va întâmpla. Oamenii vor veni sa-l asculte pe Radu Beligan cum tace. Pâna atunci, puteti sa-i urmariti calvarul în trei acte: „Confesiuni despre viata si arta“, „Lectia de violoncel“ si „Egoistul“. „Ma uit scârbit la tot si-as vrea sa mor“ „Confesiuni despre viata si arta“ nu este o piesa de teatru. Este chiar viata lui Radu Beligan povestita de el însusi.

I-am ascultat confesiunile într-o seara de iarna târzie, la teatrul Elisabeta, peste drum de parcul Cismigiu. O scena, o masa, un scaun si un pahar cu apa. Actorul a intrat în acest decor si a început sa-si citeasca viata de pe niste coli de hârtie. Nu pot sa nu ma gândesc: când Radu Beligan avea vârsta pe care o am eu acum, în România era instaurat comunismul. Ascultati aici poveste: „În 1950 eram la o masa cu Ion Barbu, Serban Cioculescu si Ion Iancovescu, în braseria de la Athenée Palace. Usa se deschide brusc si un tânar gazetar de la «Scânteia» se îndreapta spre noi debordând de entuziasm: «Ati auzit? Ati auzit? În curând, în Uniunea Sovietica pâinea va fi gratis». «Da, dar cu ce pret…» a replicat, trist, Iancovescu. Calamburul l-a costat câteva luni de puscarie“. Fiecare îsi face propria selectie în amintiri. Despre comunism, Radu Beligan a pastrat aceasta poveste dulce-amara. Nimic despre teatrul politic al anilor ’50, nimic despre propaganda din filme precum „Rasuna Valea“, nimic despre cei 20 de ani în care a fost membru al Comitetului Central. N-am niciun dubiu ca Beligan, care a înteles atât de bine teatrul absurd al lui Ionescu, ne-ar fi putut spune mai multe despre teatrul absurd din cancelariile CC-ului. A ales sa taca pentru ca, asa cum a spus-o de mai multe ori dupa Revolutie, a iubit prea mult teatrul. Da, dar cu ce pret?, ne întrebam acum. Pretul a fost platit în 1990, când ministrul Culturii, Andrei Plesu, l-a dat afara din functia de director al Teatrului National. Radu Beligan s-a întristat, dar a plecat. Era vremea Golaniadei si în fata Teatrului National se scanda „Cine este trist este comunist“. Apoi ziarele au scos din arhiva niste texte scrise de comunistul Radu Beligan pe parcursul ascensiunii sale politice. Da, a asternut si Radu Beligan pe hârtie teribila alaturare de cuvinte „noua orânduire“. „Tovarase Paunescu… catre un teatru superior-agitatoric trebuie sa se îndrepte, cred eu, teatrul national al unei epoci socialiste“, spunea Radu Beligan într-un interviu acordat, la începutul anilor ’70, lui Adrian Paunescu. Asa ca nimic n-a fost gratis, nici pâinea din URSS, nici sintagma „Radu Beligan – o viata închinata teatrului“.

Sunt treizeci de ani de când ma gândesc ca s-ar putea sa ma bucur de ultimul Craciun Radu Beligan actor român Potopul dintr-un pahar cu apa „E jale mare aici“, spune, la un moment dat, Radu Beligan. A ajuns cu confesiunile la momentul anilor ’70 si s-a oprit dintr-o data. „E jale mare aici. Apa, apa peste tot.“ Încercând sa bea apa, maestrul tocmai varsase paharul peste colile de pe care citea. Le-a ridicat de pe masa, le-a lasat sa se scurga, le-a amestecat, foile s-au lipit una de alta, scrisul s-a dilatat. A urcat pe scena si Mona Radu, femeia care de opt ani este asistenta lui Radu Beligan. Au încercat împreuna sa faca ordine în foile flescaite. Un ropot de aplauze de încurajare a cuprins teatrul Elisabeta. E un spectacol sa privesti chipurile oamenilor în timp ce-l aplauda pe Radu Beligan: un amestec de tristete si admiratie. Sunt aplauze false, care suna spart. Orice actor le recunoaste; aplauzele cumsecade ale unui public venit sa-si hraneasca ego-ul, dupa o saptamâna de munca, pentru a povesti mai apoi cu prietenii „am fost la Beligan, la «Confesiuni». A fost minunat… minunat“. În jurul meu se aplauda tot mai puternic, iar eu – vorba lui Marin Sorescu – penibil si inestetic, nu stiam ce sa fac cu mâinile. Au urmat lungi momente de tacere în care Radu Beligan parea ca renuntase sa mai lectureze cu voce tare si citea în gând. Noi îl ascultam cum tace, iar din boxe au rasunat, salvator, acordurile unei muzici grave peste care s-a asternut vocea lui înregistrata, recitând Sonetul 66 de Shakespeare: „Ma uit scârbit la tot si-as vrea sa mor…“. Radu Beligan îsi framânta mâinile, si chiar de-ar vrea sa plece de pe scena, n-ar putea, caci bastonul i-a cazut undeva, pe lânga scaun. Sunt momente triste pentru un om care toata viata a fost perfectionist. „Tusea unui spectator poate distruge un moment de arta, construit cu truda“, scria el cu multi ani în urma. Si iata-l acum, singur pe scena, neputând sa-si duca mai departe reprezentatia din cauza unui pahar cu apa. Gaseste totusi un colt de hârtie ramas neatins si încheie cu o povata: „Daca viata e o calatorie scurta, merita s-o facem la clasa I“. Aplauze furtunoase, lumina inunda sala, actorul îsi ia la revedere de la public, constient de situatie: „Un lucru e sigur: nici eu, nici voi n-o sa uitam niciodata seara asta“. Radu Beligan si „Confesiunile“ sale dilatate de timp si de apa.

Acum câtiva ani scriam articole despre Revolutie si faceam interviuri cu tot felul de comunisti batrâni. Printre ei, fostul ministru de Externe Stefan Andrei (83 de ani), care, la un moment dat, a avut o remarca interesanta, nereprodusa pâna acum în presa: „Cine ti-o mai spune ca batrânetea e frumoasa, sa-l bagi în p…. ma-sii“. În ultimele saptamâni mi-au revenit tot mai des cuvintele acestea în minte. Iata de ce:

– L-am vazut pe Dinu C. Giurescu (87 de ani) comparând arestarile baronilor de azi cu arestarile facute de Securitate în anii ’50.

– L-am vazut pe Constantin Balaceanu Stolnici (91 de ani) în studioul emisiunii „Acces Direct“, vorbind despre Mita Biciclista si respirând acelasi aer cu Sexy Morosanca si cu fosta amanta a lui Nicolae Guta.

– „As avea o întrebare: sotia dumneavoastra… cum sta cu coafura pubiana?“ L-am auzit pe Radu Beligan, pe scena Teatrului Metropolis, spunând aceasta replica. La 95 de ani, Radu Beligan joaca, în piesa „Lectia de violoncel“, rolul barbatului încornorat. Poarta o casca în ureche în care i se spun replicile, iar el le rosteste cu dificultate, lungind cuvintele pentru a astepta continuarea. „Dumneataaaa… i-o tragi sotiei mele“, îi spune Radu Beligan lui Marius Manole, si toata sala se tavaleste pe jos de râs. „Lectia de violoncel“ e o piesa scrisa de Mona Radu, asistenta lui Beligan, special pentru maestru si pentru fiica acestuia, Lamia. Nu am cine stie ce cultura dramaturgica, dar ceva îmi spune ca „Lectia de violoncel“ e o piesa subtire, genul de comedie care merge pe niste cai batatorite: sot batrân si bogat vs. sotie tânara si visatoare, dragoste vs. casatorie, plus un violoncel a carui unica întrebuintare pare a fi aceea de a le tine pe femei cu picioarele departate. Limbajul e sarac, una dintre replici este – tineti-va bine – „mi s-a pus pata pe tine!“, iar finalul îi apartine lui Radu Beligan, care spune cu fata catre sala: „Totul e bine când se sfârseste cu bine, nu-i asa?“. Câtiva spectatori de lânga mine chiar au raspuns plini de entuziasm: „Daaa!“. Îmi e cu neputinta sa înteleg ce demon îl poarta pe Radu Beligan în aceasta piesa, ce-l urneste din casa si-l aduce pe scena pentru a repeta cuvintele anoste pe care le aude într-o casca. Am plecat de la „Lectia de violoncel“ auzind doar vâjâitul rotilor de la metrou si nimic altceva. „Lectia de violoncel”: Radu Beligan e prins în mijlocul unor teribile intrigi matrimoniale.

„Talentul nu e un privilegiu definitiv“.

Mi-as fi dorit ca Hagi sa nu se retraga niciodata. Va veti întreba ce legatura are asta cu teatrul si cu Radu Beligan. Ei bine, are. Pentru ca noi sa ramânem cu fiorul artistic, ei, actorii, trebuie sa transpire la propriu. „Stiti oare ca efortul interpretului lui Hamlet echivaleaza cu al unui alergator de performanta pe 10.000 de metri ?“, ne întreaba Radu Beligan în cartea sa „Luni, marti, miercuri“. Teatrul înseamna efort, iar Radu Beligan nu mai e în stare de acest efort. E purtat pe brate sau joaca dintr-un scaun cu rotile. Si mai sunt si alte lucruri pe care, ca actor, le pierzi cu vârsta. De pilda, talentul. Radu Beligan scria în urma cu vreo 35 de ani câteva rânduri despre polita de asigurare a talentului: „Un reprezentant al ADAS-ului irumpe în casa mea. Vrea sa ma convinga de necesitatea urgenta de a ma asigura. Cuvintele pe care le rosteste sunt altele decât ale colegilor sai de meserie: «Stiu, ispita cea mai puternica e sa ma refuzati. Socotiti ca a va lipsi periodic de niste bani e o povara inutila. Dar si linistea sufleteasca trebuie platita. Nu vi se pare ca, si asa, înfruntând publicul seara de seara, sunteti într-o grava primejdie? Un artist e dator sa-si ia un minimum de precautii. Va vorbesc în numele spectatorilor». Tonul e tot mai avântat. Îmi propune sa ma pun la adapost contra focului, hotilor, accidentelor etc. Îl întreb daca poate asigura pe viata si talentul. Are o ezitare. E cea mai frumoasa reverenta în fata a tot ce e imprevizibil într-o vocatie. Pentru ca, în adevar, talentul nu-i un dar pe toata durata unei existente, un privilegiu definitiv“.

Mi-ar fi placut ca Hagi sa nu se retraga niciodata. Am fost pe „Lia Manoliu“ la meciul lui de adio si acolo am plâns, laolalta cu 50.000 de oameni. Plângeam, dar stiam cu totii ca a venit momentul. Holograf cânta „Sa nu-mi iei niciodata dragostea“ si „Vine o zi când se va sfârsi“. Uneori, sa alegi ziua când se sfârseste este mai important decât un gol în plus sau în minus. Beligan nu s-a retras. Face turnee prin tara, azi îl auzi povestindu-si viata într-un mall din Vaslui, mâine la teatrul din Caracal, poimâine îl vezi în studioul emisiunii „Next Star“, în deschiderea unor concerte, în spoturi publicitare… si asa mai departe. Care-i morala? Aceeasi pe care o propovaduia Camil Petrescu acum 70 de ani, în articolul „Radu Beligan – un mare semn de întrebare“: „Succesul în teatru e ca o femeie. Alergi disperat dupa ea, ea fuge de tine. Te faci ca nu o bagi în seama, atunci ea vine dupa tine si se îndârjeste sa nu te mai lase în pace“. În realitate, Beligan nici nu e actor… E un poet plin de subtilitate, un carturar cât trei academicieni. Între doua lungi discutii despre arta îsi aduce aminte ca „azi joaca“ si alearga în fuga la teatru. Camil Petrescu din articolul „Radu Beligan – un mare semn de întrebare“, scris în 1945 Ecoul cuvântului „sfârsit“ E întuneric. Radu Beligan e singur pe scena. Si-a aprins o tigara. Joaca de zece ani piesa asta, „Egoistul“. Peste 250 de spectacole. Vreo 500 de tigari pufaite pe scena. E din nou sfârsit de saptamâna si 200 de oameni au venit sa-l vada. Auzim cu totii replicile spuse de sufleor înaintea sa: „Ma simt bine în dimineata asta, am sa-i îngrop pe toti“. Stiti, teatrul e o conventie. Teatrul lui Radu Beligan e de câtiva ani o dubla conventie. Din scaunul tau de spectator treci cu vederea o suma de imperfectiuni: faptul ca ceilalti actori spun uneori si replicile lui Beligan, pentru a putea continua; faptul ca piesa se împotmoleste fiindca el bâjbâie pe scena si nu mai gaseste unele obiecte de recuzita… Pâna la urma, astea-s bagatele. Sunt, însa, momente de profunda tristete în care teatrul si toate conventiile sale se duc dracului si tot ce vezi e un batrân neajutorat. Radu Beligan e singur pe scena si trebuie sa se ridice de pe un scaun din fata biroului si sa se mute pe un alt scaun din spatele biroului. Asa prevede scenariul:„Leon Saint Pe se ridica si merge la birou, unde începe sa scrie“. Dar Radu Beligan nu se mai poate ridica. Se încordeaza în mâini, geme înfundat, îsi da seama ca nu va reusi, apoi încearca sa se roteasca pe sezut pentru a ajunge la foile de pe birou. Totul se desfasoara cu lentoarea unei macarale. E o senzatie groaznica sa asisti la asa ceva. Stii ca nu mai e o joaca. E pur si simplu chin. Un om nu se mai poate ridica de pe scaun, iar noi stam si ne uitam ca la teatru. E greu sa gasesti un raspuns la lucrurile astea. Vrea sa moara pe scena? Este acesta finalul perfect pentru un mare actor? Sunt întrebari care nu pot fi puse. Dar stiu sigur ca de câtiva ani, oamenii vin la spectacolele lui Radu Beligan gândind ca poate este ultima data când îl mai vad. Iesirile lui la rampa, cu capul în piept, frânt, aproape lesinat de efort, tot asta spun: „S-ar putea sa nu ne mai vedem“. E un moment extrem de emotionant, dar, din nou, cu ce pret? Radu Beligan este singur pe scena. Priveste înainte, imaginându-si o sala plina cu spectatori entuziasti. Cu vocea lui alba îngâna monologul de final. Aprinde o a doua tigara, în timp ce în sala se aude vocea sufleorului care spune „sfârsit“. E limpede ca nu mai poate urma nimic de acum încolo. „Sfârsit.“

Acest articol a aparut în ziarul „Weekend Adevarul“ nr. 149 (16 – 18 mai 2014) – autor Cristian Delcea.

* * *

Ei dar iata ca junele Cristian Delcea s-a inselat teribil moncher. Nici vorba de vreun sfârsit pe scena. Sfârsitul nu-i acolo. Fiind mereu un june tânar (dar copt la minte) fostul Rica Venturiano, cel care aparea si pe genericul Telecinematecii, mai longeviv decat Gica Petrescu, e in stare de alte si alte gesturi mari, pentru patrie, familia cea mare, precum si pentru famiglie, patria cea mica. Omul, care poate fi nimicit, dar nu invins, pentru ca, vorba ‘ceea, omul n-a fost creat ca sa fie invins, acest Båtrân teribil si Marea sa senina, se mai ridica odata sa-si faca datoria civica – cåci altminteri nu ingaduie constitutiunea cetatene –  fata de societatea care l-a consacrat si-si aduce aportul la propasirea binelui politic stravechi. Vivat.

Dl. Andrei Plesu ii scrie o cuvenita scrisoare. O Scrisoare (categoric) Pierduta:

Scrisoare deschisă maestrului Radu Beligan
de Andrei Pleşu

Stimate maestre, eram încă un fraged licean, cînd vă admiram pentru talentul dumneavoastră. Simţeam că nu era vorba de o simplă înzestrare, de un dar al naturii, ci şi de inteligenţă, cultură, subtilitate. Mai tîrziu, cînd am avut plăcerea să vă întîlnesc, toate presupunerile şi aşteptările mele au fost confirmate.
Am descoperit umorul dumneavoastră, anvergura intelectuală a viziunii dumneavoastră despre lume şi despre meseria cu care, decenii întregi, v-aţi identificat pînă la contopire. Simpatia mea pentru dumneavoastră m-a ajutat, adesea, să trec cu vederea numeroasele pagini omagiale, dedicate unui şef de stat care, în opinia majorităţii românilor (care, de altfel, l-au şi evacuat), nu le merita. Ceea ce mă frapa, totuşi, era ”îndemînarea” cu care le scriaţi. Nu aveaţi aerul că executaţi, ca alţii, o oarecare piruetă formală, o mică dedicaţie de circumstanţă. Puneaţi, în declaraţiile dumneavoastră, aceeaşi ”originalitate”, acelaşi convingător patos al expresiei, aceeaşi ”autenticitate”, pe care le foloseaţi şi pe scenă. Nu erau textele unui docil funcţionar de stat, erau ”texte Beligan”, texte purtînd amprenta personalităţii dumneavoastră.

Ceauşescu era ”cel care ascultă respiraţia ţării”, ”cel care a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate”, ”cel care se odihneşte de o muncă prin altă muncă”, exponentul ”a ceea ce e mai bun în noi”. Cu astfel de ”alese şi înflăcărate” omagii, era inevitabil să deveniţi un ”oficial”, membru al Comitetului Central şi deputat al Marii Adunări Naţionale. Îmi spuneam, totuşi, că aşa erau vremurile, că acesta era preţul pe care trebuia să-l plătiţi, pentru a susţine eficient instituţia teatrului românesc: stabilitate administrativă, protecţie ideologică, turnee (de succes) în străinătate etc. Au făcut şi alţii la fel, poate cu mai puţin zel şi cu mai puţin ”talent”. (Eu însumi am scris un memoriu către şeful statului – memoriu, nu ”scrisoare” – cînd, în 1982, am fost dat afară din slujbă şi din presă. Am folosit limbajul de lemn al acelui tip de document, cu ornamentica aferentă. Dar am făcut-o din postura şomerului anulat socialmente, nu din aceea a unui ”simbol naţional”, aşezat, ca dumneavoastră, la zenitul ţării. Şi n-am recidivat, nici n-am ”cîntat”, pînă în ultima clipă, pe prima pagină a ziarelor…).

Mai tîrziu, am aflat, nu fără amărăciune, că aţi avut stupefianta idee să reclamaţi autorităţilor o producţie regizorală a lui Liviu Ciulei: ”o crimă pentru actul de cultură în sine” – suna verdictul dumneavoastră. Dar am fost, mereu, gata să uit. Poţi regreta derapajele unor mari spirite, le poţi amenda, dar nu poţi să le excomunici brutal opera din teritoriul valorii. Performanţa rămîne, în sine, valabilă. Nu ne putem permite să renunţăm, băţos, la Sadoveanu, la George Călinescu, la Tudor Vianu şi la atîţia alţii, chiar dacă fiecare din ei a crezut, la un moment dat, în vremuri tulburi, că-şi poate obloji vocaţia prin cîteva fente impure. Gîndeam la fel şi în ceea ce vă priveşte. Şi n-am procedat împotriva conştiinţei mele cînd, după 1989, v-am dat, pe o carte, o dedicaţie caldă: ”Dlui Radu Beligan, conştiinţa mai bună a teatrului românesc” (dacă îmi amintesc bine). Conştiinţa mai bună a teatrului, nu a civismului, nu a onestităţii politice.

În 1990, un grup de mari actori ai Teatrului Naţional (printre care regretatul Gheorghe Dinică) au venit la Ministerul Culturii pentru a cere demisia dumneavoastră. Era, într-adevăr, greu de acceptat ca cineva care, în ianuarie 1989, încă se risipea în linguşeli partinice să rămînă în continuare ”şef”. Prin urmare, am răspuns pozitiv solicitării cu pricina. Vă preţuiam încă destul ca să cred că pierderea unei lumeşti şefii nu vă va afecta. Nu eraţi ”scos” din teatru, nu vi se cerea să renunţaţi la adevăratul dvs. ”rol”: acela de mare actor. Vi se cerea, cu alte cuvinte, să fiţi doar mare actor. Din cîte ştiu, aţi primit, totuşi, prost ”lovitura”. Afecţiunea mea pentru dumneavoastră a continuat să prevaleze însă, cum probabil aţi observat de-a lungul celor cîtorva întîlniri pe care le-am avut ulterior.

Din păcate, întregul eşafodaj, cu greu întreţinut, al admiraţiei mele s-a fisurat deunăzi, în urma unui ”incident” în aparenţă minor. Aţi simţit nevoia, la vîrsta dvs., la statura dvs., să vă legaţi numele de un caraghios. Spectrul ”stadionului” de tip coreean a reapărut în biografia dvs. într-un moment în care nimic nu-l mai poate justifica. Asta înseamnă că m-am înşelat. Că, înainte de 1989, nu aţi negociat util, sacrificîndu-vă de dragul teatrului, ci că ceva inexplicabil vă atrăgea în sfera puterii, oricît de pătată era ea. Ca şi acum. Puterea talentului dvs., puterea minţii dvs. nu vă satisfăceau. Ca şi acum, voiaţi să fiţi în preajma celeilalte puteri, oricît e ea de trecătoare prin comparaţie cu puterea prestigiului dvs. profesional. Voiaţi, ca şi acum, să fiţi mai curînd pe scena ştabilor, decît pe aceea a colegilor dvs.

Stimate maestre,

Evident aveţi dreptul să susţineţi şi să alegeţi pe cine vreţi. Dacă se poate, cu argumente mai rezonabile. (Da, ne plac ”tinerii energici”. Dar nu votăm categorii, ci oameni). Pe de altă parte, dvs. nu vă exercitaţi, pur şi simplu, dreptul la opinie, ci vă investiţi imaginea într-o jalnică operaţiune de propagandă, într-un exerciţiu manipulatoriu de un gust îndoielnic. De ce o faceţi (cu obişnuita dvs. ”fineţe” culturală, gata să recurgă la locuţiuni latine)? Nu mai pot răspunde acestei întrebări cu ”pogorămintele” pe care încercam să le invoc pe vremuri. Pot doar să fiu trist, infinit de trist, că înţelegeţi să ieşiţi din scenă cu o replică atît de trivială, atît de mărunt devotată conjuncturilor. Calibrul dvs. merita un amurg mai nobil.

Posted in Arcaluigoeologie | 22 Comments »

Marea trăncăneală…

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 14, 2014

Acum si in varianta… digitală

Facebook e pentru bârfă“, îmi scria ci­ne­va. Succesul său are ca principal in­gre­dient voluptatea nepedepsită a voa­io­ris­mului generalizat. În viața reală, voa­io­rismul e dubios și dificil. El presupune imixtiuni or­ga­nizate în intimitatea alt­cui­va, eventual protejată le­gal. Pe Facebook, ma­te­rialul clientului se etalează de bună voie. Oamenii își na­rează viața curentă, își dez­văluie voluntar stările de spirit, gândurile, pro­ble­mele (chiar intime) sau as­pirațiile, oricât de mărunte, oricât de smintite. O tribulație personală mărturisită public e mai ușor de suportat, chiar dacă reacțiile empatice sunt ste­reo­tipe și formale. Anunți moartea unui bun prieten și te alegi cu o mulțime de for­mu­le consolatoare sobre („RIP“) sau mecanic pioase („Dumnezeu să-l odihnească“ etc). Te declari emoționat de un examen, ți se urează coral „baftă“! O fotografie cu pi­si­cuțul tău convalescent va fi întâmpinată cu o salvă de înduioșări prefabricate („vai, ce drăguț e!“,„scumpul de el“ sau, în va­rianta snob anglofonă: „cute!“). So­li­da­ri­ză­rile sunt dublate de invidii ascunse, com­parații măgulitoare și fariseice sau iden­tificări sumare. Pulsiunea narcisică se do­vedește irepresibilă. Oamenii simt că mica lor lume, fuzionată cu marea trăcăneală de pe Facebook, nu este în sine atră­gă­toa­re. De aceea, unii dezvoltă – ca în Evul Me­diu – tehnici de captatio benevolentiae ba­zate pe „afectarea modestiei“. Admit, bunăoară, că sunt incapabili să repare ște­cherul, amplasează înainte de confesiune interjecții autoironice, se declară ne­pu­tincioși, cerșesc asistența într-un registru ingenuu. În fața atâtor exerciții de mi­ni­malizare, simpatia interlocutorilor e aproa­pe automată. Se dau sfaturi, se comunică dificultăți similare, dimpreună cu soluțiile lor originale sau recuperate din tradiție.

Facebook oferă deopotrivă pa­ra­disul îndoielnic al dicteului au­tomat și impenitența orgasmatică a salatei de cuvinte. Un singur exemplu, cules în ziua în care scriu aceste rânduri și semnat Gigi Le­onte: „«VOI/NOII» – am luptat «1989» – (rasculat) pentru libertate. «LIBERTATE» inseamna: liberalism a te misca precum o biluta de mercur sau de rulment. teo­rema inteleapta, in firea omului data de «i» BRATIENI» .@PAKKAT – Romanii, ro­mania dupa 1989, au intrat,. mai usor, inapoi in perioada primitiva a co­mu­nis­mului sclavagist Istoria va fi parte in­te­granta din neam. – Iliescu/gorby/KGB cu toata camarila lor se opun ANTANTEI“.

Greu de supraviețuit unui asemenea șoc! Umanitatea în toate stările sale de agre­ga­re sau dezagregare… Logica trimisă în vi­zi­tă la Muzeul Torturii. Viziuni profetice, la solduri, mesianisme de cartier, apocalipse de o involuntară veselie tristă. Cons­pi­ra­țio­nismul ascunde ceața groasă a unor gân­diri embrionare, neptunice, cataclismice. Co­lecția pare nesfârșită. Nu mai are co­no­tații locale și sezoniere. Corpul social este secționat în manieră geologică, expunând straturi străvechi și repertorii de cimitir proaspăt. Oameni cu nivele culturale stri­dent contrastante ajung să-și „vorbească“, să se învecineze virtual, să se bată pe umăr. Evident, probele fățișe de agramatism com­promit, cel puțin în principiu. Dar e loc pentru toate figurile și opțiunile, într-un cocktail indefinit, care mixează poezia isi­hastă cu virtuțile sucului de mere, pozitivismul de al­ma­nah cu huiduiala de meci, flora de maidan cu finețea ikebanei. Aici, se răsfață tra­comanii inflexibili, ne­poții liberi ai pro­to­cro­nis­mului, care susțin că ro­manii au fost cuceriți de daci… În cutare ungher se perpelesc anticapitaliștii vis­cerali, post-gramscieni, ga­ta să pună bombe în băncile vinovate de Criză și să incendieze avuțiile nedemne ale noilor îmbogățiți. Grupul nostalgicilor ceaușiști, care și-ar dori învierea lui Vlad Țepeș și înflorirea unui regim de mână forte, nu face decât să recruteze noi adepți. Nu pot fi ignorați nici filorușii gata să exalte vedenia împărăției panortodoxe chemate să îngenuncheze decadenta aro­ganță a occidentalilor papistași sau pro­testanți. Un pic surprinzătoare această ig­noranță absolută, capabilă totuși să sus­cite fervente pasiuni geopolitice…

Societatea noastră virtuală este oglinda ce­lei reale, fie că ne place sau nu. Practic, lu­mea românească tribală, unde cultura con­tractului e nulă, dialogul e formal, sus­pi­ciunea, omniprezentă, își pune amprenta și pe socializarea virtuală, unde toate aces­te trăsături suferă amplificări nestânjenite. În 25 de ani postcomuniști, nu am reușit să conturăm o agora demnă de acest nu­me. Familia e tribul securizant, dar, cum ie­șim pe stradă, suntem înconjurați de duș­­mani închipuiți, asaltați de străini du­bioși, care sunt acolo pentru a ne face rău. Spa­țiul nostru public nu e dedicat con-lu­cră­rilor spre binele comun, ci „scandalului“, care este corolarul toxic al unui carnaval fără sfârșit.

Iarmarocul opiniilor de pe Facebook se ali­mentează din libertatea teoretic nelimitată a postărilor. E adevărat că Facebook Inc. a pus la dispoziția utilizatorilor săi un sis­tem de early warning. Poți nu doar eli­mina din listă, ci și raporta indivizii care te hărțuiesc verbal, sexual sau confesional. Liniile roșii ale corectitudinii politice par asigurate prin acest mecanism sanitar. Și totuși, obscenitățile sau probele con­clu­den­te de insanitate mentală abundă. S-a creat un sentiment de proprietate asupra paginii „personale“ și el e adesea dublat de certitudinea că depășirea normelor de conviețuire „civilizată“ nu poate fi real­mente sancționată. Un cetățean agresiv sau dezaxat psihic poate fi blocat, dar ni­mic nu-l împiedică să revină pe Facebook sub un alt nume.

În ipostaza forte, autoritară, uti­li­za­to­rul poate face un status. În cea lejer hermeneutică, el se poate lansa în co­mentarii la declarațiile altora. Pentru a fi băgat în seamă, trebuie să figurezi pe lista de prieteni. Dreptul fiecărui pro­prietar de pagină de a modifica lista de prie­teni prin noi includeri sau excluderi e frecvent invocat, mai ales în mediul ro­mânesc, dominat de intoleranță și in­cul­tu­ra dialogului. Nici comentatorii, nici des­tinatarii lor nu prea știu să-și exprime opi­nia în mod coerent și decent, fără con­ton­dențe jignitoare. Supărarea mutuală e frec­ventă. Cei mai mulți nu suportă, pur și sim­plu, diferența de opinie. Vor numai apro­bări entuziaste, aplauze și urale, ca și cum ar fi mici dictatori care au convocat, pe pagina proprie, mini-congrese menite să le confirme „puterea“, adică veșnica în­dreptățire. Voința de putere a micro­dic­ta­to­rilor e de o naivă transparență: ei anun­ță, periodic, lichidarea dizidenților prin excluderea lor din lista amicală. Amuzant e că lichidatorii nu atribuie excomunicările propriei lor insatisfacții, ci prin idio­sin­cra­zii derivate: i-au prins pe eretici cu sim­patii dezavuabile (dăduseră „like“ la pa­gi­na lui X sau Y, personalități publice din alt trib). Orice nou exemplu de intransigență e plebiscitat. Lichidatorul este felicitat pen­tru tăria sa de caracter, mai ales într-o lu­me nesigură, plină de falși prieteni.

Ajungem, prin urmare, la un punct nodal: în spațiul eteric al Facebook, valorile sunt exclusiv retorice. Deși CEDO a creat ju­ris­prudență legată de responsabilitatea afir­mațiilor peFacebook (asimilat ca spațiu pu­blic, în pofida paginilor „personale“), uti­lizatorii evoluează într-un vid juridic. Nu există, în întreaga lume, suficiente ins­tanțe de judecată pentru a disciplina anar­hia etico-atitudinală de pe Facebook. Exis­tă doar căi personale de atac, astfel încât calomnia, de pildă, poate fi denunțată în instanță cu probe culese de pe Facebook. Asta poate induce o anumită autocenzură în cazul persoanelor publice, ale căror sta­tusuri sunt mai rezonante. Dar o res­pon­sa­bilitate factual discriminatorie (plătești doar dacă ești celebru) este doar o formă ne­dreaptă de sadism compensatoriu. E ca și cum VIP-urile ar fi obligate să facă amen­dă onorabilă pentru a ispăși privilegiile acestui statut. E clar însă că o „legislație“ (oricum carentă și aplicată selectiv) nu e moralmente pertinentă și își pierde jus­ti­ficarea de principiu.

Aici ne lovim de problema mai amplă a re­glementării Internetului, care nu și-a găsit soluții globale, ci doar ilustrări lo­ca­le, mai ales în țările cu deficit democratic sever, unde guvernele își arogă abuziv drep­tul de a filtra accesul la servere sau de a cenzura anumite conținuturi. Deo­camdată, Internetul și rețelele de so­cia­lizare nu sunt propriu-zis reglementate, cu excepția sancțiunilor penale aplicabile în cazul pornografiei infantile și a pe­do­fi­liei. Anything goes! – e singura „normă“ ope­rativă. De mic, orice copil bine educat învață (sau cel puțin învăța) diferența din­tre public și privat: nu scotocești în poșete sau genți străine, nu te uiți pe gaura cheii, bați la ușă pentru a fi primit într-o în­că­pere care nu-ți aparține… În lumea vir­tuală, confuzia mentală dintre aceste două registre s-a extins fără opreliști. Mi s-a în­tâmplat, cred că și dumneavoastră, ca o con­versație privată să fie redată publicului larg, fără niciun soi de preaviz, d-apoi de accept din partea mea. Dacă blochezi pe cineva, ai toate șansele ca acela să scrie ime­diat o postare incriminantă la adresa ta. Deși bazată de libertatea fiecăruia de a-și selecta compania, geometria variabilă a grupurilor de prieteni devine o sursă continuă de irascibilitate, proastă creștere sau chiar insultă gratuită. O me­ta­co­mu­ni­tate a exclușilor – unită prin frustrarea comună – asigură, astfel, lipsa oricărei curtoazii imperative, abolește orice con­duită amabilă, suprimă regulile ele­men­ta­re de dialog civilizat.

Afirmația că, pe Facebook, va­lorile au o semnificație ex­clu­siv retorică (și ornamentală) nu se bazează doar pe vidul le­gislativ, ci pe conduita efectivă a utilizatorilor. Orice ai spune/scrie peFacebook, ai posibilitatea – și deci tentația – de a mima o atitudine, pentru că, in­diferent de valoarea ei formală (curaj, sin­ceritate, eroism etic, solidaritate, angajare politică partizană), ea nu are consecințe practice în lumea reală. Asta se vede cel mai clar în cazurile de mobilizare civică pe Facebook, unde adeziunile și de­cla­ra­țiile de suport sunt înmiit mai numeroase decât persoanele care ies efectiv în stradă pentru a susține o cauză. Toate emoțiile prin care ne conturăm atitudinea per­so­nală pe Facebook sunt absorbite în gaura neagră a virtualității rămase la stadiul de virtualitate. Unitatea teoretică dintre vir­tual și real se plătește printr-un soi de schi­zofrenie benignă, infantilizantă și toc­mai de aceea prizată ca un drog ușor. Iresponsabilitatea funciară a utilizatorului de Facebook – care duce la o derealizare a simțului civic – reprezintă punctul forte al deciziei de a intra în rețea. Oameni care nu suflă o vorbă în prezența reală a șefilor (patron sau soț/soție, părinți etc.) își per­mit brusc să devină „vocali“ în ambianța vătuită și fără consecințe a paginii de Fa­cebook. Toate umilințele propriei lașități ori ale timidității, toate frustrările acu­mulate în interacțiunea reală cu Au­to­ritățile (de orice fel) sunt facil răs­cum­pă­rate prin vitejia virtuală. Acest aspect re­prezintă o sursă paradoxală de noi frus­trări pentru cei, foarte puțini, care ac­țio­nează identic în cele două lumi. Ma­jo­ri­ta­tea factuală a închipuiților anihilează mi­noritatea celor care, prin consecvența opi­niilor, își salvează autenticitatea „on­to­logică“. Digitalul aglutinează atitudinile falsificate mimetic și atitudinile asumate. El te invită la o permanentă punere în pa­gină, care reprezintă totodată o punere în scenă. Natura virtualului distruge, la gră­madă, calitatea intenției, dat fiind că jocul are ca regulă „ecranarea“, adică strategiile – voluntare sau acceptate – de camuflaj prin dezvăluire.

Ajungem astfel să pipăim cele circa 30% de false identități acumulate pe Facebook. Es­timarea statistică variază. Ea se bazează pe contabilizarea pa­gi­nilor afișate sub „porecle“ (nicknames), în­să procentul include și identitățile false, de tipul „Ion Popescu“. Cei care adoptă această tactică răspund unui întreg evan­tai motivațional. Unii cred, din capul lo­cu­lui, că pseudonimia digitală este adevărata condiție a libertății de exprimare. Tot ce și-ar interzice sub numele real devine po­sibil sub acoperirea unui nume fals. Iden­titatea falsificată poate fi ori un sine mai bun (pentru că subiectul își permite, prin dedublare, să fie, de pildă, mai curajos, mai tranșant, mai explicit decât în rea­li­tatea zilnică) sau, dimpotrivă, un sine mai rău, care își tapează luxul trivialității, al calomniei și denigrării oricărui „ad­ver­sar“ – real sau imaginar. Dr. Jekyll & Mr. Hyde. Etic vorbind, orice identitate falsă constituie o fraudă, o formă de a trișa în marele joc digital. Practica amintește lun­ga istorie a delațiunii, sub cele mai sân­ge­roase regimuri politice. Democrație fiind, cum-necum, cei cu pagini sub identitate reală nu ajung la pușcărie pentru că înjură guvernul, dar plătesc, totuși, anumite cos­turi: felurite opinii nonconformiste îi pot îndepărta pe prietenii reali sau virtuali, prestigiul de care se bucură persoana în cercul său de cunoscuți variază în funcție de like-uri etc. Există însă și rațiuni de ca­muflaj greu imputabile, mai ales atunci când cineva alege un pseudonim într-o lo­gică creativă, inspirată sau nu din exem­plul unui Fernando Pessoa. Anumite per­soa­ne, complet nemulțumite de sinele lor real, de viața lor strivită sub banalitatea provinciei sau umbrită de spectrul ratării, se reinventează prin pseudonimie, acor­dându-și o a doua șansă. Subiectul camu­flajului se recompune imaginar, își atri­bu­ie trăsături onirice, total absente din viața reală. Rubricatura Facebook conține spații albe, care pot fi completate prin orice tip de fantasmă. Te poți, de pildă, „muta“ într-o altă țară, într-un oraș legendar, în­tr-o profesiune la care ai visat (fără să o poți practica) etc. Poți să-ți maschezi sin­gurătatea (adică lipsa unui partener stabil) prin eufemisme misterioase de tipul: „e com­plicat…“. Aminteam de Pessoa și pen­tru că avem cu siguranță cazuri de per­so­nalități ficționalizate multiplu. Tipi care nu se mulțumesc cu o singură identitate falsă. Joaca de acest soi vizează, cel mai adesea, substituirile de gen. Bărbați care își asumă identități feminine și invers. E, fără îndoială, mai ieftin decât o operație chirurgicală cu același obiectiv! Oricum, inventivitatea subiecților e remarcabilă. Nomenclatorul pseudonimelor pare ine­pui­zabil, de la reciclarea unor figuri istorice până la convocarea unor figuri aris­to­cra­tice („Christian de Brandenburg“), a eroi­lor de benzi desenate sau din filmele de animație.

În construcția pseudonimului trans­pare adesea metafora obsedantă a su­biectului, care le oferă psihanaliștilor amatori un amplu material in­ves­ti­gativ. Parcă am asista la o in­ter­mi­nabilă ședință de spiritism. Dar, așa cum duhul invocat în jurul mesei mișcătoare nu e decât spectrul persoanei reale, in­di­vi­dualizarea în rețelele de socializare e fal­si­ficată prin compunerea ei egocentrică, idea­lizantă, chiar dacă nu folosești un pseu­donim. Oamenii aleg cea mai flatantă imagine pentru poza de profil (atunci când nu-și etalează dublul zoomorf, floral sau heraldic). Biografia e scutită de orice imperfecțiune. Dacă nu ai școală, poți anunța, teribilist, că ai absolvit „școala vie­ții“. Te declari la o adică „propriul an­gajat“ (că să sugerezi că ești și propriul stă­pân). Dacă Dorohoiul ți se pare un loc sufocant, te promovezi, aventurier și cos­mopolit, în categoria „cetățean al lumii“ etc. Laturile bune sunt magnifiate: nimic nu te împiedică să declari lecturi majore, preferințe cinematografice selecte, gusturi rafinate, chiar dacă n-ai trecut niciodată pe acolo. Tipologia mecanismelor de idea­li­zare oferă o bună radiografie a valorilor în vogă. Însăși posibilitatea de a îți fabrica o carte de vizită digitală neverificabilă te îm­pinge spre depenalizarea morală a min­ciu­nii. În cercul prietenilor reali, toți și-au cons­truit profilul de Facebook în acest mod, așa încât „minciunica“ e par­do­na­bi­lă, chiar dacă e percepută ca atare. Prie­tenii știu că ți-ai pus o poză de acum 5 sau 10 ani, dar și ei au trișat pe undeva, așa că închid ochii. Falsul generic are însă alți destinatari: prietenii virtuali, cei care nu te vor cunoaște niciodată în realitate. Ei sunt cei mai prețioși martori ai au­to­complezenței tale narcisice. Ei sunt che­mați să valideze o ficțiune care măgulește, căutând să acopere complexe și să închidă frustrări. Fără nicio excepție, am fost de­zamăgit ori de câte ori am întâlnit pe stra­dă o persoană cunoscută mai întâi pe Face­bookMake-up-ul digital conține o doză de mistificare mult mai mare decât ma­chiajul diurn. Și cum să nu fie așa, de vreme ce panoplia Facebook este o infinită colecție de… capete, adică de corpuri de­capitate?

Fragment din eseul Facebook Inc., în curs de apariție. – de Teodor Baconschi  –  1140 afisari | 1 comentariu !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Am reluat aici excelentul articol al reputatului antropolog Theodor Baconschi la recomandarea indirecta si involuntara a unei bune prietene virtuale. Tema articolului si viziunea autorului sunt intr-un formidabil acord armonic cu esafodajul pe care este construita si ambarcatiunea de fata. Este uluitoare consistenta cu care litera si spiritul promovate de catre simpaticul si reputatul antropolog TB convergeng cu viziunea propusa pe Arca lui Goe, obtinuta aci ca rezultanta vectoriala a unor initiative anonime, individuale… Desigur ca articolul de fata, fiind un fragment, este lipsit de completitudine, de concluzii si corolarele de rigoare, de aceea asteptam cu mare nerabdare continuarea. Desigur ca pe baza acestui excelent inceput de eseu prea-cinstitul cititor citit si unic al Arcei lui Goe, folosindu-si deopotriva ratiunea si imaginatia, poate broda si anticipa in deplina libertate feluritele implicatii ale adevarurilor enuntate si formulate asa dupa cum se vad ele din perspectiva baconshiana a HUVACA-i.  

P.S. Ar fi de mentiuonat ca titlul in original al atricolului semnat de catre intelectualul public TB este „Marea trăncăneală digitală”. Acest titlu impreuna ca anumite tonuri si tonalitati de pe cuprins denota solidaritatea tacita a autorului cu celelalte feluri calsice de trăncăneală pe care domnia sa pare decis sa nu le denunte, antropologul nostru fiind un traditionalist sadea, un conservator, precum Ciprian Porumbescu. Totusi acest mic neajuns nu stirbeste catusi de putin admirabila descriere a starii de fapte din partea de HUVACA  avuta in vedere: Facebook (si nu numai). 

UPDATE: Dupa o suta si ceva de comentarii intamplate aleator pe acest fir (de trandafir), suntem in masura sa asignam Marii Trancaneli Digitale (in varianta locala), dimensiuni nu cosmice ci meta-cosmice, propunand, foarte on topic, un final apoteotic (adecvat), declarand inchise festivitatile rezolvarii problemei propuse. Rezolvitorii voluntari aveau de evaluat (in context Hubble ) data la care spatiul ocupat actualmente de planeta Terra avea dimensiunea radiala egala cu valoarea actuala a razei Schwarzschild a Pământului (calibrul 9mm). Rezultatul (final) urma sa fie obtinut ca medie aritmetica a evaluarilor oferite de catre rezolvitorii voluntari, in acord cu Teoria Intzelepciunii Colective (a popoarelor, a populatiilor, grupurilor, gastilor, hoardelor, cetelor, haitelor, cârdurilor, turmelor, stolurilor, bancurilor etc; si in subsidiar cu teoriile Statistice ale numerelor mari). Un numar mare de voluntari s-au oferit sa contribuie la evaluarea ceruta, si anume trei rezolvitori. Dintre acestia doar doi au oferit rezultate numerice (rezolvitorul D’Artagnian abandonand procesul rezlvarii precum domnisoara Hale Pu competitiile chinezesti). Asadar rezultatele disponibile sunt in ordine cronologica (analfabetica):

1. @Stely – 1,9 miliarde de ani – adica in urma cu 1 900 000 000 ani
2. @Marginalia non Turpia 
– 333333333 la 3333 la 3333 sec  – adica in urma cu circa 7.24 x E+11390008 ani (un numar de ani format din peste 11 milioane de cifre).

In acest context fabulos, devine evident ca in media aritmetica prima estimare dispare cu totul, ca si cand n-ar fi, sau ca si cand ar valora muuuult, dar muuuul mai putin decat o picosecunda, sau chiar decat timpul Planck, poate chiar mai putin decat o clipa, frizând zero-ul absolut. Prin urmare rezultatul final  oferit de catre inteligenta multimilor este egal cu rezultatul propus de catre @Marginalia impartit la 2, adica  3.62 x E+11390008 ani (adica tot un numar de ani format din peste 11 miloane de cifre). Greu de inteles semnificatia unei asemenea valori care este de multe (miliarde de ori) ori mai mare decat varsta actuala a Universului asa dupa cum este ea evaluata astazi de catre stiintifici (la circa 13,8 miliarde de ani)… Cam de cate ori intrece evaluarea Marginaliei aceasta varsta? Pai cam de atatea ori:

528467153284671532846715328467150000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
000000.

Despre ce-ar putea semnifica o asemnea solutie (posibil corecta) s-ar putea desigur trancani la infinit. Sau deloc.

 

 

 

 

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 154 Comments »

Potriveli severe: Pacino, Roth si altele

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 5, 2014

Umilirea – Filmul a fost realizat de regizorul Barry Levinson, care are în palmares, între altele, ”Rain Man” (pentru care a și luat Oscar), ”Good morning, Vietnam”, ”Bugsy” și ”Wag the dog” – filme iubite și de publicul românesc. Rolul principal este jucat de Al Pacino, cel care a și cumpărat drepturile de ecranizare ale cărții fiind irezistibil atras de personajul principal al lui Roth pe care a visat să-l joace încă de cînd a citit pentru prima dată cartea. „M-a fascinat amestecul tragismului căderii personajului și comicul multor situații” – zice Pacino. Filmările s-au desfășurat pe apucate (20 de zile de filmare răspîndite pe parcursul a șase luni), în funcție de programul celor doi și au avut loc, mai ales, la casa din Connecticut a lui Levinson. Instigat de așteptarea filmului (nu cumva să-l piratați – așteptați, vă rog, să vină la cinema sau să apară dvd-ul!), revin la carte.

Simon Axler este un actor în vîrstă care a pierdut acel ”ceva” ce-l făcea să joace. Ultimele lui roluri shakespeariene sînt o dezamăgire pentru toată lumea și decide să abandoneze meseria. Al Pacino spune că, de fapt, Roth a vrut să scrie despre un scriitor care și-a pierdut motivația de a mai scrie (e chiar cazul marelui romancier), dar a transpus această poveste într-un actor care a pierdut ”talentul” și nu mai vrea să joace. ”Această situație este extrem de rară în cazul actorilor” – zice Pacino. Așadar, Simon Axler a pierdut motivația/ talentul/ dorința/ chemarea/ harul, ziceți-i cum vreți, și asta îi adîncește criza personală în care îl aruncă dificultatea administrării îmbătrînirii. Corpul se deteriorează, energiile deopotrivă sexuale și creative se diminuează, reacțiile fizice  încetinesc chiar dacă cele sufletești rămîn la fel de prompte, lumea trece pe lîngă tine și devine din ce în ce mai puțin a ta, ceea ce duce imediat la un fel de revelație tristă, și anume că tot ceea ce ai trăit e o iluzie. Și atunci te apucă un fel de disperare, că n-ai înțeles nimic și că tot ceea ce ți se părea real era, de fapt, o impresie și-atît. În termeni medicali, s-ar putea spune că Simon Axler devenise depresiv – a și stat într-un sanatoriu de boli nervoase. Ultimul episod al vieții sale este un fel explozie tîrzie a ființei lui. Tăriește experiențe sexuale stranii – are o relație cu o lesbiană care vrea să-și schimbe sexul, dar cu care el vrea să aibă copii, intră într-un triunghi erotic în care li se alătură o fetișcană aflată la limita majoratului și are o tentativă de revenire pe scenă într-un rol mare al dramaturgiei americane: James Tyrone din ”Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill. Roth impinge, astfel, sensurile romanului spre un veritabil joc de oglinzi, căci James Tyrone, personajul lui O’Neill pe care personajul lui Roth vrea să-l joace, este la rîndul lui un actor la final de carieră care se confruntă cu probleme oarecum similare cu cele ale lui Axler.

Critica a primit cu reacții împărțite acest roman. Unora, li s-a părut un eșec  jenant (”embarrassing failure” a scris ”The Guardian”). Altora, li s-a părut una dintre cele mai bune cărți ale lui Roth. ”The humbling” trebuie citită într-un context mai larg. Începînd cu ”Everyman” (2006), ”Exit Ghost” (2007), ”Indignation” (2008) sau poate chiar de mai dinainte, de la ”The Human Stain” (2000) și ”The Dying animal” (2001), tema îmbătrinirii, devine centrală pentru Philip Roth. Temele care îl făcuseră celebru înainte, precum evreitatea americană, eroismul anilor celui de-al doilea război mondial în cartierele urbane americane, decăderea instituțiilor ”conservatoare” de după război, satira politică și socială, se diluează încet-încet. Bătrînețea, proximitatea morții, boala și, în general, diminuarea disperată a ființei în toate aspectele ei sub puterea vîrstei devine tema obsesivă, tema întoarsă pe toate fețele. Sigur, putem lesne face o paralelă între evoluția temelor lui Roth și vîrsta sa biologică – dar ar fi futil. În orice caz, pînă cînd vom vedea acest nou film cu Al Pacino, n-ar fi rău să recitim romanele lui Philip Roth, mai ales că mai toate sînt disponibile în românește.

Nota redacţieiÎntrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.

Autor: Sever Voinescu | joi, 04 septembrie 2014 | 0 Comentarii | 626 Vizualizari – Un nou Al Pacino și un vechi Philip Roth (EVZ) – Foarte recent, la ediția din acest an a Festivalul de film de la Veneția, s-a proiectat hors concours filmul ”The Humbling”, ecranizarea romanului omonim publicat de Philip Roth în 2009 și apărut în românește, la Polirom, în 2010, sub titlul ”Umilirea”.

Posted in Arcaluigoeologie | 46 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: