(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Beliganiada

Posted by arcaluigoe pe Septembrie 22, 2014

Acest articol ar fi trebuit sa fie un tribut adus lui Radu Beligan la 95 de ani de viata si 75 de ani de teatru. O incursiune la cele trei spectacole în care joaca în aceasta stagiune a deturnat articolul catre o întrebare: care e limita actorilor? Când ar trebui sa se opreasca? L-am vazut pe Radu Beligan purtat pe brate de colegii lui de scena, apoi incapabil sa bea un pahar cu apa, apoi uitând replica pe care i-a soptit-o sufleorul. Cel mai trist a fost atunci când l-am vazut prizonier într-un colt al scenei, singur, fara putinta de a se ridica de pe scaun si a merge câtiva pasi spre alt decor. E groaznic sa fii spectatorul unui astfel de moment. Stiu prea bine: e o misiune sinucigasa sa scrii despre Radu Beligan fara sa folosesti cuvinte de lauda. E plin internetul de articole care dau de stire ca „Radu Beligan face roluri memorabile la 95 de ani“ sau ca „Radu Beligan e în mare verva pe scena“. Si nu e vorba doar de articolase de tabloid, cu titluri bombastice. Chiar si intransigentul jurnalist Cristian Tudor Popescu, omul pe care-l stim mereu încruntat, exersându-si cu îndreptatire mizantropia, chiar si el a scris nu demult, dupa ce l-a vazut pe Beligan în piesa „Egoistul“: „Când, la iesirea din scena, singura, a ridicat mâinile si s-a sprijinit apoi, frânt, cu umarul de tocul usii, lasându-si capul în piept, undeva în Popescu s-a închegat o lacrima“.

De multi ani, oamenii care-l iubesc pe Radu Beligan vin în salile de teatru sa vada un actor, nu o piesa. Spectatorii, criticii si colegii de breasla au facut un scut în jurul lui Radu Beligan, si pe masura ce actorul se stinge, mitul lui creste perpetuu. Mass-media ne arata un artist intoxicat cu teatru, care a ajuns în Cartea Recordurilor pentru longevitate pe scena. Actorul care galopeaza de la un spectacol la altul, în ciuda celor 95 de ani. În ultimele saptamâni, eu am vazut însa un om sfârsit, adesea stânjenit de sutele de priviri care asteapta de la el lucruri care i-au devenit imposibile. Radu Beligan: o cariera cât jumatate din istoria teatrului românesc.

S-a nascut la Filipesti-Galbeni, judetul Bacau, pe 14 decembrie 1918, adica la doua saptamâni de la Marea Unire.

– A debutat în cinematografie în anul 1943, jucând rolul lui Rica Venturiano din „O noapte furtunoasa“, în regia lui Jean Georgescu.

– Un an mai târziu, Mihail Sebastian creeaza personajul „profesorul Miroiu“ din „Steaua fara nume“ avându-l în gând pe Radu Beligan.

– A fost apreciat de mari nume ale culturii românesti si mondiale: Camil Petrescu, Lucia Sturdza Bulandra, Eugen Ionescu, Salvador Dali.

– A ocupat functia de director al Teatrului de Comedie din Bucuresti, între 1961 si 1969, devenind apoi director al Teatrului National Bucuresti (1969-1990).

– De-a lungul celor 75 de ani de cariera a jucat peste 100 de roluri în productii teatrale sau cinematografice.

– A primit de-a lungul timpului titlurile de doctor honoris causa al Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale“ din Bucuresti, Ofiter al Ordinului National al Legiunii de Onoare si doctor honoris causa al Academiei „George Enescu“ din Iasi.

– La finalul anului trecut, Radu Beligan a primit titlul de cel mai longeviv actor înca în activitate pe scena de teatru din partea „Guinness World Record“.

Dar, ca sa fiu sincer pâna la capat, eu habar n-am de teatru. Am intrat prima data într-o sala de spectacole, târziu de tot, la 19 ani. Era „Numele Trandafirului“ la Teatrul National. L-am vazut pe Radu Beligan de departe, din înaltul locurilor de 59.000 de lei vechi. Dar l-am auzit bine. La plecare, peste vâjâitul rotilor de metrou, vocea lui continua sa-mi rasune în minte. Aveam sa-l revad curând în „Take, Ianke si Cadâr“, apoi în vreo doua filme (cât de usor se dau de gol actorii care iubesc teatrul – nu pot convinge în filme), si din când în când invitat la vreo emisiune televizata sau prin ziare. Asa am aflat ca Radu Beligan mi-ar putea fi un foarte bun prieten pentru ca: îl prefera pe Federer înaintea lui Nadal, pe Topârceanu înaintea tuturor, somnul înaintea chefurilor si blocurile cu bulina în centrul orasului în locul vilelor de la periferie.

„Asa ar trebui sa gândeasca oamenii“, mi-am zis. Tu tot mai traiesti, batrâne Radu? Pâna sa împlineasca 90 de ani a fost la emisiunea Eugeniei Voda, la TVR. Spontan, curios înca, gata oricând sa-si întrebe interlocutoarea: „Dar de unde stii chestia asta?“, recitând versurile lui Esenin cu care a convins-o pe Lucia Sturdza Bulandra sa-l primeasca în teatru: „Tu tot mai traiesti, batrâna mama?/ Tie cu supunere ma închin/ Mica-ti casa, seara de arama/ Lumineze-o pasnic si senin“. Si astfel, prietenul meu imaginar capata tot mai mult chipul lui Radu Beligan. Nicio lacrima nu se închega în suflet. Ba, dimpotriva, un zâmbet, vazându-l sincer îngrijorat de perspectiva ca peste ani un teatru sa-i poarte numele: „Nu vreau, lasa! Nu-mi place. Cine stie… «Teatrul Radu Beligan»… poate fac niste spectacole proaste si dupa-aia ma înjura lumea tot pe mine“. Atunci, Eugenia Voda i-a spus: „Tu, daca vrei, poti sa taci o ora si tacerea ta e încarcata de valoare si de sens“. Poate ca nu peste mult, chiar asta se va întâmpla. Oamenii vor veni sa-l asculte pe Radu Beligan cum tace. Pâna atunci, puteti sa-i urmariti calvarul în trei acte: „Confesiuni despre viata si arta“, „Lectia de violoncel“ si „Egoistul“. „Ma uit scârbit la tot si-as vrea sa mor“ „Confesiuni despre viata si arta“ nu este o piesa de teatru. Este chiar viata lui Radu Beligan povestita de el însusi.

I-am ascultat confesiunile într-o seara de iarna târzie, la teatrul Elisabeta, peste drum de parcul Cismigiu. O scena, o masa, un scaun si un pahar cu apa. Actorul a intrat în acest decor si a început sa-si citeasca viata de pe niste coli de hârtie. Nu pot sa nu ma gândesc: când Radu Beligan avea vârsta pe care o am eu acum, în România era instaurat comunismul. Ascultati aici poveste: „În 1950 eram la o masa cu Ion Barbu, Serban Cioculescu si Ion Iancovescu, în braseria de la Athenée Palace. Usa se deschide brusc si un tânar gazetar de la «Scânteia» se îndreapta spre noi debordând de entuziasm: «Ati auzit? Ati auzit? În curând, în Uniunea Sovietica pâinea va fi gratis». «Da, dar cu ce pret…» a replicat, trist, Iancovescu. Calamburul l-a costat câteva luni de puscarie“. Fiecare îsi face propria selectie în amintiri. Despre comunism, Radu Beligan a pastrat aceasta poveste dulce-amara. Nimic despre teatrul politic al anilor ’50, nimic despre propaganda din filme precum „Rasuna Valea“, nimic despre cei 20 de ani în care a fost membru al Comitetului Central. N-am niciun dubiu ca Beligan, care a înteles atât de bine teatrul absurd al lui Ionescu, ne-ar fi putut spune mai multe despre teatrul absurd din cancelariile CC-ului. A ales sa taca pentru ca, asa cum a spus-o de mai multe ori dupa Revolutie, a iubit prea mult teatrul. Da, dar cu ce pret?, ne întrebam acum. Pretul a fost platit în 1990, când ministrul Culturii, Andrei Plesu, l-a dat afara din functia de director al Teatrului National. Radu Beligan s-a întristat, dar a plecat. Era vremea Golaniadei si în fata Teatrului National se scanda „Cine este trist este comunist“. Apoi ziarele au scos din arhiva niste texte scrise de comunistul Radu Beligan pe parcursul ascensiunii sale politice. Da, a asternut si Radu Beligan pe hârtie teribila alaturare de cuvinte „noua orânduire“. „Tovarase Paunescu… catre un teatru superior-agitatoric trebuie sa se îndrepte, cred eu, teatrul national al unei epoci socialiste“, spunea Radu Beligan într-un interviu acordat, la începutul anilor ’70, lui Adrian Paunescu. Asa ca nimic n-a fost gratis, nici pâinea din URSS, nici sintagma „Radu Beligan – o viata închinata teatrului“.

Sunt treizeci de ani de când ma gândesc ca s-ar putea sa ma bucur de ultimul Craciun Radu Beligan actor român Potopul dintr-un pahar cu apa „E jale mare aici“, spune, la un moment dat, Radu Beligan. A ajuns cu confesiunile la momentul anilor ’70 si s-a oprit dintr-o data. „E jale mare aici. Apa, apa peste tot.“ Încercând sa bea apa, maestrul tocmai varsase paharul peste colile de pe care citea. Le-a ridicat de pe masa, le-a lasat sa se scurga, le-a amestecat, foile s-au lipit una de alta, scrisul s-a dilatat. A urcat pe scena si Mona Radu, femeia care de opt ani este asistenta lui Radu Beligan. Au încercat împreuna sa faca ordine în foile flescaite. Un ropot de aplauze de încurajare a cuprins teatrul Elisabeta. E un spectacol sa privesti chipurile oamenilor în timp ce-l aplauda pe Radu Beligan: un amestec de tristete si admiratie. Sunt aplauze false, care suna spart. Orice actor le recunoaste; aplauzele cumsecade ale unui public venit sa-si hraneasca ego-ul, dupa o saptamâna de munca, pentru a povesti mai apoi cu prietenii „am fost la Beligan, la «Confesiuni». A fost minunat… minunat“. În jurul meu se aplauda tot mai puternic, iar eu – vorba lui Marin Sorescu – penibil si inestetic, nu stiam ce sa fac cu mâinile. Au urmat lungi momente de tacere în care Radu Beligan parea ca renuntase sa mai lectureze cu voce tare si citea în gând. Noi îl ascultam cum tace, iar din boxe au rasunat, salvator, acordurile unei muzici grave peste care s-a asternut vocea lui înregistrata, recitând Sonetul 66 de Shakespeare: „Ma uit scârbit la tot si-as vrea sa mor…“. Radu Beligan îsi framânta mâinile, si chiar de-ar vrea sa plece de pe scena, n-ar putea, caci bastonul i-a cazut undeva, pe lânga scaun. Sunt momente triste pentru un om care toata viata a fost perfectionist. „Tusea unui spectator poate distruge un moment de arta, construit cu truda“, scria el cu multi ani în urma. Si iata-l acum, singur pe scena, neputând sa-si duca mai departe reprezentatia din cauza unui pahar cu apa. Gaseste totusi un colt de hârtie ramas neatins si încheie cu o povata: „Daca viata e o calatorie scurta, merita s-o facem la clasa I“. Aplauze furtunoase, lumina inunda sala, actorul îsi ia la revedere de la public, constient de situatie: „Un lucru e sigur: nici eu, nici voi n-o sa uitam niciodata seara asta“. Radu Beligan si „Confesiunile“ sale dilatate de timp si de apa.

Acum câtiva ani scriam articole despre Revolutie si faceam interviuri cu tot felul de comunisti batrâni. Printre ei, fostul ministru de Externe Stefan Andrei (83 de ani), care, la un moment dat, a avut o remarca interesanta, nereprodusa pâna acum în presa: „Cine ti-o mai spune ca batrânetea e frumoasa, sa-l bagi în p…. ma-sii“. În ultimele saptamâni mi-au revenit tot mai des cuvintele acestea în minte. Iata de ce:

– L-am vazut pe Dinu C. Giurescu (87 de ani) comparând arestarile baronilor de azi cu arestarile facute de Securitate în anii ’50.

– L-am vazut pe Constantin Balaceanu Stolnici (91 de ani) în studioul emisiunii „Acces Direct“, vorbind despre Mita Biciclista si respirând acelasi aer cu Sexy Morosanca si cu fosta amanta a lui Nicolae Guta.

– „As avea o întrebare: sotia dumneavoastra… cum sta cu coafura pubiana?“ L-am auzit pe Radu Beligan, pe scena Teatrului Metropolis, spunând aceasta replica. La 95 de ani, Radu Beligan joaca, în piesa „Lectia de violoncel“, rolul barbatului încornorat. Poarta o casca în ureche în care i se spun replicile, iar el le rosteste cu dificultate, lungind cuvintele pentru a astepta continuarea. „Dumneataaaa… i-o tragi sotiei mele“, îi spune Radu Beligan lui Marius Manole, si toata sala se tavaleste pe jos de râs. „Lectia de violoncel“ e o piesa scrisa de Mona Radu, asistenta lui Beligan, special pentru maestru si pentru fiica acestuia, Lamia. Nu am cine stie ce cultura dramaturgica, dar ceva îmi spune ca „Lectia de violoncel“ e o piesa subtire, genul de comedie care merge pe niste cai batatorite: sot batrân si bogat vs. sotie tânara si visatoare, dragoste vs. casatorie, plus un violoncel a carui unica întrebuintare pare a fi aceea de a le tine pe femei cu picioarele departate. Limbajul e sarac, una dintre replici este – tineti-va bine – „mi s-a pus pata pe tine!“, iar finalul îi apartine lui Radu Beligan, care spune cu fata catre sala: „Totul e bine când se sfârseste cu bine, nu-i asa?“. Câtiva spectatori de lânga mine chiar au raspuns plini de entuziasm: „Daaa!“. Îmi e cu neputinta sa înteleg ce demon îl poarta pe Radu Beligan în aceasta piesa, ce-l urneste din casa si-l aduce pe scena pentru a repeta cuvintele anoste pe care le aude într-o casca. Am plecat de la „Lectia de violoncel“ auzind doar vâjâitul rotilor de la metrou si nimic altceva. „Lectia de violoncel”: Radu Beligan e prins în mijlocul unor teribile intrigi matrimoniale.

„Talentul nu e un privilegiu definitiv“.

Mi-as fi dorit ca Hagi sa nu se retraga niciodata. Va veti întreba ce legatura are asta cu teatrul si cu Radu Beligan. Ei bine, are. Pentru ca noi sa ramânem cu fiorul artistic, ei, actorii, trebuie sa transpire la propriu. „Stiti oare ca efortul interpretului lui Hamlet echivaleaza cu al unui alergator de performanta pe 10.000 de metri ?“, ne întreaba Radu Beligan în cartea sa „Luni, marti, miercuri“. Teatrul înseamna efort, iar Radu Beligan nu mai e în stare de acest efort. E purtat pe brate sau joaca dintr-un scaun cu rotile. Si mai sunt si alte lucruri pe care, ca actor, le pierzi cu vârsta. De pilda, talentul. Radu Beligan scria în urma cu vreo 35 de ani câteva rânduri despre polita de asigurare a talentului: „Un reprezentant al ADAS-ului irumpe în casa mea. Vrea sa ma convinga de necesitatea urgenta de a ma asigura. Cuvintele pe care le rosteste sunt altele decât ale colegilor sai de meserie: «Stiu, ispita cea mai puternica e sa ma refuzati. Socotiti ca a va lipsi periodic de niste bani e o povara inutila. Dar si linistea sufleteasca trebuie platita. Nu vi se pare ca, si asa, înfruntând publicul seara de seara, sunteti într-o grava primejdie? Un artist e dator sa-si ia un minimum de precautii. Va vorbesc în numele spectatorilor». Tonul e tot mai avântat. Îmi propune sa ma pun la adapost contra focului, hotilor, accidentelor etc. Îl întreb daca poate asigura pe viata si talentul. Are o ezitare. E cea mai frumoasa reverenta în fata a tot ce e imprevizibil într-o vocatie. Pentru ca, în adevar, talentul nu-i un dar pe toata durata unei existente, un privilegiu definitiv“.

Mi-ar fi placut ca Hagi sa nu se retraga niciodata. Am fost pe „Lia Manoliu“ la meciul lui de adio si acolo am plâns, laolalta cu 50.000 de oameni. Plângeam, dar stiam cu totii ca a venit momentul. Holograf cânta „Sa nu-mi iei niciodata dragostea“ si „Vine o zi când se va sfârsi“. Uneori, sa alegi ziua când se sfârseste este mai important decât un gol în plus sau în minus. Beligan nu s-a retras. Face turnee prin tara, azi îl auzi povestindu-si viata într-un mall din Vaslui, mâine la teatrul din Caracal, poimâine îl vezi în studioul emisiunii „Next Star“, în deschiderea unor concerte, în spoturi publicitare… si asa mai departe. Care-i morala? Aceeasi pe care o propovaduia Camil Petrescu acum 70 de ani, în articolul „Radu Beligan – un mare semn de întrebare“: „Succesul în teatru e ca o femeie. Alergi disperat dupa ea, ea fuge de tine. Te faci ca nu o bagi în seama, atunci ea vine dupa tine si se îndârjeste sa nu te mai lase în pace“. În realitate, Beligan nici nu e actor… E un poet plin de subtilitate, un carturar cât trei academicieni. Între doua lungi discutii despre arta îsi aduce aminte ca „azi joaca“ si alearga în fuga la teatru. Camil Petrescu din articolul „Radu Beligan – un mare semn de întrebare“, scris în 1945 Ecoul cuvântului „sfârsit“ E întuneric. Radu Beligan e singur pe scena. Si-a aprins o tigara. Joaca de zece ani piesa asta, „Egoistul“. Peste 250 de spectacole. Vreo 500 de tigari pufaite pe scena. E din nou sfârsit de saptamâna si 200 de oameni au venit sa-l vada. Auzim cu totii replicile spuse de sufleor înaintea sa: „Ma simt bine în dimineata asta, am sa-i îngrop pe toti“. Stiti, teatrul e o conventie. Teatrul lui Radu Beligan e de câtiva ani o dubla conventie. Din scaunul tau de spectator treci cu vederea o suma de imperfectiuni: faptul ca ceilalti actori spun uneori si replicile lui Beligan, pentru a putea continua; faptul ca piesa se împotmoleste fiindca el bâjbâie pe scena si nu mai gaseste unele obiecte de recuzita… Pâna la urma, astea-s bagatele. Sunt, însa, momente de profunda tristete în care teatrul si toate conventiile sale se duc dracului si tot ce vezi e un batrân neajutorat. Radu Beligan e singur pe scena si trebuie sa se ridice de pe un scaun din fata biroului si sa se mute pe un alt scaun din spatele biroului. Asa prevede scenariul:„Leon Saint Pe se ridica si merge la birou, unde începe sa scrie“. Dar Radu Beligan nu se mai poate ridica. Se încordeaza în mâini, geme înfundat, îsi da seama ca nu va reusi, apoi încearca sa se roteasca pe sezut pentru a ajunge la foile de pe birou. Totul se desfasoara cu lentoarea unei macarale. E o senzatie groaznica sa asisti la asa ceva. Stii ca nu mai e o joaca. E pur si simplu chin. Un om nu se mai poate ridica de pe scaun, iar noi stam si ne uitam ca la teatru. E greu sa gasesti un raspuns la lucrurile astea. Vrea sa moara pe scena? Este acesta finalul perfect pentru un mare actor? Sunt întrebari care nu pot fi puse. Dar stiu sigur ca de câtiva ani, oamenii vin la spectacolele lui Radu Beligan gândind ca poate este ultima data când îl mai vad. Iesirile lui la rampa, cu capul în piept, frânt, aproape lesinat de efort, tot asta spun: „S-ar putea sa nu ne mai vedem“. E un moment extrem de emotionant, dar, din nou, cu ce pret? Radu Beligan este singur pe scena. Priveste înainte, imaginându-si o sala plina cu spectatori entuziasti. Cu vocea lui alba îngâna monologul de final. Aprinde o a doua tigara, în timp ce în sala se aude vocea sufleorului care spune „sfârsit“. E limpede ca nu mai poate urma nimic de acum încolo. „Sfârsit.“

Acest articol a aparut în ziarul „Weekend Adevarul“ nr. 149 (16 – 18 mai 2014) – autor Cristian Delcea.

* * *

Ei dar iata ca junele Cristian Delcea s-a inselat teribil moncher. Nici vorba de vreun sfârsit pe scena. Sfârsitul nu-i acolo. Fiind mereu un june tânar (dar copt la minte) fostul Rica Venturiano, cel care aparea si pe genericul Telecinematecii, mai longeviv decat Gica Petrescu, e in stare de alte si alte gesturi mari, pentru patrie, familia cea mare, precum si pentru famiglie, patria cea mica. Omul, care poate fi nimicit, dar nu invins, pentru ca, vorba ‘ceea, omul n-a fost creat ca sa fie invins, acest Båtrân teribil si Marea sa senina, se mai ridica odata sa-si faca datoria civica – cåci altminteri nu ingaduie constitutiunea cetatene –  fata de societatea care l-a consacrat si-si aduce aportul la propasirea binelui politic stravechi. Vivat.

Dl. Andrei Plesu ii scrie o cuvenita scrisoare. O Scrisoare (categoric) Pierduta:

Scrisoare deschisă maestrului Radu Beligan
de Andrei Pleşu

Stimate maestre, eram încă un fraged licean, cînd vă admiram pentru talentul dumneavoastră. Simţeam că nu era vorba de o simplă înzestrare, de un dar al naturii, ci şi de inteligenţă, cultură, subtilitate. Mai tîrziu, cînd am avut plăcerea să vă întîlnesc, toate presupunerile şi aşteptările mele au fost confirmate.
Am descoperit umorul dumneavoastră, anvergura intelectuală a viziunii dumneavoastră despre lume şi despre meseria cu care, decenii întregi, v-aţi identificat pînă la contopire. Simpatia mea pentru dumneavoastră m-a ajutat, adesea, să trec cu vederea numeroasele pagini omagiale, dedicate unui şef de stat care, în opinia majorităţii românilor (care, de altfel, l-au şi evacuat), nu le merita. Ceea ce mă frapa, totuşi, era ”îndemînarea” cu care le scriaţi. Nu aveaţi aerul că executaţi, ca alţii, o oarecare piruetă formală, o mică dedicaţie de circumstanţă. Puneaţi, în declaraţiile dumneavoastră, aceeaşi ”originalitate”, acelaşi convingător patos al expresiei, aceeaşi ”autenticitate”, pe care le foloseaţi şi pe scenă. Nu erau textele unui docil funcţionar de stat, erau ”texte Beligan”, texte purtînd amprenta personalităţii dumneavoastră.

Ceauşescu era ”cel care ascultă respiraţia ţării”, ”cel care a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate”, ”cel care se odihneşte de o muncă prin altă muncă”, exponentul ”a ceea ce e mai bun în noi”. Cu astfel de ”alese şi înflăcărate” omagii, era inevitabil să deveniţi un ”oficial”, membru al Comitetului Central şi deputat al Marii Adunări Naţionale. Îmi spuneam, totuşi, că aşa erau vremurile, că acesta era preţul pe care trebuia să-l plătiţi, pentru a susţine eficient instituţia teatrului românesc: stabilitate administrativă, protecţie ideologică, turnee (de succes) în străinătate etc. Au făcut şi alţii la fel, poate cu mai puţin zel şi cu mai puţin ”talent”. (Eu însumi am scris un memoriu către şeful statului – memoriu, nu ”scrisoare” – cînd, în 1982, am fost dat afară din slujbă şi din presă. Am folosit limbajul de lemn al acelui tip de document, cu ornamentica aferentă. Dar am făcut-o din postura şomerului anulat socialmente, nu din aceea a unui ”simbol naţional”, aşezat, ca dumneavoastră, la zenitul ţării. Şi n-am recidivat, nici n-am ”cîntat”, pînă în ultima clipă, pe prima pagină a ziarelor…).

Mai tîrziu, am aflat, nu fără amărăciune, că aţi avut stupefianta idee să reclamaţi autorităţilor o producţie regizorală a lui Liviu Ciulei: ”o crimă pentru actul de cultură în sine” – suna verdictul dumneavoastră. Dar am fost, mereu, gata să uit. Poţi regreta derapajele unor mari spirite, le poţi amenda, dar nu poţi să le excomunici brutal opera din teritoriul valorii. Performanţa rămîne, în sine, valabilă. Nu ne putem permite să renunţăm, băţos, la Sadoveanu, la George Călinescu, la Tudor Vianu şi la atîţia alţii, chiar dacă fiecare din ei a crezut, la un moment dat, în vremuri tulburi, că-şi poate obloji vocaţia prin cîteva fente impure. Gîndeam la fel şi în ceea ce vă priveşte. Şi n-am procedat împotriva conştiinţei mele cînd, după 1989, v-am dat, pe o carte, o dedicaţie caldă: ”Dlui Radu Beligan, conştiinţa mai bună a teatrului românesc” (dacă îmi amintesc bine). Conştiinţa mai bună a teatrului, nu a civismului, nu a onestităţii politice.

În 1990, un grup de mari actori ai Teatrului Naţional (printre care regretatul Gheorghe Dinică) au venit la Ministerul Culturii pentru a cere demisia dumneavoastră. Era, într-adevăr, greu de acceptat ca cineva care, în ianuarie 1989, încă se risipea în linguşeli partinice să rămînă în continuare ”şef”. Prin urmare, am răspuns pozitiv solicitării cu pricina. Vă preţuiam încă destul ca să cred că pierderea unei lumeşti şefii nu vă va afecta. Nu eraţi ”scos” din teatru, nu vi se cerea să renunţaţi la adevăratul dvs. ”rol”: acela de mare actor. Vi se cerea, cu alte cuvinte, să fiţi doar mare actor. Din cîte ştiu, aţi primit, totuşi, prost ”lovitura”. Afecţiunea mea pentru dumneavoastră a continuat să prevaleze însă, cum probabil aţi observat de-a lungul celor cîtorva întîlniri pe care le-am avut ulterior.

Din păcate, întregul eşafodaj, cu greu întreţinut, al admiraţiei mele s-a fisurat deunăzi, în urma unui ”incident” în aparenţă minor. Aţi simţit nevoia, la vîrsta dvs., la statura dvs., să vă legaţi numele de un caraghios. Spectrul ”stadionului” de tip coreean a reapărut în biografia dvs. într-un moment în care nimic nu-l mai poate justifica. Asta înseamnă că m-am înşelat. Că, înainte de 1989, nu aţi negociat util, sacrificîndu-vă de dragul teatrului, ci că ceva inexplicabil vă atrăgea în sfera puterii, oricît de pătată era ea. Ca şi acum. Puterea talentului dvs., puterea minţii dvs. nu vă satisfăceau. Ca şi acum, voiaţi să fiţi în preajma celeilalte puteri, oricît e ea de trecătoare prin comparaţie cu puterea prestigiului dvs. profesional. Voiaţi, ca şi acum, să fiţi mai curînd pe scena ştabilor, decît pe aceea a colegilor dvs.

Stimate maestre,

Evident aveţi dreptul să susţineţi şi să alegeţi pe cine vreţi. Dacă se poate, cu argumente mai rezonabile. (Da, ne plac ”tinerii energici”. Dar nu votăm categorii, ci oameni). Pe de altă parte, dvs. nu vă exercitaţi, pur şi simplu, dreptul la opinie, ci vă investiţi imaginea într-o jalnică operaţiune de propagandă, într-un exerciţiu manipulatoriu de un gust îndoielnic. De ce o faceţi (cu obişnuita dvs. ”fineţe” culturală, gata să recurgă la locuţiuni latine)? Nu mai pot răspunde acestei întrebări cu ”pogorămintele” pe care încercam să le invoc pe vremuri. Pot doar să fiu trist, infinit de trist, că înţelegeţi să ieşiţi din scenă cu o replică atît de trivială, atît de mărunt devotată conjuncturilor. Calibrul dvs. merita un amurg mai nobil.

22 Răspunsuri to “Beliganiada”

  1. Dl.Goe said

    Aici se afla Beligan. Gasitorului recompense:

  2. stely said

    Da ,minutul 24-Rica Venturiano..” Fiind mereu un june tânar (dar copt la minte) fostul Rica Venturiano, cel care aparea si pe genericul Telecinematecii, mai longeviv decat Gica Petrescu, e in stare de alte si alte…”

    P.S. Pana acum am crezut ca sunt o mare ingrata ca nu-mi mai plac actorii romani de virste matusalemice . Nu , nu pot sa-I iubesc acum de dragul trecutului, oricit de bun actorI ar fi fost . Cele doua articole sunt cit se poate de …triste, dar din pacate adevarate. A, desigur , daca mai adaug si povestea trecutului” glorios comunist”si faptul ca recidiveaza legandu-si numele de Victor Ponta si spectacolul sinistru in stil coreean de la lansarea megalomanica pentru presedintia tarii, nu poate sa aiba decit o singura scuza: senilitatea. Nu mai are simtul prezentului .

    • Dl.Goe said

      Majoritatea sustinatorilor sinceri ai d-lui Victor Viorel Ponta au aceasta scuza a… senectutii…care desigur poate fi (si) circumstanta agravanta. Ce ne facem insa cu cei, destul de multi, care nu au (nici macar) aceasta scuza? Lor cine sa le scrie scrisori deschise? Traim, se vede treaba, in tara Scrisori(lor) Pierdute. Dl.Plesu este dedicat elitelor, dar dl.Caragiale lipseste la apelul nominal. O absenta dureroasa, in special pentru cei care (inca mai) au simtul umorului.

    • Dl.Goe said

      Remarc abia acum ca cineva a identificat pozitia maestrului Beligan in Cinemateca, cuvenindu-i-se asadar promisa recompensa. Recompensa (modesta) consta intr-o dedicatie acordata castigatorului, o melodie incarcata de farmecul Bucurestiului de alta data, poarta de intrare spre fel de fel de alte amintiri si emotii. Cu ingaduinta d-voastra, v-as propune ca, lasandu-ne furati o clipa de mirajul bizar al epavelor, sa facem aceeasi dedicatie si maestrului Beligan, martor si tradator (aproape) subtil al acelor vremuri (in contrast cu maestrul uitat, Jean Moscopol).
      Asadar mâna birjar:

  3. Denis said

    asta o fi veriga lipsa?

    „Guvernul a aprobat in sedinta de luni un proiect de ordonanta de urgenta privind unele masuri fiscale. Una dintre prevederi este deblocarea cuantumului indemnizatiilor de merit pentru 1.650 de personalitati din domeniile culturii, sportului si stiintei. Acestia vor primi lunar cate 2.700 de lei, a anuntat vicepremierul Liviu Dragnea. Potrivit acestuia, indemnizatiile au fost blocate in 2010.”

    http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-18159412-guvernul-decis-deblocarea-indemnizatiilor-merit-pentru-1-650-personalitati-din-domeniile-culturii-sportului-stiintei.htm

    • Dl.Goe said

      Asta ar insemna ca „scuza” senilitatii nu este 100% valabila.🙂

      • stely said

        Ce-ar fi sa-l vedem pe lista aceea si peViorel Padina? Dar daca nu ?

        • Dl.Goe said

          Pai era vorba despre „personalitati din domeniile culturii, sportului si stiintei”. Nu credem ca sporturile (neolimpice) pe care le practica numitul Viorel sa-l califice pentru asa ceva. Dar il califica desigur pentru comentarii patimase on topic.

        • stely said

          Plus de asta HG-ul se refera la ideblocarea indemnizatiilor din guveranarea „regimului Basescu”,iar „poeselul” nu era pe tabelul acela .Deocamdata ne putem astepta ca domnul LIS sa-si redeschida blogul, pentru a pune umarul la invingerea ultimilor ramasite. al dictaturii basiste. Se va impaca ,desigur cu AVP, macar sa-l ajute sa intre in US., daca tot sunt in aceleasi tabare -antibasista si propontista.

  4. Radu Humor said

    Radu Humor
    Comentariul tău e în așteptare.
    Opaaa !
    Acoperitul cu frunze de arţar din Canada, ca orice arătare cu moţ, face tot posibilul spre a fi descoperit😉
    Aşezat în mijlocul cărării blogeristice, dar făcându-şi apariţia urât mirositoare şi pe alte bloguri, agentul ăsta, mai mult mirositor, decât termic, sau climatic ( prestează după cum bate vântul, ieri îl pupa-n coor pe Băsescu, azi linge la Ponta, pe care-l făcea cu oţet să-i fie lui mai uşor de mirosit de unde vin banii🙄 ) a ajuns de râsul lumii, prin reorientarea politică rapidă, prin ordin de zi pe unitate de cap patrat😉
    Crezându-se suficient de acoperit, nefericitul ăsta îndrăzneşte să dea lecţii colegilor acoperiţi, ca şi el, care n-au rezistat mirosului fetid şi au ales, cu orice risc, să iasă la aer . Curat !
    Ba, mai mult, îndrăzneşte să facă apologia conspiraţilor sau acoperiţilor perfecţi, cum se crede ageamiul ăsta, pe care doar vreuna ca huiduma maidaneză de pe blogul colegului său de servici(u)i, ar putea să-l confunde cu un român plecat să se realizeze peste mări şi ţări,
    care moare de grija României !
    Siktir, căzătură impertinentă ! Înapoi sub frunze !
    Pitit acolo, riscul de a cădea sub talpa unui papuc, sau pantof de damă, stârnind putori îngrozitoare este mai mic decât pe bloguri unde în urma ta, a verdictelor tale, stârneşti aceeaşi duhoare, dar măcar rămânem cu tălpile curate !
    Că una-i să striveşti un gândac şi alta un specimen acoperit ca tine:mrgreen:

  5. Dl.Goe said

    Iata avantajele unui regim constitutional: ieri obscuritate, azi lumina, ieri intristare, azi veselie. Am luptat si-am progresat. D-lui Plesu nu i se mai opun in „gâlcevi intelectuale” precum odinoara (O tempora, o mores) Adrian Mariono si/sau Gabriel Andreescu (preluat liber de contract de catre intelectualul Tudoran), dar ii dau replica de la egal la egal amical (dar stii? asa san fason) ale Gabi Firea si Florina Cercel. Comedie mare, domnule.

  6. Radu Humor said

    Radu Humor
    septembrie 21, 2014 la 5:42 pm
    Desi la 4 auguat 2014 în Canada o avut loc ​​UN NOU eveniment catastrofal, presa centrală din Romania aproape ca nu a scos o vorbă despre acesta.
    MAI SA FIE !!!
    ​Sa nu​ fi aflat, desi sunt cu ​o ​chii pe toate evenimentele, SAU sunt PLĂTIȚI SA TACA?
    O, CRED CA stiu: au luat ​a​tat de multi bani pe publicitatea de la Roșia Montană Gold Corporation, ​i​ncat ​n​u-si pot TRADA clientul.
    În ​s​chimb, ne tradeaza pe noi!
    ​Tocmai de aceea, faceti-va o Misiune de Onoare si de responsabilitate din răspândirea acestor informatii, ca sa afle cat mai multi!
    Daniel Roxin

    Cunoașteți declarațiile legate de siguranta viitorului baraj al iazului de decantare de la Roșia Montană care VA FI CONSTRUIT din arocamente “la cele mai înalte standarde de siguranta cunoscute”?
    ​La ​”​c​ele mai înalte standarde de ​s​iguranta cunoscute”, ​a​ ​f​ost ​construit si ​​b​arajul ​i​azului de decantare al exploatării de aur​ ​​si​ cupru ​al​ ​C​ompaniei Imperial Fier de la Muntele Polley, ​din​ Canada.
    ​ In Noaptea de 4 august, “Cele mai înalte standarde de siguranta cunoscute” s-au dovedit insuficiente, barajul din arocamente sa prăbușit si CINCI milioane de metri cubi de deseuri toxice s-au revărsat în valea Hazeltine Creek si in lacurile Quesnel si Polley, iar dezastrul se extinde.​

    Proiectanții ​b​arajului ​i​azului de decantare ​din​ Canada, ​r​upt ​in​ această ​s​aptamana, au lucrat ​si ​la Gabriel Resources fpentru barajul vizat la Roșia Montană!

    Urmariti clipul video din articol:

    http://www.cbc.ca/news/canada/british-columbia/mount-polley-mine-tailings-pond-breach-called-environmental-disaster-1.2727171

    Comentariul tău e în așteptare.

    Radu Humor
    septembrie 21, 2014 la 5:45 pm
    Consider că lansarea lui Victor Ponta la Preşedinţie nu trebuia să aibă loc de ziua lui !
    Părerea mea….
    Şi probabil a multora dintre cei care-i vreau binele !

    Comentariul tău e în așteptare.

    • RALG said

      Fecior ai gresit contextul. Trebuia sa fi postat pe topicul anterior. Acolo s-ar fi potrivit armonic cu titlul si cu multe dintre multele comentarii.

      Sper ca esti trepadus onest si n-ai postat balivernele astea (refuzate cine stie unde) si-n alta parte, asa cum ne-a fost vorba.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: