(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

M-am săturat de Andrei PLEŞU

Posted by arcaluigoe pe Decembrie 15, 2014

Imi place şoric(i)ul de porc. La nebunie (o data pe an). Imi plac sarmalele. Imi plac savarinele. Imi plac mititeii. Imi plac piftiile. Imi place ciorba de burta. Imi place Andrei Plesu. Imi place puiul cu mujdei de usturoi. Toate cu masura. In zile de sarbatoare, la ocazii speciale. Sunt delicatese pe care le pot savura si aprecia la adevarata valoare doar daca mi se da ragazul sa le simt lipsa si sa le duc dorul, sa mi se faca poftă. Abundenta oricăruia dintre ele duce in scurta vreme la o stare de prea mult, de sastiseală, saturatie, exces, indigestie, intoxicare… sau chiar mai rau… la reactii adverse. Incercati sa mâncati sarmale in fiecare zi timp de o saptamana, sau incercati sa devorati patru-cinci savarine la o masa. O sa vi se aplece. O sa va ingretzosati. O sa le urâti, o sa le detestati, o sa le abandonati. Nu veti mai pune botul la savarina pentru multa, multa vreme. Asa si cu Andrei PLEŞU. E o delicatesa care tinda sa devina un fel comun, o supa servita la fiecare masa. Mie (ca cititor) îmi ajunge. M-am săturat de Andrei PLEŞU. Se pare ca domnia sa nu mai are alta treaba decat sa scrie articole la gazete, 2-3 pe saptamana (!?)… Se pare ca din asta traieste (ca Cartianu si altii), e job-ul care-i pune pâinea pe masa. Oare ce se mai intampla cu NEC”? Vå rog så nu ma intelegeti… gresit. Fiecare articol, considerat la bucata este bun, agreabil, admirabil pe alocuri, sublim am putea zice (si chiar zicem) dar luate (spre considerare) la gramada, editorialele plesiene (îmi) dau intr-adevar senzatia de obositoare si plictisitoare dådåceala socialå, atunci cand nu denota o simplå predicå cu accente dadaiste, rezultată la comanda gazetei, un raspuns incropit cu „manierism” la rugamintea: „Nene Plesule mai da-ne un articolul!”. Citind una dintre cele mai recente productii ale maestrului am avut (nu stiu de ce) senzatia ca intrezaresc in autorul acelui text un personaj din Vitzelul de Aur al lui Ilf si Petrov. Dar nu mai stiu care.

Iata textul:

Iarăşi şi iarăşi despre „intelectuali“ – de Andrei Plesu

Domnul Ştefan Brăgărea, colegul meu de curs primar (căruia colegii îi spuneau „Toto“), mă citeşte (ceea ce mă onorează) şi din cînd în cînd îmi scrie pentru a amenda unele texte ale mele cu care se află în disjuncţie (vezi scrisoarea reprodusă în numărul de faţă). Toto, prin clasa a treia, ne intimida pe toţi prin talentul lui literar: scria versuri de o neobişnuită maturitate şi nu ne îndoiam că eram colegi cu un viitor mare om de litere. Ulterior însă, traseul lui profesional a luat o cu totul altă direcţie: a terminat chimia la Politehnică, s-a specializat în biotehnologie, a lucrat în Statele Unite şi în Franţa, pe scurt – a făcut o frumoasă carieră ştiinţifică. În domeniul lui este, cum se spune, „cineva“! Am toate motivele să fiu mîndru de vecinătatea biografiilor noastre şi să-l regăsesc printre cei care mă citesc, declarîndu-se „aproape întotdeauna de acord“ cu mine. Probabil însă că „preistoria“ lui literară subzistă psihanalizabil în frămîntările (nostalgiile?) lui lăuntrice. Şi asta se vede în reacţia iritată pe care o are, ori de cîte ori i se pare că îi exclud din categoria „intelectualilor“ pe truditorii care nu se ilustrează în domeniul „culturii umaniste“. „Nu“ – zice Toto – „nu e corect să dezvolţi ca intelectual umanist un complex de superioritate faţă de profesioniştii ştiinţelor naturii, ai disciplinelor aplicate, ai tehnologiilor de vîrf. Şi ei sînt tot intelectuali!“

8 Răspunsuri to “M-am săturat de Andrei PLEŞU”

  1. d'Artagnan said

    Păi să mai garnisim mâncarea cu ceva din Dilema Veche, dacă v-ați săturat de meniul din Adevărul…

    Probleme de echipă
    de Andrei Pleșu

    Pe blogul Adevarul.ro am publicat, luni, o opinie despre problemele de cadre din PSD. În ajun, apăruse în presă textul unui apel semnat de peste 25 de intelectuali (eram printre ei), care avertizau asupra unor eventuale selecţii discutabile pentru echipa de consilieri a noului preşedinte. Aşadar, tot o problemă de cadre. Nu mă voi ocupa, în cele ce urmează, de ecoul mediatic al apelului nostru. Ţin totuşi să observ că titlurile alese de unele gazete m-au iritat. De pildă: „Pleşu, Liiceanu şi Tismăneanu …au făcut şi au dres“. Ştiu că jurnaliştilor le place să facă „rating“ scoţînd în faţă ceea ce li se pare mai cool, dar, mai întîi, scrisoarea cu pricina avea mult mai mulţi semnatari, majoritatea figuri notorii ale scenei publice autohtone. E ofensator să dai impresia că ei pot fi trecuţi la „şi alţii“. Era vorba de un gest colectiv. Apoi, textul nu era nici măcar scris de cei numiţi. Am semnat un text gata făcut şi, după părerea mea, foarte bine făcut. Nu mai vorbesc de glumiţele de cartier, gen: „Liiceanu şi Pleşu îi trag lui Mihalache preşu…“ Las la o parte şi obositele ironii la adresa „intelectualilor“ care se tot bagă în seamă, sau finele exerciţii de psihanaliză din care rezultă că autorii scrisorii se propun pe ei înşişi pentru demnităţile de care se simt văduviţi. Carevasăzică: „Nu-l luaţi pe ăla, luaţi-ne pe noi!“ Noi, ăştia, care fără funcţii nu sîntem nimic, noi, ăştia, care vrem să ne înfruptăm din ciolanul tuturor guvernelor şi al tuturor preşedinţilor. Noi, ăştia, plini de vile, terenuri, automobile de lux, dar încă lacomi să beneficiem de privilegii grase. E un mod de a gîndi greu de extirpat din mintea unor inşi care nu înţeleg veghea civică decît ca manevră de camuflaj pentru interese meschine. Atîta pricep, asta cred, asta ar face dacă s-ar ivi şi pentru ei vreo ocazie.

    Aş vrea să adaug însă cîteva comentarii la textul publicat în revista 22 şi reluat în diferite alte publicaţii.
    1. Ar fi o greşeală să se înţeleagă că ne-am constituit într-un grup de „experţi“, grăbiţi să dea lecţii de eficienţă şi înţelepciune noului preşedinte. Am avut, pur şi simplu, o reacţie promptă faţă de profilul public al unui personaj al cărui CV e incompatibil cu atmosfera de euforie, onestitate şi reînnoire care a dominat străzile şi sufletele în timpul ultimelor alegeri. Versatil în exces, grosolan în atitudine şi limbaj, trecut cu prea mult aplomb prin prea multe obedienţe ideologice indigerabile, personajul în discuţie ar fi creat o penibilă senzaţie de „déjà vu“, într-un moment în care tocmai asta nu trebuie să se întîmple. Nu înseamnă că ne-am instalat într-un dispozitiv dogmatic, gata să dea mereu peste mînă decidenţilor, gata să arate, autoritar, calea cea dreaptă. Credem, dimpotrivă, că preşedintele ales trebuie să se simtă liber şi învestit cu încrederea noastră, după cum credem că trebuie să-şi asume, fără ezitare, opţiunile în care crede. Nu ne erijăm în postura „consilierilor de taină“, chiar dacă ne vom socoti, uneori, îndreptăţiţi să spunem ce credem, cu deplină bună-credinţă.

    2. Dacă sînt întrebat care este propunerea mea concretă pentru echipa prezidenţială, ea sună astfel: ar fi, stilistic şi politic, esenţial ca toate, dar absolut toate portretele din jurul dlui Iohannis să fie radical noi. Portrete ale unor persoane necunoscute de nimeni pînă acum, străini de orice uzură de partid, competenţi fără vedetisme pe domeniul lor, proaspeţi, curajoşi, pe măsura tinerilor care au decis prin votul şi purtarea lor neaşteptata schimbare de direcţie a politicii noastre. E preferabil (şi, de altfel, inevitabil) să faci greşeli alături de oameni nepătaţi, decît să menţii linia de plutire alături de reziduuri ale vechilor complicităţi „executive“, performeri ai tuturor regimurilor. E preferabil să rişti un experiment fără precedent, decît să reiterezi manevre deja compromise. Aş vrea să descopăr profiluri noi, să am surprize plăcute, să trec dincolo de rutină, de previzibilitate, de supa reîncălzită. Ar fi confirmarea unei stări de fapt întremătoare. România nu se reduce la ce-am văzut pînă acum în ziare, în talk-show-uri televizate, în şedinţe parlamentare sau în adunări de partid. România e încă fragedă. Are încă resurse vii, capabile de reconstrucţie. Cu condiţia să fie văzută ca atare de cine trebuie. De noi înşine. Căci dacă nu aşa stau lucrurile, degeaba ne facem iluzii. Vom rămîne victimele bunului plac al „şefilor“ de adunătură, al demagogilor, al lichelelor calificate. Klaus Iohannis are toate şansele să oprească inerţia acestui fals destin.

    P.S.
    🙂

    • RALG said

      Asta e îmbuibare in toata regula… sau cu Plesu pre Plesu cålcând…

      P.S. D’Artagnan – Nu stiu despre d-voastra, dar noua unul efervescenta editorialistica a simpaticului nostru mare amic (simpaticul mare amic al cititorilor sai) ne inspira tradare, tradare, tradare, de trei ori tradare. Noua ne e frica de tradare. Perfectul Andrei Plesu (si omuletii sai verzi) tradeaza interesele partidului (såu) si se deda nihilismului de tip CTP-ist, Neastamparul creator focalizat exclusiv pe abundenta unor articolase (repetitive in fond si forma, scazatoare in valoare, frumusete si adevar)… denota… Denota. Parca am asista la o criza de la mijlocul vietii in care insul se precipta fata cu intrebare „Ce-am facut cu viata mea?” gasind rezolvarea in „cantitate” in detrimentul „calitatii” care, si asa, nu-i mai este accesibila. Poate ca aceasta „judecata sumara” a „intelectualului de elita” Andrei Plesu este inconsistenta fata cu realitatea (inacesibila noua a) contextului sau existential, dar, din cat vedem si noi, asa ne apar lucrurile. Sa dea Domnul sa ni se para doar si sa ne trezim mâine-poimâine, (asa) deodata, cu lucruri importante, semnificative, esentiale, cu intzeles, memorabile, produse de acum incolo de creatorul (lui/el insusi) Andrei Gabriel Plesu. Daca nu… atunci macar ar fi util sa-l vedem renuntand la postura de „CTP-tine in devenire” in favoarea unui amor mai vechi, precum actoria. Ar putea pune umarul la renasterea grupului Divertis luandu-i locul lui Ioan Gyuri Pascu. Ceea ce n-ar fi putin lucru.🙂

  2. Stely said

    @Dl Goe ,
    „Imi place puiul cu mujdei de usturoi. Toate cu masura. In zile de sarbatoare, la ocazii speciale. Sunt delicatese pe care le pot savura si aprecia la adevarata valoare doar daca mi se da ragazul sa le simt lipsa si sa le duc dorul, sa mi se faca poftă.”

    La prima vedere (citire) sunt de acord cu d-voastra, privind preferintele culinare ,fapt pentru care respect cu strictete traditiile de sarbatori (Paste si Craciun). Fac totul (absolut tot ) ca la mama acasa. Dar si asa, am obiceiul sa pregatesc meniuri cat mai diversificate. Zilele astea am facut mancare de gutui . Va place mancarea de gutui ?

    La fel si in privinta articolelor scrise de intelectuali de elita, la reviste si ziare. Cu cat sunt mai dese cu atit imi par mai obisnuite (banale).
    Dar se pare ca, pentru unii, articolele Dlui Plesu sunt ca un drog. Au dependenta de ele si implicit de dumnealui, incat sunt foarte cautate/ti . Este posibil ca si dumnealui sa fi devenit dependent de cititorii sai. Prin urmare nu (ne) ramane decat sa procedam ca si in cazul „delicateselor” culinare- sa le „gustam” pe alese si cat mai rărut …
    P.S . Mi-a venit in gand Dl Gabriel Liiceanu, precum si cele doua articole ale sale – despre prezidentiabilul V.VPonta si Presedintele in fctie( Traian Basescu)- ce au adunat un numar neobisnuit (de mare) de cititori. Oare ar trebui ca si Dl Plesu sa procedeze la fel?
    PPS. Acum imi dau seama de ce imi place atat de mult pe” Arca lui Goe”.
    Aoleu, dar eu nu cumva …?? Trebuie s-o mai raresc, nu-i asa ? 😯

  3. Stely said

    Referitor la ceea ce spune Dl Plesu, aici :
    În ce mă priveşte, am mai curînd, de cînd mă ştiu, un complex de inferioritate faţă de cei cu minţi antrenate în „laboratoarele“ ştiinţelor zise „exacte“. Am regretat mereu că „n-am cap“ de matematician, de fizician, de chimist. Şi resimt această insuficienţă ca pe o lacună culturală.
    Daca ar fi citit „Teoreme poetice ” nu ar fi existat articolul de fata si, implicit, nici complexele respective . Ar fi vazut fiecare, spre exemplu, ca :

    Este firesc să considerăm matematica
    o ştiinţa umană, pentru ca ea izvorăşte
    premeditat din creierul omului.
    Înţelegem astfel de ce Galilei făcea
    deosebire între matematică umană
    şi matematică divină .

    O definiţie simplă a ştiinţelor moi :
    cele generate exclusiv de creierul omului,
    care este atât de moale .
    Duritatea se găseşte în Natură.
    Iată de ce ştiinţele umane
    pot fi foarte bine ştiinţe dure.

    Poeţii sunt cercetători cuantici,
    ai terţului tainic inclus.
    Rigoarea spiritului poetic
    este infinit mai mare decât rigoarea
    spiritului matematic. Ar fi mai just
    sa numim „ştiinţă exactă”
    căutarea terţului tainic inclus
    şi matematica -„ştiinţă umană”.

    Ecuaţie magică:
    Ştiinţă + Iubire =Poezie.

  4. Stely said

    Eheiii … cu voia d-voastra am sa aduc in actualitate o postare de la topicul despre „Nuantele infinitului”. A intrat (cred) in top-ul celor mai ne-placute postari de pe Arca lui Goe. Nu mai cunosc sa fi vazut pana acum asa ceva :

    Stely said

    decembrie 10, 2014 at 10:12 pm
    5 -15 Rate This
    Negasindu-ma, ingrijorandu-se, sufletul meu s-a facut tunel inapoi, din viata de apoi, spre viata de acum, si, calatorind el prin acel tunel (precum un sarpe care se inghite pe sine, intorcandu-se in cele din urma… pe dos) m-a regasit ca sa-mi spuna atat: ti-s eu… infern si paradis. Poate ca serpescul meu suflet nu-i decat un inel a lui Möbius, un mic infinit nascut prin rasucirea nimicului in sine insusi…

    “Este numit οὐροβóρος în limba greacă și “uroborus” în limba latină, numele lui însemnând “cel care își devorează coada”. Deoarece câteva texte antice vorbesc despre el ca despre un șarpe de lumină ce locuiește în rai, în prezent se crede că imaginea lui este inspirată din forma circulară a galaxiei noastre.

    Filosoful Platon descria o ființă care se devora pe ea însăși, și care era prima viețuitoare a universului. Era nemuritoare, avea forma unui cerc, era un animal perfect construit. Această ființă, probabil un uroborus, nu avea nevoie de ochi pentru că nu exista nimic în jurul ei, deci nu avea ce vedea, nu avea nevoie de urechi, pentru că nu avea ce auzi, și nu respira, fiindcă în jurul ei nu exista atmosferă. Nu avea nici organe pentru a primi hrana, a o digera și a elimina resturile, pentru că fiind înconjurată de vid, nimic nu intra și nimic nu ieșea din corpul ei. Ea era astfel construită încât pierderile organismului ei reprezentau propria hrană. Creatorul lumii nu a înzestrat-o nici cu mâini, pentru că această ființă primordială nu avea nici ce să ia și nici de cine să se apere. Deși nu avea picioare, se putea mișca, dar numai în cerc, devorându-și coada.

    În unele reprezentații, uroborus este jumătate luminos, jumătate întunecat, evocând la fel ca Yin și Yang dualitatea naturii și a tuturor lucrurilor, dar și că forțele opuse nu sunt în conflict, ba chiar se armonizează și se completează. În alchimie, uroborus sugerează natura ciclică. Uroborus mai este întâlnit și în gnosticism și ermetism.

    De multe ori, uroborus poate fi și o metaforă a autoreflexiei, a meditației și autoanalizei. Sugerează recrearea sinelui, permanenta reîntoarcere și reînnoire.”

    http://ro.wikipedia.org/wiki/Uroborus

    P.S. Faptul in sine mi se pare un mister. Ce/cine (i)-o fi indemnand in lupta sa ia la rand suta de comentarii ca sa le noteze in continuare, pe fiecare in parte ? Este curios ,deasemenea, ca sambata si duminica n-au dat nici un semn de viata. Azi insa au venit buluc la datorie. A, dar si mai ciudat este faptul ca cele ale Marginaliei si ale Mihaelei M („dragostea mea”) sunt in top-ul celor mai placute (haida-de) comentarii. Vai, vai …ce placere !!
    PPS. Banuiesc, ca respectivii „postaci” s-au dus acum la culcare . Maine insa vor fi prezenti cu sarg si zel pe baricade. 🙂

    • RALG said

      Ei si d-voastra acuma… N-ar trebui nici sa va ingrijoreze si nici sa va entuziasmese „succesul” la „public” pe care-l au comentariile postate. Mecufica noastra amecå si-a gasit felul optim de a se lua in seama, dovedind (inca o data) un infantilism induiosator (fiind imbelsugata in materie). Nu stiu cum se face ca ne-am pricopsit, in aria de acoperire, cu o asemenea creatura care smulge (literalmente) sentiment din piatra seaca. Ne propusesem (in acord cu statutul arcei) sa nu ingaduim pseudo-sentimentelor virtuale (si sentimentalismelor aferente) sa perturbe procesele de meta-comunicare virtuala in contextul deplinei libertati de exprimare, dar, na acuma, in fata unor asemenea manifestari insistente (dorinti nemarginite plantand intr-un atom, care denota rudimente primare ale unei bizare inteligente emotionale), de piatra sa fii, si tot nu se poate sa nu simti o unda de mila pentru biata creatura si pentru zbuciumul ei bicisnic. E… neverosimila.

  5. Stely said

    Am momente cand sunt depasita de situatie. Nu cred ca se va gasi o solutie de iesire din impas. Trebuie sa stiti ca va invidiez . Ganditi-va, ce s-ar fi intamplat daca vi s-ar fi cunoscut o adresa de e-mail valida ? Cred (din experienta)ca ar fi fost o pricopseala mai abitir decat ce este acum la vedere. Cum ati fi procedat daca ati fi primit e-mailuri de la cineva care crede ca nu Dl Goe este persoana careia i se adreseaza, ci poate dl D’Artagnan ? 😯
    Ehee, nici nu stiti de cite „pricopseli” am (eu)parte de foooarte mult timp…
    Iata una dintre cele patru -cinci de azi :
    Diavolul urăște bucuria, pentru că bucuria îi molipsește și pe ceilalți cu starea de bine și mulțumire, iar aceasta este starea în care dragostea se împlinește în chip firesc. Omul bucuros acționează cu ușurință, este lipsit de frică și nu ține cont de sine. Bucuria este o formă de ”nebunie” fericită, în sensul în care și apostolii ziceau că s-au făcut pe ei înșiși ”nebuni pentru Hristos”. De aceea să nu vă mirați dacă, după isprăvirea unui lucru bun, care vă bucură sufletul, se abat oameni răi care vă încolțesc, pentru că diavolul urăște bucuria, fiind zavistios, așa cum și pe Adam în Rai l-a urît pentru bucuria în care petrecea. A nu suferi bucuria aproapelui – iată forma supremă de îndrăcire!(par. Savatie)

    Deci, sa ne fie mila sau… ce ? Da, imi este mila dar din ce simt” pe pielea mea” nu este de-ajuns ? 😦

  6. RALG said

    10 lucruri despre titanul gândirii, Andrei Pleşu

    • Nu poartă căciulă, pentru că gândeşte mult mai rapid în frig;

    • Andrei Pleşu gândeşte atât de intens că pisica lui a învățat să vorbească și să scrie încă de la 1 an

    • Înainte de ‘89 se spunea că dacă legi o sârmă de o furculiţă şi o scoţi pe geam, poţi să prinzi gândurile lui Pleşu;

    • Telefonul lui Pleşu e imposibil de interceptat, pentru că şi-l bruiază singur cu propriile gânduri;

    • Vecinii sunt disperaţi de zumzetul continuu care vine dinspre apartamentul lui Pleşu, când gândeşte noaptea;

    • Într-o dimineaţă a intrat gândind în bucătărie şi i-a dat cafeaua în foc;

    • L-a trolat pe mentalistul Cristian Gog: în timpul spectacolului îi îndrepta lingurile cu puterea gândului;

    • Dacă gândeşte în faţa casei tale, ţi se pot sparge geamurile;

    • Când zboară cu avionul, primeşte o cască specială, ca Magneto, ca să nu afecteze sistemele de navigaţie;

    • Doarme cu o pernă specială, ignifugă, că dacă gândeşte în somn i se poate încinge capul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: