(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 24 decembrie 2014

O întâmplare de Crăciun

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 24, 2014

Întâmplare de pe la un Crăciun, fără vreun tâlc anume.

„După ce căutară zadarnic o căruța sau o sanie care să-i ducă până la Sălcuța ori să-i lase mai aproape de ea, cei doi călători o porniră pe jos.”

Ghiță, un băietan pirpiriu de vreo 13-14 ani și Niță, un omuleț, nici el prea voinic, în vârstă de vreo 25 de ani, au cale de mers aproape 50 de km, de la oraș până la ei acasă, într-un sat ascuns între dealuri. E un drum pe care-l fac, dus-întors, din doua în două săptămâni. De obicei pleacă din oraș sâmbăta, cam după prânz, de îndată ce-și iau banii pentru două săptămâni muncite la fabrică. Ajung în satul lor, după cum le este norocul, spre seară sau târziu în noapte, cu desagii în spate, plini cu bani (teancuri de bani de război fără valoare) și cu ce mai află și ei pe la oraș de cumpărat, pâine, zahăr, ulei, dintre cele care nu se găsesc pe acasă. Înnoptează cu ai lor, își petrec Duminica dimineața în familie, apoi își iau haine de schimb și merinde de drum și o pornesc înapoi. Duminica seara îi prinde în barăcile de la fabrică unde adorm istoviți pentru a fi gata de muncă luni de dimineață. Astăzi, când ar fi vrut să poată zbura, ca doar este ajunul Crăciunului, toate au mers pe dos. Contabilul fabricii însoțit de jandarmi a venit cu banii foarte târziu, când oamenii începuseră sa creadă că vor pleca acasă de Crăciun cu mâna goală, pentru că banca din oraș era închisă de sărbători. S-au bucurat ca totuși patronul a avut grija sa le dea banii. Apoi au pierdut o mulțime de timp la cumpărături, în piață, unde lumea forfotea mai abitir altădată, așa se face ca au pornit-o spre casa mult mai târziu decât ar fi trebuit. Drumurile erau troienite de zăpadă, iar ninsoarea și viscolul se întețiseră așa că Ghiță și Niță aveau inima cat un purice de teamă că o să-i prindă noaptea pe drum pe o asemenea vreme câinească. Nu știau cât e ceasul, iar după întunericul dat de viforniță și de norii pe care parca-i puteai atinge cu mâna, părea că este deja seară.  Au mers ore întregi în tăcere, Niță în față, și Ghiță după el cu capul în pământ, calcând în urmele făcute de nenea Niță. La început zăpada le trecea de genunchi dar încet, încet au ajuns să străbată prin zăpadă până la brâu, o zăpadă care sporea ceas de ceas încercând parcă să-i îngroape. Ușor, ușor i-a cuprins disperarea, odată cu întunericul, dar parcă se mai luminau când treceau prin câte un sat, unde, deși nu întâlneau pe nimeni pe uliță, zăreau prin ferești câte o lampă sau câte un opaiț la lumina căruia ii ghiceau pe oameni pregătind bucatele pentru masa de Crăciun. S-au înseninat de-a binelea, deși erau rebegiți de frig, când au întâlnit niște băiețandrii care mergeau cu Steaua. Au ascultat cântarea și au dat și ei câte un bănuț băieților, iar Ghiță a lăcrimat gândindu-se că anul astă era primul în care n-a apucat sa mai meargă și el cu Steaua prin sat. In urma lor l-au auzit pe unul dintre băieți strigându-le ca o cobe: „Bă o să vă mănânce lupii”.  Si-au urmat drumul, Niță scrâșnind din dinți, iar Ghiță fredonând în barbă sieși: Steaua sus răsare, ca o taina mare. Disperarea îi cuprindea din ce în ce, mai temeinic decât frigul și umezeala, iar dacă la Ghiță disperarea era însoțită și de spaimă, lui Niță îi sporeau furia și revolta. A început să bombăne și să suduie, să drăcuie și să blesteme, la început fără țintă, apoi pe el însuși și viața lui nenorocita apoi chiar pe bunul Dumnezeu. Ghiță, în urma lui, nu înțelegea bine ce zice, dar vorbele răcnite ale lui nenea Niță, la concurență cu șuierul vântului erau un reper de valoare care-l ajutau să țină drumul mai ușor și mai cu nădejde.  De la o vreme Niță se întoarse către băietan  si-i zise: „Mă, ia mai treci și tu înainte că te-oi fi hodinit destul pe urma mea!”.  Ghiță o porni cu spaima înainte,  cu beznă și cu întunericul în față, luptând fără spor cu zăpadă care-i ajungea aproape de piept. Ritmul le scăzuse la jumătate spre disperarea și furia lui Niță care, ridicând mâinile spre cer rosti vorba de ocară ne mai auzita: „Fire-al dracului Doamne cu zăpadă de-oi ninge-o pe lumea ailaltă”. Îl îmbrânci pe băietan și porni iarăși el înainte, tăcut și învins, speriat poate el însuși de vorba pe care fusese în stare s-o rostească. Străbătură în pustiu și tăcere ultimul sat de dinainte de satul lor. La ieșirea din sat scrutară întunericul din fata lor. Pe lumină, în zi de vara, ar fi putu sa zărească de aici dealul sub care se ascundea satul lor, și într-un ceas ar fi fost acolo.  Dar acum era viscol și beznă și erau istoviți. Se opriră să-si tragă sufletul.  „Ce facem mă băiete?” – întreba Niță. „Suntem în stare sa ajungem acasă sau ne mănâncă lupii la râpa lui Gogea?”. „Suntem nene Niță, de ce sa nu fim”, zise și Ghiță făcându-și singur curaj. „N-au lupii habar ca trecem noi pe acolo taman acum în noaptea de Crăciun”.  „Nu știu ei lupii de nici un Crăciun mă băiete, și eu parca nu mai am putere sa-mi mișc picioarele”.  Lui Ghiță ii dădură lacrimile gândindu-se ca n-o să fie acasă în dimineața de Crăciun când mumă-sa avea să împartă cartaboși și trandafiri și jumări proaspete și cozonac cu nucă. „Mă băiete, hai să intram la casa asta să ne odihnim vreo doua ceasuri și pe urmă pornim cu alt curaj”. Ii primi o femeie îmbătrânita înainte de vreme, căinându-i a jale pentru „cât de rău o apucaseră”. In casa-i izbi mirosul de sarmale la fiert, de cartaboși  și o căldura moleșitoare. Femeia (Măria lui Văsile al Palaghii) ii pofti să șază pe niște scăunele mici. Bărbatul ei , Văsile, era plecat pe front. Dintr-unul dintre paturi ii priveau ghiduși doi copii de vreo 7-8 ani. Ghiță le dădu bomboane (din cele pe care le cumpărase pentru frații lui). Femeia le aduse două cești cu țuică fiartă și-i pofti să se odihnească cum se cuvine în pat, dar ei, știindu-se plini de păduchi refuzară. Își traseră scăunelele aproape de pat și își sprijiniră doar mâinile și capul pe pat. Așa îi găsi a doua zi de dimineață, dimineața de Crăciun, dormind, pe scăunele, cu capul sprijinit in pat. Femeia le dădu de pomană,  sarmale cu mămăliga caldă, apoi porniră mai departe prin nămeți, până în satul lor.  Ajunseră cu bine, târziu după prânz. Niță ramase la casa lui, iar Ghiță ajunse și el acasă. Frații și surorile îl priveau de la geam. Mama lui ieșii afara si-i zise: „Ajunseși și tu mă mumă!”. Nu intrară în casa. Se duseră în spatele casei. Acolo băiatul își lăpădă toate hainele de pe el în zăpadă, apoi, dârdâind de frig, se frecă bine cu o cârpă înmuiată în gaz, se îmbarcă cu haine curate și intră în casă. Mumă-sa adună cu un băț hainele de pe zăpadă și le aruncă întru-un cazan în care clocotea la foc apă cu leșie. Apoi viața-i trăi într-o clipa pe fiecare, făcându-i brusc bătrâni, ca pe toți bătrânii din sat.

steaua-sus-rasare-1_5351de1d1d3a90

Posted in Arcaluigoeologie | 17 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: