(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Add-notițe

Posted by arcaluigoe pe Februarie 9, 2015

Politica, geo-politica, lumea literara, societate, psihologie… O bogație! a, b, c, d, e… Numai pe Arca lui Goe🙂

add- notițe pentru mai târziu:

(a) Întrebând-se odată retoric, cu voce tare, daca Dumnezeu o consuma sau nu droguri, un actor tragic de comedie, sinucis in cele din urma la datorie, răspundea hâtru: “Eu as paria ca da. Uitați-va la ornitorinc…”Cam același lucru s-ar putea spune si despre celebra Elena Gabriela Udrea – un exemplar absolut admirabil dintr-o specie indiscutabil detestabila, total detestabila – dovada ca, daca vrea Dumnezeu, atunci da, se poate face din căcat bici care sa si plesnească. In vânt. Unii cred ca ar fi un bici bun si la plugușor (Ba se scu-lă mai an bădica Traian), ia mai mânați mai si sunați din zurgălăi. Unora mărirea si decăderea admirabilei creaturi din detestabila specie li se pare argumentul (dovada) ca deceniul Băsescu ar fi însemnat nu descătușarea justiției ci dimpotrivă, controlul și aservirea totala a acesteia. Acelorași li s-ar părea o dovadă încă si mai temeinica, zdrobitoare, în acest sens, o eventuală atingere între insul Băsescu și justiție. Albul e negru si negrul e alb, într-o lume gri(zoanată) ca asta a noastră. Ceea ce, pentru orice observator atent, care nu se lasă furat de (pre)judecați emoționale, ar trebui să fie de natura evidentei , este faptul că deceniul Băsescu, chiar dacă nu a reușit să consfințească deplin faptul că nimeni nu este mai presus de lege, a reușit totuși sa consfințească faptul că nimeni nu e imun in fața legii, iar asta înseamnă nu doar reforma in justiție, ci curat revoluție in raport cu starea anterioara a justiției. Rămâne de văzut cum se va descurca justiția in fata acestei Elena Gabriela Udr-rea, care este într-adevăr rea. N-ar tată, n-ar mamă, n-are soț, n-are copii, n-are ce pierde, așa ca se va lupta ca o tigresă ca să-și apere micuții ei pui de leu și să moara de gât cu cine s-o găsi. Iar dacă insul Traian Gabriel Băsescu, actuala entitate in care a decăzut exponentul de până mai ieri al inamicului public numărul unu (fenomenul „Băsescu”), inamic al uneia dintre multele Românii de pe meleagurile noastre, va ajunge să aibă „conflicte” personale cu „justiția”, pentru fapte colaterale (… categoric colaterale in raport cu semnificația principala a „obsedantului deceniu 2004-2014) de care s-o fi făcând vinovat (civil sau penal), asta n-ar fi decât o proba in plus a instaurării unui fapt important: Nimeni nu (mai) e imun in fata legii. Nu-i încă același lucru cu „Nimeni ne este mai presus de lege”, dar e un pas mare (enorm) in direcția cea bună.

(b)Vladimir Putin: Rusia NU vrea să fie în RĂZBOI cu nimeni. Este dispusă să coopereze, dar nu va accepta o ordine mondială. – Parol ca nu accepta o ordine mondiala. Ii convine de minune o dezordine planetara.

Timpul vieţii ni-i scurt
Hai sa-l facem curat
Trăiesc unii din furt
Alţii doar din ce au dat
Sunt săraci şi bogaţi
Laşii scuipă pe bravi.

Lumea-i plina de răni
Şi de doctori docenţi
Şi de măşti şi de vămi
Şi de mari inocenţi.

Între cei care trag
Şi acei ce sunt traşi,
Nu e loc de vreun steag,
E o groapa de paşi.
Între ei sunt sudaţi,
Cu un strâmb ideal
Cum sunt bine legaţi
Condamnatul de laţ
Şi biciuşca de cal.

Unii iau, alţii fac,
Unii dorm, alţii sunt
Între înger si drac,
Trage omul sărac
Înhămat la pământ..

Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele
bune – rele
Şi-nchisori şi libertate
Şi a putea şi nu se poate
Şi ruina şi cetate,
Genii mari şi frunţi tembele,
Vânt ce sta şi vânt ce bate,
Şi martiri dar şi lichele,
Nedreptate şi dreptate
Si a putea şi nu se poate
Şi noroi şï stele..

Pamantul deocamdata (!?)
(autor anonim/necunoscut)

(c) O poveste tristă, dar adevărată

6 februarie 2015 – Să vă spun o poveste din lumea literară. Una, cât se poate de adevărată. Şi totodată, foarte tristă. La capătul căreia, voi adăuga un scurt comentariu. A fost odată un juriu literar compus din şapte critici reputaţi, care a acordat un premiu unui poet foarte bun, fie şi judecând numai după numărul de articole care i-au apreciat acestuia valoarea. Premiul vine după altele multe acordate în decursul a două decenii, de către acelaşi juriu în componenţe uşor diferite de la an la an, premii a căror îndreptăţire n-a fost niciodată contestată. După cum n-au fost contestate nici nominalizările, nici regulamentul. Şi nici personalităţile, două la număr, care au asigurat în decursul timpului preşedinţia juriului. De altfel, nu existau motive. Fără a fi infailibile, premiile de care vorbim cuprind o largă plajă de poeţi din trei generaţii, unii dispăruţi astăzi. Cei mai mulţi s-au bucurat de antologii reprezentative. Totul bine şi frumos, până de curând, când, din pricini nu de la început evidente, câţiva poeţi, majoritatea din generaţia tânără, au semnat un protest. Să citeşti şi să nu crezi! E limpede că semnatarii au confundat o judecată literară cu un proiect de construire a unei autostrăzi, cum a remarcat un comentator doar pe jumătate amuzat, cu o licitaţie sau cu o numire într-o funcţie publică. Ei au introdus în viaţa literară un criteriu politico-administrativ. Ceea ce a urmat a fost şi mai ciudat. S-a cerut socoteală juriului, atât de felul în care a votat, cât şi pentru cum a cheltuit banii publici. Lucru nemaivăzut! Mai mult: pentru că preşedintele juriului era şi preşedintele uniunii de breaslă, s-a crezut de cuviinţă să i se ceară demisia din ambele „funcţii”. Faptul că premiatul, căruia i s-a contestat violent talentul de către colegi în ale scrisului care nici măcar nu-l citiseră, era vicepreşedintele aceleiaşi uniuni de breaslă, s-a vorbit de conflict de interese. Ba, chiar, un june imberb a ameninţat că va lua la refec respectiva uniune, în care lucrurile n-ar merge bine şi care s-ar cere, nici mai mult, nici mai puţin, re-struc-tu-ra-tă. Că uniunea nu avea nici o legătură cu premiul, ce mai conta? Sau că preşedintele juriului nu devenise şi al uniunii decât ani buni după ce fusese ales să prezideze juriul şi continuase să-şi facă treaba de critic literar, nicidecum de breslaş-şef? Prostia se rostogoleşte precum bulgărele de zăpadă care speră să devină avalanşă. Pe cât de incredibilă, povestea e pe atât de adevărată. Ea s-ar rezuma aşa: un juriu cu autoritate profesională indiscutabilă acordă un premiu unui poet indiscutabil valoros; treizeci şi ceva de scriitori lipsiţi de autoritate profesională semnează o petiţie de protest, considerând premiul nejustificat, fără altă probă decât muşchii lor; şi finalmente lasă să se înţeleagă ceea ce îi mâna în luptă, şi anume dorinţa fierbinte, nerăbdătoare, de a-şi acorda ei înşişi premii.

Nu mai nevoie să spun despre ce e vorba în realitate. Citiţi articolul extrem de judicios publicat în „Adevărul” din 29 ianuarie de Mircea Vasilescu şi vă veţi lămuri, dacă mai e nevoie. Polemica în jurul premiului „Mihai Eminescu” de la Botoşani, devenit tradiţional, este una din cele mai urîte manifestări din viaţa literară actuală. Nu poate fi găsit nici un motiv serios pentru pătimaşa contestare a unui poet, Gabriel Chifu, despre care nenumăraţi critici au scris, şi nu de azi, de ieri, pagini elogioase şi pe deplin meritate. Nu poate fi găsită nici o justificare pentru contestarea votului unui juriu competent. Cu atât mai puţin sunt de înţeles procesele de intenţie făcute membrilor şi preşedintelui juriului. Ca să nu mai vorbim de extinderea invectivelor şi a afirmaţiilor insidioase la Uniunea Scriitorilor din România, care nu are nici un rol în acordarea premiului. Câtă iraţionalitate intră în această mizerabilă campanie de presă se vede cu ochiul liber. Şi câtă patimă părtinitoare. Se acordă anual zeci de premii literare, destule contestabile, la care toată lumea închide ochii, spre a nu fi obligată să vadă netransparenţa votului şi lipsa de autoritate a juriului. Şi când un juriu posedă ambele calităţi (au fost făcute publice cele două tururi de scrutin, deşi nu era câtuşi de puţin obligatoriu, membrii juriului şi-au confirmat public votul, ceea ce nu era de asemenea obligatoriu şi nu s-a mai făcut niciodată!), e ţintuit la stâlpul infamiei de nişte juni abia trecuţi de faza promisiunilor sau care au rămas în această fază.

Ceea ce mă uimeşte nu e atât tupeul lor, cât încrâncenarea plină de ură contra generaţiilor care-i preced. Fiecare lucru la timpul lui. Când veţi scrie acele cărţi valoroase pe care le-am aşteptat de la unii dintre voi, sprijinindu-vă în fel şi chip, publicându-vă în reviste, acordându-vă rubrici permanente, premiindu-vă (vreţi să tipăresc lista semnatarilor ruşinosului protest care s-au bucurat, de la debut, de acest sprijin?), atunci vă veţi căpăta dreptul de a vă spune opinia. Atenţie: nu colectiv, ci individual. În literatură nu se practică referendumul.

Nicolae Manolescu

(d) Lumbersexualii şi declinul masculinităţii

7 februarie 2015 – Paul Bunyan, pregătit să administreze masculinităţii lovitura de graţie Un fapt de necontestat este acela că anii 2000 au însemnat un declin vizibil al masculinităţii. Pentru bărbaţii adevăraţi, acest articol este unul plin de testosteron – un manifest. Pentru restul, poate fi considerat un pamflet care trebuie tratat ca atare. Dacă sensibilitatea lor va fi lezată de ceea ce va urma, îi invit să plângă pe umărul lui Radu F. Constantinescu sau să se consoleze cu citatele siropoase ale lui Tony Poptămaş de pe Facebook. „Lumbersexualul” reprezintă o încercare lamentabilă de a recupera masculinitatea pierdută în ultimul deceniu, un fel de rebranding al bărbatului modern. Însă părul facial nu poate compensa lipsa altor atribute esenţiale ale masculinităţii- este doar un strigăt pentru ajutor cauzat de teama de respingere. Barba îi face pe bărbaţi mai seducători, după cum ne îndeamnă titlul unui articol. Pot deduce doar că scopurile iniţiale ale acesteia au fost date uitării: prin 2006, părul facial în exces nu era decât un protest la adresa imaginii corporatiste. Este menţionat în finalul articolului că „barba este o modalitate de a ascunde unele imperfecţiuni ale pielii, cum ar fi acneea, sau chiar de a modifica un oval nu foarte estetic al feţei”. Interesantă maniera de a deveni seducător prin ascunderea gunoiului sub preş. Ideea asta nu poate aparţine decât unei femei- barba îndeplineşte în acest caz aceeaşi funcţie ca fondul de ten. Spre amuzamentul femeilor, bărbatul din zilele noastre a devenit tot mai obsedat de imagine, chiar mai mult decât acestea.

Nu este deloc o coincidenţă că articolele care ne spun nouă cum să ne îmbrăcăm şi să ne purtăm sunt scrise în marea lor majoritate tot de către reprezentantele sexului slab sau frumos. Cineva pică de fraier în toată afacerea asta… Sociologul american Francis Fukuyama nu a greşit deloc când a prezis în cartea sa, un studiu cu rol prospectiv („Marea distrugere. Natura umană şi reconstrucţia ordinii sociale”) că reprezentativă pentru anii 2000 va fi tipologia bărbatului efeminat. Gluma a mers prea departe: în mediul online, tot mai mulţi reprezentanţi ai sexului tare fac jocul femeilor prin administrarea unor bloguri feministe şi prin distribuirea de citate siropoase pe reţelele de socializare. O consider o trădare de neiertat. Căci până la urmă, între bărbaţi şi femei nu se desfăşoară decât o luptă pentru putere, sexul fiind singura armă care nu se demodează niciodată. Se pare că femeile l-au citit şi l-au înţeles pe Sun Tzu mult mai bine decât noi, folosind cu succes strategia indirectă- mai exact înfrângerea inamicului din interior. „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior”, afirma generalul chinez în tratatul militar „Arta războiului”.  Sexul are urmări, cea mai serioasă fiind reproducerea. În acest sens, o interesantă perspectivă despre homosexualitate o are George Friedman în cartea  „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI”, aceasta fiind de fapt rezultatul modificărilor radicale ale tiparelor de viaţă: Homosexualitatea – plăcerea sexuală fără reproducere – devine o alternativă rezonabilă Se explică astfel amploarea pe care au luat-o în ultima vreme căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. Nu voi insista pe subiectul expus în paragraful anterior. Revin la tema principală a articolului: lumbersexualul se vrea a fi varianta nouă şi îmbunătăţită a metrosexualului (desigur, aşa spun doamnele, conform site-ului stirileprotv.ro). Bărbatul este liber să facă orice schimbare de imagine pe care şi-o doreşte, atât timp cât decizia sa nu este influenţată de mass-media controlată de „tabăra adversă”. Metrosexualul, individul narcisist, preocupat de imagine, a reprezentat o fază normală în evoluţia bărbatului modern, o consecinţă directă a urbanizării şi a trecerii în era postindustrială. În acest context, lumbersexualul nu este decât romantism desuet şi futil. Am făcut războaie, iar apoi am construit sisteme sociale şi politice. Poate că era timpul ca bărbaţii să se îngrijească un pic mai mult de aspectul fizic: metrosexualul a reprezentat un răgaz binemeritat în istoria evoluţiei masculinităţii.  Totuşi, cine crede că trăim într-o lume condusă de bărbaţi, este idiot. Matriarhatul a fost ca masoneria: la început vizibil, ulterior ascuns publicului. Îmi permit să fiu un pic mitocan şi să-i găsesc o altă denumire: muierocraţie. Din păcate, în vârful ierarhiei nu ajung femeile evoluate, care au capacitatea de a-i depăşi pe barbaţi în multe privinţe. Este o greşeală să fim speriaţi de femeile puternice şi inteligente. Trecem cu vederea o tipologie feminină des întâlnită în zilele noastre: femeia rudimentară, arivistă, cu un dezvoltat instinct de supravieţuire şi care foloseşte sexul pentru a urca pe scara socială. De ea să ne fie frică. Bărbaţii din clasa politică românească au scăpat-o din ochi pe Elena Udrea, iar acum celebra femeie (de) politician a ajuns să dea de pământ cu directorul interimar al principalului serviciu secret din România. Este un semnal clar că masculinitatea se află într-un regres vizibil.

Adrian Costea

(e) Motivul pentru care marii corupţi trebuie graţiaţi neapărat

Autor: Gabriel Diaconu Mihnea-Petru Pârvu | duminică, 15 februarie 2015 | 20 Comentarii | 5288 Vizualizari

Niciodată, copil fiind, n-ai furat corcoduşe sau caise din grădina vecinului? N-ai mers niciodată cu “naşul”? N-ai trecut la semafor pe “galben”? Te-ai urcat în troleu fără bilet? Ai mâncat, pe furiş, din mâncarea colegei tale? Te-ai bucurat, vreodată, când chelnerul a uitat să-ţi treacă o bere pe nota de plată? Dacă nu, eşti un sfânt!

O poveste apocrifă spune că Jean-Paul Sartre ar fi exclamat, pe când Wehrmachtul bătea la porţile Parisului: “Niciodată nu m-am simţit atât de liber!”. Acces de nebunie sau brumă de adevăr? În momentul obliterării sociale, când individul e ameninţat cu propria-i anihilare, e posibil că găseşte resursa de-a fi, inefabil, cinstit şi deschis cu Sine şi cu ceilalţi? E o întrebare care străpunge multe minţi lunile acestea, în timp ce brazii Politicii româneşti se cutremură şi cad în zornăit de cătuşe. Majoritatea scot perle de cogitaţie, majoritatea fac apel la umanism, la conştiinţă, la un neo-existenţialism. Îl descoperă pe Dumnezeu la momentul când, vulgar, au dat de Dracul. Întrebarea rămâne însă în mintea tuturor, e o apoteoză autentică sau o continuare a teatrului, parte a psihopatiei de grup de care suferă un tâlhar, convins că de fapt toată lumea e hoaţă şi murdară? Răspunsul stă în psihologia infractorului atins de narcisism şi grandiozitate.

Nostalgia hoţului din noi

În primul rând trebuie înţeles că încălcarea legii e o sursă de fascinaţie pentru toţi, de la vlădică la opincă. Regulile sunt constrângeri sociale care obligă individul la supunere şi obedienţă, îi retează din individualitate şi îi cer să accepte, sine die, anumite canoane. Cum ar fi opritul la culoarea roşie a semaforului. Nu există şofer să nu fi forţat, măcar o dată în viaţă “galbenul”. Unde “galbenul” se înroşea vertiginos în timp ce accelerai. La fel cum mulţi tineri îşi aduc aminte cu nostalgie de vremea când mergeau la munte sau la mare cu naşul”. Încălcăm reguli cotidian şi ne simţim bine că facem asta. E un răspuns la expansiunea invariabilă a Statului, care prin propria-i existenţă tinde să dogmatizeze relaţia cu populaţia. În revanşă, membrii unei comunităţi, prin abatere de la regulă, provoacă regulile respective şi astfel stabilesc, cumva, un “echilibru” al drepturilor şi libertăţilor. Rămân, spre exemplu, frumoase în amintire, reminiscenţele purtătorilor de plete în anii comunismului când exista chiar o “miliţie” a frizerilor, sau discuţiile la un ceai cu scorţişoară ale dizidenţilor intelectuali despre “lecturi interzise.

Tristeţea infractorului de cursă lungă

S-ar putea să surprindă dar, pe fond, nu e nici o diferenţă între apostatul mafiot, evazionistul fiscal, hoţul de hectare de pădure, blonda purtătoare de decolteu şi tupeu şi apostatul din fizică, matematică sau literatură. Separarea apelor o face noţiunea morală de “bine” sau „rău” în relaţia individului cu comunitatea. Fiecare are un corp, un Ego, care la psihopat e hipertrofiat remarcabil, în vreme ce noi, comunitatea, investim într-un Sine abstract aceeaşi speranţă grandioasă. Doar că, la limită, un Hrebenciuc sau un Mitrea se substituie Comunităţii, cam la fel cum Ludovic al XIV-lea obişnuia să spună ”l’etat c’est moi!” – „Statul sunt Eu”. Ambiţia, la această categorie de oameni, vine din propria creştere, din psihodinamica propriei deveniri. Mulţi au avut de-a face cu o figură de autoritate tiranică în copilărie, un părinte autoritar excesiv, un micro-megalomaniac carismatic care, pe de-o parte, cerea fascinaţie şi adulare, pe de altă parte subjuga, îngenunchea şi umilea. Trebuie spus, fără tăgadă, că psihopaţii care ajung să facă prima pagină a ziarelor provin din istorii familiale de cele mai multe ori triste. Revolta lor, chiar dacă atinge proporţii metastatice, e parte a unui război intern dus cu “Figura de Ataşament”, acel „Tată” care nu s-a lăsat niciodată convins de calităţile Copilului, care a cerut nu doar norma şi ordinarul, ci extraordinarul. Or “binele” de cele mai multe ori e de domeniul ordinarului. Sfinţii sunt teribil de rari.

De fapt, corupţii vor să fie prinşi

Prin apoziţie, infractorii sunt mult mai frecvenţi. Evazionistul de renume a avut, pentru o perioadă, recunoaşterea proprie-i priceperi într-un grub select de oameni care au substituit, în psihismul lui, imaginea “familiei” disfuncţionale în care narcisistul se chinuie să se întoarcă. Unele fapte care chinuie analiştii în tenta acestora să descifreze iţe şi conspiraţii nu sunt motivate de altceva decât compulsia epatării, obligaţia de-a oferi o ofrandă “părintelui surogat” care e grupul infracţional. De la iniţiere până la transformarea malignă aspirantul, provenient dintr-un context social modest, caută să fie acceptat de “bătrânii” practicii, se pliază pe aşteptările lor şi dă un randament de 150%. Unde capra a sărit gardul, iada a sărit casa. Este un darwinism clasic, în care specia socială discutată, anume politicianul tâlhar, nu e altceva decât ultra-filtratul unei familii sociale în care, generaţie cu generaţie, mandat cu mandat, transferul de defensă toxică a cerut, de fapt, o pepinieră de “tineri lupi” care, în lupta pentru putere şi individualizare a numelui, au consimit la şpăgi mai mari, tunuri mai bombastice, din ce în ce mai vizibile a fi  fiind criminale. Pentru că, în cele din urmă, motivaţia psihologică a oricărui criminal e să fie prins. Să fie contenţionat. Să fie pedepsit şi, pe undeva, absolvit de responsabilitatea de-a fi consimţit la o dizidenţă socială extremă, fundamentalistă, de la “binele comunitar” pe care individul îl respinge, îl repugnă, îl urăşte cu onestitate.

Nişte Mecena ai infracţionalităţii

Prima comunitate, familia de provenienţă, a otrăvit conceptul pentru personajul colectiv care astăzi mişună pe treptele de la DNA. E remarcabil, când te uiţi, la cât de omogen e grupul, cât de previzibil e discursul, cât de dezorientaţi sunt, pe undeva, protagoniătii aduăi în faâa legii pentru fapte care nouă, vulgului, ne rămân inaccesibile. Dezinhibiţia lor morală e de fapt marca unei desensibilizări progresive, inţial cauză de mare suferinţă internă pentru făptuitor, dar mai apoi banalizată în rău şi externalizată. Majoritatea îşi vor fi spus nu e rău ce fac, pentru că şi X, Y, Z o fac, de fapt asta e norma”. Majoritatea n-au internalizat conceptul greşelii colective, ci doar pedeapsa individuală. Ce e de contemplat, la sfârşitul zilei, nu sunt vârfurile maligne ale aisberg-ului, cât realitatea că în spatele lor stă o întreagă pătură socială care au trăit, parazitic, la umbra acestor Mecena ai infracţionalităţii. Şi nu sunt nici sute, nici mii. Sunt câteva sute de mii de oameni în România care, în psihologia lor de grup, în identitatea lor culturală, văd furtul ca pe-o comoditate şi-l justifică drept compensaţie pentru frustrarea lor originară. Cumva că lumea le datorează ceva şi tot ce fac ei e să-şi ia înapoi “ceva-ul” de care au fost deposedaţi.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru

57 Răspunsuri to “Add-notițe”

  1. Goya said

    „dacă există mai multe feluri
    de a fi stea,
    lucrul acesta arată, cumva,
    cât e de greu să-ți faci
    cer, din umbra ta?”

  2. RALG said

    Dl. Klaus I. zice ca nu ne trebuie parlament mic, ci mare, ca cica mic e slab si mare e tare. Referendum? 300? Ce sunt astea? Filme… povesti…

    Tare mi-e teama ca usor, usor… d-lui Klaus I. ii iese uselismul prin pori. Salam sasesc. Ok.

  3. RALG said

    Pe o pajişte înverzită, într-o zi de vară, când vântul adia molcom, un cal şi un greiere se ignorau reciproc. Calul păştea liniştit iarba şi ignora greierele, greierele ţârâia şi ignora calul. La un moment dat, calul a mâncat un smoc de iarbă şi a înghiţit greierele. Greierele văzând că este întuneric a început să bată cu pumnii şi să strige: „Vreau afară, vreau afară!“ Era prea tâziu, calul plecase.
    __ugly_face

  4. d'Artagnan said

    Eu sunt idiot.

    • arcaluigoe said

      Toti suntem… mai mult sau mai putin, cand mai cu continuitate, cand mai intermitent… dar care sa fie oare prilejul unei asemenea declaratii facuta acum, aici? Care-i contextul? Ca nu e clar deloc…

      • d'Artagnan said

        ”Totuşi, cine crede că trăim într-o lume condusă de bărbaţi, este idiot. ”
        Adrian Costea

        • RALG said

          Aaaa, de-asta… Asa da, aveti dreptate!🙂

        • stely said

          Referitor la, ”Totuşi, cine crede că trăim într-o lume condusă de bărbaţi, este idiot ”:
          „Un barbat i-a spus sotiei sale:
          -De ce v-o fi facut Dumnezeu pe voi, femeile, atat de frumoase?
          Femeia i-a raspuns:
          -Pentru ca barbatii sa se indragosteasca de noi.
          -Atunci de ce v-a facut El atat de proaste ?
          -Pentru ca si noi sa ne indragostim de voi!”

          Totusi, prostia nu are sex. Dar, faptul ca”femeia este in mai mare masura capabila de iubire decat barbatul”, duce la concluzia ca intre cele doua sexe sunt diferente reale. 🙂
          A,si daca cumva ” lumea barbatilor” simte un anume complex de inferioritate fata de cea a femeilor, asta este numai datorita naturii ei.
          P.S. Cine doreste sa afle raspunsul pe aceasta tema, a diferentelor dintre barbat si femeie, sa citeasca „Cartea despre femei” de Osho .

    • INTJ said

      degeaba … ca de fapt testosteronul e la carma. unde el abunda nu mai (prea) conteaza sexul actual, fost sau viitor (ca deh: my body, my B.D.D.).

      • RALG said

        Cred ca faceti aluzie la genul „femeia barbat-bine”…🙂

        • INTJ said

          pai chiar daca nu se aplica mustacioara ei, pana corbului, se stie ca testosteronul te face sa „uiti” de multe (inclusiv riscuri si efecte/urmari negative). e plina lumea de „fericite” care se declara „successful” … pana cand se trezesc (in tren fiind) ca a plecat trenul din gara si se apropie rapid statia terminus.

  5. RALG said

    Timpul vieţii ni-i scurt
    Hai sa-l facem curat
    Trăiesc unii din furt
    Alţii doar din ce au dat
    Sunt săraci şi bogaţi
    Laşii scuipă pe bravi

    Lumea-i plina de răni
    Şi de doctori docenţi
    Şi de măşti şi de vămi
    Şi de mari inocenţi.

    Între cei care trag
    Şi acei ce sunt traşi,
    Nu e loc de vreun steag,
    E o groapa de paşi.
    Între ei sunt sudaţi,
    Cu un strâmb ideal
    Cum sunt bine legaţi
    Condamnatul de laţ
    Şi biciuşca de cal.

    Unii iau, alţii fac,
    Unii dorm, alţii sunt
    Între înger si drac,
    Trage omul sărac
    Înhămat la pământ.

    Pe pământ avem de toate
    Şi mai bune şi mai rele
    bune – rele
    Şi-nchisori şi libertate
    Şi a putea şi nu se poate
    Şi ruina şi cetate,
    Genii mari şi frunţi tembele,
    Vânt ce sta şi vânt ce bate,
    Şi martiri dar şi lichele,
    Nedreptate şi dreptate
    Si a putea şi nu se poate
    Şi noroi şï stele.

    Pamantul deocamdata (!?)
    (autor anonim/necunoscut)

  6. Goya said

  7. Goya said

    „textul acesta este acţiunea mea de a te reprezenta”:
    „Activ, în dezactivare, trăieşte calea”.

    • RALG said

      Este acesta felul d-voastra de a va atinge nasul cu degetul…🙂 Ati vorbit adanc. Pentru initiati. Ezoterism pe paine nu alta. Sa „ma reprezentati”??? Adica sa ma redati (intr-o re/prezentare simbolica, artistica, plastica, pe mine, mie) SAU sa va abrogati dreptul de a fi reprezentatntul meu (in felurite instante)? Ati putea preciza?… intru lamurirea acestui gest miserios de ducere a degetului arataor la nas. Daca nu, nu, caz in care vi se va intoarce…🙂

  8. INTJ said

    Homosexualitatea – plăcerea sexuală fără reproducere – devine o alternativă rezonabilă

    mda, a durat ceva pana mi-am amintit cuvintele cheie pentru a (re)gasi un studiu care, in 2013, zicea ca „62% do anal” … la care aplicam marja de eroare (Not All Women Are Like That) si constatam ca accentul corect ramane (vezi anticonceptionale) pe „plăcerea sexuală fără reproducere” restul fiind simpla manipulare menita sa ascunda izolarea tot mai profunda a individului in societatea moderna (e o mica-mare diferenta intre „prienteni pe facebook/twitter” si „prieteni reali, cu care te intalnesti, pe care ii asculti si ajuti, impreuna cu care razi si plangi”).

    • RALG said

      Deh, excesele umanitatii care-i redau esenta. Chiolhanuri, petrecerii. orgii, droguri, fara alta finalitate decat amuzamentul, distractia – mijloace de atenuare a agnoaselor existentiale. Omul este om exclusiv in masura in care este in stare sa faca excese (mancare, bautura, sex, filozofie, sport, munca) sa exagereze, sa inlocuiasca scopurile cu placerea aferenta atingerii scopului, sa se piarda de scop si sa se dedea exclusiv placerii, principiul suprem al supra/vietuirii cu orice chip. Cand nu mai este in stare sa exagereze in nicio privinta omul moare sau, in cel mai bun caz, decade in animalitate (de obicei il decad altii, ceilalti). Diferentele calitative dintre insii speciei umane nu rezida, dupa cum s-ar putea crede, in natura „drogurilor” alese de fiecare intru parcaticarea excesului favorit (mancare, bautura, sex, literatura, muzica, munca, poezie, arta, filozofie, sport etc) ci in abilitatea de a-si pune in practica excesul intr-o maniera artistica de succes… Succes care vai, depinde numai si numai de felul in care il recepteaza ceilalti (zeii, infernul). Indiferent ce anume ar face un „om” pe o insula pustie, absolut orice ar face, nimic nu l-ar putea califica, acolo, pentru postura de om (homo sapiens). Ar fi un animal solitar pe acea insula. Nimic altceva. Totul ar fi nimic. Nimic ar fi totul.

      Si pentru ca suntem pe Arca lui Goe (arca bunei sperante a libertatii de exprimare in desert) ar fi de precizat, ca acolo, pe insula omului solitar, acolo si numai acolo, libertatea de exprimare ar fi unul si acelasi lucru cu lipsa oricarei libertati de exprimare (ca-n Mancom Computerised Lips unde 0 zero must equal 100%). In rest, in orice rest, libertatea de exprimare ramane categoric distincta de opusul ei. Cine-i cu una nu poate fi cu cealalta oricat s-ar screme (fizic, metafizic, poetic) sa inventeze a treia cale.

  9. Dl.Goe said

    Nimeni nu ne place,
    Nimeni nu ne vrea
    Asta este…
    Sincer
    Si-parera-mea…

    Parerea mea,
    parerea mea,
    bis

  10. d'Artagnan said

    DlGoe, hai mai cu optimism:

    Mă iubește femeile
    Și e moarte dupe mine
    Toată ziua îmi șade pe cap
    Nu știu ce să fac ca să scap

    Dom’le, toate mă cere, toate mă vrea
    Zice că le place destincția mea
    Eu nu știu ce-i aia, dar dac-or vrea
    Le-o dau pă toată, ce să fac eu cu ea?

  11. Dl.Goe said

    🙂🙂🙂

    Imi pare rau pentru confuzia creata dar le multumesc participantilor la trafic pentru incurajari. Le voi pastra la loc sigur si le voi folosi la nevoie.

    • Goya said

      „cu gândul îndreptat în jos din ce în ce
      rădăcinile pe care acolo le căutăm
      tot mai adânc și tot mai puțin
      cu altceva decât cu eul”

      • Dl.Goe said

        Niciun personaj (mai huvachian sau mai trans-huvachian, chiar meta-huvachian, inca si mai abitir post-huvachian) n-ar fi nimic, dar nimic, fara excesele care-l definesc esential si pe care nu conteneste sa le etaleze, neobosit, ireconciliabil fara speranta, plin de sperante. Ca sa fie. Exagerez deci exist.

        P.S. Ma ingrijoreaza constatatrea ca v-ati schimbat fara preaviz natura exceselor pe care (obisnuiati sa) le practicati. O fi de bine? O fi de rau? Cine stie…! Cine stie?

        • Goya said

          „tot ceea ce există nu există
          decât să mă arunce în afară
          eu sunt afara un loc unde nu există
          nimic altceva eu sunt afara”

          • Dl.Goe said

            Eeee… asa da, mai vii de-acasa… Acuma e mult mai clar… Sunteti undeva pe afara dar reverberrati (pe) dinauntru. E logic… Onto-logic… si si de-onto-logic… Bine ca nu e pato-logic. Si nici contagios.🙂

  12. Stely said

    On topic, referitor la” Lumbersexualii şi declinul masculinităţii”:

    V-o mai amintiţi pe Elena Udrea, în Parlament, faţă cu două cereri de începere a urmăririi penale şi trei de arestare preventivă? Nu i-a tremurat glasul, nu i-a tremurat mâna, nu s-a umilit, n-a cerut îndurare.
    Încă nu s-au uscat lacrimile senatorului Varujan Vosganian, vărsate în plen, ca să-şi înduplece colegii să nu înviinţeze începerea urmăririi penale. Cât timp aleşii au votat cu bile, Vosganian s-a miruit şi şi-a citit acatiste

    http://www.gandul.info/puterea-gandului/imunitate-pana-la-dumnezeu-13817648

    P.S. Aici cateva comentarii :

    #11 nelutiu
    12.02.2015 18:36
    Raspunde
    Doamnă Lelia Munteanu, madamme Udrea este bărbat în comparaţie cu aceşti politruci corupţi dar milogi;

    Gafele politicienilor

    Politicienii noştri
    Acei buni de pus pe rană
    Azi au devenit maeştri
    Folosind o anagramă.

    Zgonea cu sinceritate
    A recunoscut greşeala.
    Prin legile încălcate,
    Doar de şapte luni e boala!

    Pleonasme aferente
    Domnul Duşa a grăit:
    Prin cuvinte inocente,
    ,,Morţii noştri, au murit’’!

    Nici Vanghelie nu tace
    Pe Becali azi îl caină:
    ,,Nu are multe cojoace
    E un lup în altă haină,

    E un om mai ,,omenos’’
    Şi-l vor ierta procurorii
    Dac-ar fi mai generos
    Cu directoru-nchisorii’’…

    Doar ministru de industrii
    Care-a scris şi poezii
    I-au plasat nişte siniştri
    Un tabel de fantezii!

    Şi propus la Premiul Nobel
    De parca-ar fi fost martir
    Doar la noi e Turnul Babel
    E un fel de ,,ha.i-s.ic.tir’’!

    Un fraier care plateste taxe
    12.02.2015 18:05
    Mi-e sila de Johanis.mi-e sila de marele PNL,mi-e sila da Tariceanu,mi-e sila de Ponta,mi-e sila de Zgonea,mi-e sila de Parlament,mi-e sila de Vosganian,mi-e sila de Blaga,mi-e sila de ilie Nastase,mi-e sila de de Gorghiu….mi-e sila de Romania.

    PPS. Acum am si mai mai multe motive sa fiu revoltata si suparata pe cei care s-au napustit cu salbaticie asupra Elenei Udrea, fara a-i acorda macar prezumtia de nevinovatie. Au facut-o bucati , judecand-o dupa fel de fel de criterii , niciunul obiectiv . Sunt total dezamagita de cei pe care ii cunosc, care (de exemplu) i-au luat la analizat discursul din parlament , facandu-i proces de intentie in functie de citatele pe care a gasit sa le rosteasca in apararea ei. As vrea acum sa procedeze intocmai fata de discursul „nobelitului” Varujan Vosganian. Macar sa faca diferenta intre” bravul ” barbat (Varujan) si „pipitza”(curva)Elena Udrea. Ca sa fie clar, in contextul de fata, „pipItze”(curve) sunt cei care au votat si judecat discriminatoriu .
    Da, si sa nu va mai mirati ca „masculinitatea” este in regres.

    • d'Artagnan said

      Aha, să înțeleg că am devenit dator cu o șarjă împotriva lui Vosganian…

      • Stely said

        Desigur . Cu un titlu adecvat . 🙂

      • Stely said

        P.S. Pe aceasta cale va rog sa transmiteti din partea mea, domnilor Pierre si mac gregor, felicitari si multumiri pentru onestitatea si echilibru de care au dat dovada in comentariile dumnealor, referitoare la „tupeul” Elenei Udrea. Hmm, exista deci si barbati care vad la Elena Udrea nu numai pe cele rele ci si pe cele bune.

        • Stely said

          este corect „…echilibrul de care…”

        • d'Artagnan said

          Aproape toți bărbații văd la Elena Udrea părțile bune.
          În ce privește felicitările, masa și dansul, nu înțeleg de ce nu veniți la Han!

          • RALG said

            Probabil pentru ca este o invitatie facuta intr-o zi de Vineri 13 !😯 Reinnoiti-va si d-voastra invitatia intr-o zi de… marti (!?)🙂

          • d'Artagnan said

            DlGoe, dumneavoastră nu vedeți părțile bune, dar bune de tot, ale doamnei Elena Udrea?! De ce Stely ne bănuiește de cecitate?!

          • RALG said

            EU vad enorm si simt monstruos partile bune ale EU. Atât pe cele vazute si apreciate de d-na Stely, cât si pe cele vazute si apreciate de dl. Neamtzu Tziganu si (mai ales, si pe deasupra) inca vreo cateva, asa…mai inefabile dar si mai temeinice. EU este un personaj admirabil, dar nu vad in admirabilitatea acesteia motive intemeiate pentru a fi calificata in categoria animalelor mai egale decat altele. Mai departe ar fi de zis ca EU este un caracter fascinant si din acest motiv va ramane in istorie si mai ales in legendele istorice, indiferent de felul in care se va incheia in actualitate elegia Elena Udrea. Felul in care a fost si este tratata „Elena Udrea” (…), fel in care pana la urma rezida esenta a ceea ce este „Elena Udrea”, intrece cu mult, dar cu mult, ceea ce este (ar fi fost) insa omonima in afara acestui context fabulos, extraordinar. Este clar ca Elena Udrea nu-si mai apartine, iar maniera colosala in care si-a jucat rolul, in aceasta telenovela personala a tranzitiei spre transcendentalitate, nu este una la indemana oricui. Ca sa se bucure si ei „trei zile” de atentia hiperbolizanta a natiei, precum i se intampla Elenei Udrea, altii au trebuit efectiv sa moara (Adrian Paunescu, Elodia, Madalina Manole, Adrian Bodiu… etc.). De regula insii traiesc cel mai intens (mai intens decat niciodata altcandva) in primele trei zile de dupa moartea lor… Din aceasta perspectiva, gloria mirobolanta de care se bucura Elena Udrea este echivalenta cu o moarte. Dar, si trebuie sa repet, Elena Udrea este vie (chiar daca nu face struguri), vie-vie, si vie fiind isi gestioneaza extraordinar moartea, cu mult suflet, cu convingere, cu tarie de caracter, cu naturalete (ceea ce este infinit mai greu decat le este celor care fac acelasi lucru stând intinsi relaxat pe nåsålie). Este adevarat ca scenariul si regia nu-i apartin dar meritele actoricesti ii revin integral. Si asta nu-i putin lucru. In acest context, fiecare articol, analiza, reportaj, secventa televizata, comentariu, injuratura, barfa, odå, care ii este dedicata la televizor, in ziare, pe blogurii, in comentarii, in conversatii private, au darul de a-i consolida si consfinti legenda personala, care se va regasi peste vreme in mentalul colectiv al natiei. Elena Udrea nu mai poate fi eliminata, marginalizata sau bagatelizata in acest mental colectiv.

          • d'Artagnan said

            Da’ ce, ăia care stau pe năsălie nu-s naturali și convingători?! OK, suflet nu mai au, poate nici tărie de caracter, dar restu’…
            Sunt de acord că EU este ”larger than life”. Iar plângăciosul ăsta de Vosganian parcă vine să întărească această percepție.

          • RALG said

            Ba da, ăia care stau pe năsălie sunt foarte naturali și convingători, tocmai asta si ziceam, doar ca acelora le vine usor sa fie asa „naturali și convingători” in cele trei zile de priveghi, sa stea tepeni si sa nu li se clinteasca niciun muschi pe fata si nicio emotie sa nu-i tulbure (asa cum se intampla cu acest pizda-plânge de Varujan). Nu am datele necesare (si nici competentele) pentru a judeca faptele incriminate juridic ale cetatenei Elena Udrea (…) dar pot aprecia felul si taria cu care-si joaca rolul. Nici nu conteaza, chiar nu conteaza, ca aceasta tarie ii vine din reala putere mentala ori din nesimtire ori din inconstienta (ori dintr-un dozaj norocos al celor trei surse posibile), importanta este senzatia care transpare in afara: actrita Elena Udrea se afla categoric in controlul (emotional) al personajului pe care-l interpreteaza. Ar merita un Oscar pentru prestatie si intreaga admiratie a spectaorilor, pentru aceasta parte (in fapt esentiala) a ceea ce este „Elena Udrea”. Mi-ar placea sa-i vad pe unii dintre cei obedati de Elena Udrea, de vuitoanele si de tocurile ei, de ministeriatul ei „nemeritat”, de cariera politica, de pictoriale… etc, care si-au facut un scop in viata din a produce in serial pamflete despre „ridicola creatura”, „curva lui Basescu”, etc, cum s-ar comporta ei in postura in care ar fi in atentia natiei, in felul in care este astazi Elena Udrea. Ar fi frumos, de ex, sa-l vedem pe vreun expirat Dorin, care se tot da Cocos de ani de zile, cum s-ar mai smiorcai si cum ar mai claca la o adica (ca atunci cand l-a dat Camelia afara pentru pamflet pe sens interzis de nu si-a mai revenit nici mana in ziua de azi in simtiri), ori alti milogi de aceeasi talie, tipic, anvergura si pretentii, toti cocosi exclusiv pe blogurile „personale”, strict moderate. Pentru stapanirea de sine de care da dovada Elena Udrea are toata admiratia mea (nu c-ar avea ce face cu ea). Cei care nu realizeaza despre ce este vorba aici (precum penibila d-na Observator- musteriu la han) sunt puisori (pe ale vietii valuri), naivi si guralivi. Cu totii isi imagineaza ca, by default, le-ar fi si lor la indemana sa fie tari si impasibili fata cu reactiunea… Ceea ce de obicei e fals.

          • d'Artagnan said

            Aprob pozitiv tot ce-ați spus.

          • d'Artagnan said

            Asta nu înseamnă, desigur, că mă dezic de ”tupE.U.”ul meu. Într-un mod destul de ciudat, cele două aprecieri pot coexista. Părerea mea.

          • arcaluigoe said

            De obicei raspund comentariilor interlocutorilor exclusiv in situatiile in care am a-i contrazice cu ceva, iar nu pentru a-mi exprima acordul cu antevorbitorul. Nu fac exceptie nici acum cand vin sa spun cå da, aveti dreptate, cele doua aprecieri pot coexista. Ar putea ele co-exista si daca ar fi contradictorii get-beget, daramite acum cand sunt pur si simplu lucruri diferite, in planuri diferite. Adica ca ceea ce contrazic eu (acum cand vin si zic) in replica d-voastra, ar fi ideea ca aceasta coexistenta ar fi una „ciudata”.🙂 Nu e deloc ciudata.

          • Stely said

            Nu am datele necesare (si nici competentele) pentru a judeca faptele incriminate juridic ale cetatenei Elena Udrea (…) dar pot aprecia felul si taria cu care-si joaca rolul.

            Dosarul „Gala Bute” pare să îndeplinească toate criteriile pentru o adevărată telenovelă. După ce fosta şefă a Companiei Naţionale de Investiţii (CNI) a depus un denunţ împotriva Elenei Udrea, la dosar au apărut probe că aceasta l-ar fi presat pe Tudor Breazu, prieten şi apropiat al lui Udrea şi Topoliceanu, pentru a face declaraţii împotriva fostei şefe PMP.

            http://www.evz.ro/rasturnare-de-situatie-in-dosarul-gala-bute-ana-maria-topoliceanu-inregistrata-cand-facea-presiuni-pe-tudor-breazu-pentru-a-face-declaratii-impotriva-elenei-udrea.html

            P.S. Prin urmare in caz ca -cei competenti sa judece faptele incriminate juridic ( Elenei Udrea) – vor accepta ca „datele necesare” sunt indeajuns de solide, ce se va intimpla cu toti cei care s-au grabit sa ceara parlamentului arestarea preventiva iar acesta sa aprobe intr-o veselie cererea lor de punerea a ei pe „năsălie” ?
            De asemenea, va mai ramane valabila „teoria” ca Elena Udrea a fost o adevarata actrita, jucand-usi bine rolul nevinovatiei ?

          • arcaluigoe said

            @Stely – Interpretarea mecanicista a citatelor din „Dl.Goe” (prin deformare la cald si distorsine la rece) reluate ca preambuluri ale „bulelor” steliste pro-eleniste, ma amuza teribil. Desi sunteti un fel de experta in materia Elena udrea se pare ca intelegeti cel mai putin esenta personajului istoric omonim, aflat acum pe cale de disparitie. Nu inteleg ce aveati impotriva arestarii preventive a personajului intru consolidarea legendei „personale” a acestuia. Sunteti sau nu sunteti de partea anti-coruptiei si a neimunitatii egalilor mai egali decat inegalii? Aceasta este intrebrea! „Felul in care-si joaca rolul”, vai, vai mie, nu insemna catusi de putin „rolul nevinovatei”, nici pe departe, nici macar in ton. Suferiti de un simplism infiorator din dragoste pentru Elena Udrea a d-voastra (caci aveti una a d-voastra, personala) pe care o tot supra/puneti peste cea din realitate, din cand in cand, si anume in momentele ne/esentiale. Noi vorbeam de „rolul damei istorice” care consfiinteste personajul in istorie (cu trimitere catre toate actele, scenele si tablourile, pe/trecute in cei 10 ani de reprezentatie a tragi-comediei), de anvergura shakesperiana a acestui rol, iar d-voastra va referiti la „rolul infractorului disimulant” de a carui admirare, culmea!, ne faceti pe noi resposabili. Nu doamna, nici vorba. Una vorbim, basca ne intelegem. Probabil pentru ca, de fapt, nu vorbim despre aceeasi Elenå ci despre Elene cu totul si cu totul diferite (alta udre in alte traiste). Ceea ce e trist.

            Dar, daca probele acestea au aparut mai tarziu (bunaoara acuma), de ce anume sugerati ca n-ar fi trebuit ceruta/aprobata arestarea preventiva a madamei Ud-rea? De curioziate! Ar trebui oare sa i se aplice Elenei Udrea prezumtia inocentei cu orice chip? Fiti d-na serioasa ca nu-i inocenta, si pe urma cadeti iarasi in melancoloe. Agonie si extaz cu Elena Udrea (varianta stely).🙂

          • Stely said

            Deocamdata as vrea sa indrept eroarea de scriere de aici :”, jucand-usi bine rolul nevinovatiei ?” Asadar este corect, „jucandu-si bine rolul…”

            Restul ramane pentru mai tarziu. Insa pot sa spun (doar) ca nu sunt de acord cu multe din interpretarile pe care le faceti comentariillor mele, referitoare le Elena Udrea.
            A, si da , sunt de partea anti-coruptiei si de acord cu arestarea ei , dar nu accept abuzurile pe care de altfel le-au semnalat si amendat multi dintre observatorii „fenomenului elenist „. De asemenea, cum de ati ajuns la concluzia ca am sa cad” iarasi in melancolie”? Nu, categoric , nu am avut nici una din starile mentionate . Am fost si sunt foarte relaxata (echilbrata) in toate situatiile in care a fost si este implicata . Voi astepta cu-minte deznodamantul .
            Ma mir, totusi, cum de nu ati sesizat asta din succesiunea”comentariilor” mele, de azi – de ieri, pe care le-am scris la topicele cu mai mare importanta decat acesta. Mda, trebuie sa recunosc cu oarece dezamagire ca pentru ele nu am reusit sa obtin nici o reactie. 🙂

          • RALG said

            Erau niste citate. Atat. Citate. Dragute, inspirate… Ce reactii s-ar fi cuvenit obtinute? Exista multe lucruri (bune) care sunt de citit nu si de comentat. A afla cat sunt de bune sau de nebune, de inspirate sau neinspirate, de adecvate sau inadecvate, nu poate fi intodeauna un scop in sine, iar absenta reactilor nu poate insemna aprioric ca perceptia asupra lor este rea sau buna sau ca vor fi fost ignorate. Indraznesc sa presupun (plin de speranta si optimism) ca scopul principal al scrierilor d-voastra pe Arca lui Goe nu consta in starnirea reactiilor din partea d-lui Goe ci ca altele vor fi fiind ratiunile firesti ale exprimarii libere a opiniilor si/sau emotiilor d-voastra aici in particular dar si in general.🙂

            P.S. Abuzuri? Hm. Abuz ar fi mai degraba ideea ca Elena Udrea ar fi fost potrivita in vreun fel in functia de Presedinte al Romaniei. De ex. Desigur insa ca inscrierea ei in cursa electorala n-a fost un abuz ci o idee buna, inspirata.

          • Stely said

            Of, desigur ca nu scriu comentarii pentru starnirea unor reactii . Dar nu stiu cum se face ca la comentariul despre Elena Udrea am fost ferm convinsa ca vor fi, si nu dintre cele mai favorabile. Pai chiar nu ati observat ce „tupEU” am avut ? 🙂
            Cat despre „abuzul „inscrierii Elenei Udrea la functia de Presedinte cred ca, atata vreme cat s-a folosit in mod egal de un drept democratic, nu putem sa-l numim abuz. Poate o idee neinspirata, dar abuz nu. Chiar nu inteleg de ce insinuati (ironic ) ca as fi considerat a fi o idee buna, atata vreme cat nici macar nu am votat-o. Hmm… este posibil sa nu-mi dati crezare, si drept urmare ma tratati ca atare ? Adica precum o fana inraita a Elenei Udrea? Am spus si o mai spun : Elena Udrea este o femeie politician/a . Ea nu trebuie discriminata. Nici un politician barbat, in aceeasi situatie precum a ei nu s-a „bucurat” de acelasi tratament. Este o mare diferenta intre campania electorala , cand a beneficiat de aceleasi ” instrumente” democratice si cele 4-5 cereri (una dupa alta) de arestare preventiva, ce au necesitat urgenta maxima. Din informatiile mele nu cunosc sa fi fost pana la ea o asemenea mobilizare de forte, pentru vre-un barbat sau o femeie (parlamentari) aflati si ei in aceeasi situatie. Faptul ca au iesit la iveala atat de tarziu niste facaturi de denunturi ar trebui sa dea de gandit . Zic si eu ,dar nu cu patima. Pe cuvantul meu de onoare!

  13. arcaluigoe said

    (e) Motivul pentru care marii corupţi trebuie graţiaţi neapărat

    Autor: Gabriel Diaconu Mihnea-Petru Pârvu | duminică, 15 februarie 2015 | 20 Comentarii | 5288 Vizualizari

    Niciodată, copil fiind, n-ai furat corcoduşe sau caise din grădina vecinului? N-ai mers niciodată cu “naşul”? N-ai trecut la semafor pe “galben”? Te-ai urcat în troleu fără bilet? Ai mâncat, pe furiş, din mâncarea colegei tale? Te-ai bucurat, vreodată, când chelnerul a uitat să-ţi treacă o bere pe nota de plată? Dacă nu, eşti un sfânt!

    O poveste apocrifă spune că Jean-Paul Sartre ar fi exclamat, pe când Wehrmachtul bătea la porţile Parisului: “Niciodată nu m-am simţit atât de liber!”. Acces de nebunie sau brumă de adevăr? În momentul obliterării sociale, când individul e ameninţat cu propria-i anihilare, e posibil că găseşte resursa de-a fi, inefabil… … …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: