Add-notițe

Politica, geo-politica, lumea literara, societate, psihologie… O bogație! a, b, c, d, e… Numai pe Arca lui Goe 🙂

add- notițe pentru mai târziu:

(a) Întrebând-se odată retoric, cu voce tare, daca Dumnezeu o consuma sau nu droguri, un actor tragic de comedie, sinucis in cele din urma la datorie, răspundea hâtru: “Eu as paria ca da. Uitați-va la ornitorinc…”Cam același lucru s-ar putea spune si despre celebra Elena Gabriela Udrea – un exemplar absolut admirabil dintr-o specie indiscutabil detestabila, total detestabila – dovada ca, daca vrea Dumnezeu, atunci da, se poate face din căcat bici care sa si plesnească. In vânt. Unii cred ca ar fi un bici bun si la plugușor (Ba se scu-lă mai an bădica Traian), ia mai mânați mai si sunați din zurgălăi. Unora mărirea si decăderea admirabilei creaturi din detestabila specie li se pare argumentul (dovada) ca deceniul Băsescu ar fi însemnat nu descătușarea justiției ci dimpotrivă, controlul și aservirea totala a acesteia. Acelorași li s-ar părea o dovadă încă si mai temeinica, zdrobitoare, în acest sens, o eventuală atingere între insul Băsescu și justiție. Albul e negru si negrul e alb, într-o lume gri(zoanată) ca asta a noastră. Ceea ce, pentru orice observator atent, care nu se lasă furat de (pre)judecați emoționale, ar trebui să fie de natura evidentei , este faptul că deceniul Băsescu, chiar dacă nu a reușit să consfințească deplin faptul că nimeni nu este mai presus de lege, a reușit totuși sa consfințească faptul că nimeni nu e imun in fața legii, iar asta înseamnă nu doar reforma in justiție, ci curat revoluție in raport cu starea anterioara a justiției. Rămâne de văzut cum se va descurca justiția in fata acestei Elena Gabriela Udr-rea, care este într-adevăr rea. N-ar tată, n-ar mamă, n-are soț, n-are copii, n-are ce pierde, așa ca se va lupta ca o tigresă ca să-și apere micuții ei pui de leu și să moara de gât cu cine s-o găsi. Iar dacă insul Traian Gabriel Băsescu, actuala entitate in care a decăzut exponentul de până mai ieri al inamicului public numărul unu (fenomenul „Băsescu”), inamic al uneia dintre multele Românii de pe meleagurile noastre, va ajunge să aibă „conflicte” personale cu „justiția”, pentru fapte colaterale (… categoric colaterale in raport cu semnificația principala a „obsedantului deceniu 2004-2014) de care s-o fi făcând vinovat (civil sau penal), asta n-ar fi decât o proba in plus a instaurării unui fapt important: Nimeni nu (mai) e imun in fata legii. Nu-i încă același lucru cu „Nimeni ne este mai presus de lege”, dar e un pas mare (enorm) in direcția cea bună.

(b)Vladimir Putin: Rusia NU vrea să fie în RĂZBOI cu nimeni. Este dispusă să coopereze, dar nu va accepta o ordine mondială. – Parol ca nu accepta o ordine mondiala. Ii convine de minune o dezordine planetara.

Timpul vieţii ni-i scurt Hai sa-l facem curat Trăiesc unii din furt Alţii doar din ce au dat Sunt săraci şi bogaţi Laşii scuipă pe bravi. Lumea-i plina de răni Şi de doctori docenţi Şi de măşti şi de vămi Şi de mari inocenţi. Între cei care trag Şi acei ce sunt traşi, Nu e loc de vreun steag, E o groapa de paşi. Între ei sunt sudaţi, Cu un strâmb ideal Cum sunt bine legaţi Condamnatul de laţ Şi biciuşca de cal.		Unii iau, alţii fac, Unii dorm, alţii sunt Între înger si drac, Trage omul sărac Înhămat la pământ.. Pe pământ avem de toate Şi mai bune şi mai rele bune – rele Şi-nchisori şi libertate Şi a putea şi nu se poate Şi ruina şi cetate, Genii mari şi frunţi tembele, Vânt ce sta şi vânt ce bate, Şi martiri dar şi lichele, Nedreptate şi dreptate Si a putea şi nu se poate Şi noroi şï stele.. Pamantul deocamdata (!?) (autor anonim/necunoscut)
(c) O poveste tristă, dar adevărată 6 februarie 2015 – Să vă spun o poveste din lumea literară. Una, cât se poate de adevărată. Şi totodată, foarte tristă. La capătul căreia, voi adăuga un scurt comentariu. A fost odată un juriu literar compus din şapte critici reputaţi, care a acordat un premiu unui poet foarte bun, fie şi judecând numai după numărul de articole care i-au apreciat acestuia valoarea. Premiul vine după altele multe acordate în decursul a două decenii, de către acelaşi juriu în componenţe uşor diferite de la an la an, premii a căror îndreptăţire n-a fost niciodată contestată. După cum n-au fost contestate nici nominalizările, nici regulamentul. Şi nici personalităţile, două la număr, care au asigurat în decursul timpului preşedinţia juriului. De altfel, nu existau motive. Fără a fi infailibile, premiile de care vorbim cuprind o largă plajă de poeţi din trei generaţii, unii dispăruţi astăzi. Cei mai mulţi s-au bucurat de antologii reprezentative. Totul bine şi frumos, până de curând, când, din pricini nu de la început evidente, câţiva poeţi, majoritatea din generaţia tânără, au semnat un protest. Să citeşti şi să nu crezi! E limpede că semnatarii au confundat o judecată literară cu un proiect de construire a unei autostrăzi, cum a remarcat un comentator doar pe jumătate amuzat, cu o licitaţie sau cu o numire într-o funcţie publică. Ei au introdus în viaţa literară un criteriu politico-administrativ. Ceea ce a urmat a fost şi mai ciudat. S-a cerut socoteală juriului, atât de felul în care a votat, cât şi pentru cum a cheltuit banii publici. Lucru nemaivăzut! Mai mult: pentru că preşedintele juriului era şi preşedintele uniunii de breaslă, s-a crezut de cuviinţă să i se ceară demisia din ambele „funcţii”. Faptul că premiatul, căruia i s-a contestat violent talentul de către colegi în ale scrisului care nici măcar nu-l citiseră, era vicepreşedintele aceleiaşi uniuni de breaslă, s-a vorbit de conflict de interese. Ba, chiar, un june imberb a ameninţat că va lua la refec respectiva uniune, în care lucrurile n-ar merge bine şi care s-ar cere, nici mai mult, nici mai puţin, re-struc-tu-ra-tă. Că uniunea nu avea nici o legătură cu premiul, ce mai conta? Sau că preşedintele juriului nu devenise şi al uniunii decât ani buni după ce fusese ales să prezideze juriul şi continuase să-şi facă treaba de critic literar, nicidecum de breslaş-şef? Prostia se rostogoleşte precum bulgărele de zăpadă care speră să devină avalanşă. Pe cât de incredibilă, povestea e pe atât de adevărată. Ea s-ar rezuma aşa: un juriu cu autoritate profesională indiscutabilă acordă un premiu unui poet indiscutabil valoros; treizeci şi ceva de scriitori lipsiţi de autoritate profesională semnează o petiţie de protest, considerând premiul nejustificat, fără altă probă decât muşchii lor; şi finalmente lasă să se înţeleagă ceea ce îi mâna în luptă, şi anume dorinţa fierbinte, nerăbdătoare, de a-şi acorda ei înşişi premii. Nu mai nevoie să spun despre ce e vorba în realitate. Citiţi articolul extrem de judicios publicat în „Adevărul” din 29 ianuarie de Mircea Vasilescu şi vă veţi lămuri, dacă mai e nevoie. Polemica în jurul premiului „Mihai Eminescu” de la Botoşani, devenit tradiţional, este una din cele mai urîte manifestări din viaţa literară actuală. Nu poate fi găsit nici un motiv serios pentru pătimaşa contestare a unui poet, Gabriel Chifu, despre care nenumăraţi critici au scris, şi nu de azi, de ieri, pagini elogioase şi pe deplin meritate. Nu poate fi găsită nici o justificare pentru contestarea votului unui juriu competent. Cu atât mai puţin sunt de înţeles procesele de intenţie făcute membrilor şi preşedintelui juriului. Ca să nu mai vorbim de extinderea invectivelor şi a afirmaţiilor insidioase la Uniunea Scriitorilor din România, care nu are nici un rol în acordarea premiului. Câtă iraţionalitate intră în această mizerabilă campanie de presă se vede cu ochiul liber. Şi câtă patimă părtinitoare. Se acordă anual zeci de premii literare, destule contestabile, la care toată lumea închide ochii, spre a nu fi obligată să vadă netransparenţa votului şi lipsa de autoritate a juriului. Şi când un juriu posedă ambele calităţi (au fost făcute publice cele două tururi de scrutin, deşi nu era câtuşi de puţin obligatoriu, membrii juriului şi-au confirmat public votul, ceea ce nu era de asemenea obligatoriu şi nu s-a mai făcut niciodată!), e ţintuit la stâlpul infamiei de nişte juni abia trecuţi de faza promisiunilor sau care au rămas în această fază. Ceea ce mă uimeşte nu e atât tupeul lor, cât încrâncenarea plină de ură contra generaţiilor care-i preced. Fiecare lucru la timpul lui. Când veţi scrie acele cărţi valoroase pe care le-am aşteptat de la unii dintre voi, sprijinindu-vă în fel şi chip, publicându-vă în reviste, acordându-vă rubrici permanente, premiindu-vă (vreţi să tipăresc lista semnatarilor ruşinosului protest care s-au bucurat, de la debut, de acest sprijin?), atunci vă veţi căpăta dreptul de a vă spune opinia. Atenţie: nu colectiv, ci individual. În literatură nu se practică referendumul. Nicolae Manolescu		(d) Lumbersexualii şi declinul masculinităţii 7 februarie 2015 – Paul Bunyan, pregătit să administreze masculinităţii lovitura de graţie Un fapt de necontestat este acela că anii 2000 au însemnat un declin vizibil al masculinităţii. Pentru bărbaţii adevăraţi, acest articol este unul plin de testosteron – un manifest. Pentru restul, poate fi considerat un pamflet care trebuie tratat ca atare. Dacă sensibilitatea lor va fi lezată de ceea ce va urma, îi invit să plângă pe umărul lui Radu F. Constantinescu sau să se consoleze cu citatele siropoase ale lui Tony Poptămaş de pe Facebook. „Lumbersexualul” reprezintă o încercare lamentabilă de a recupera masculinitatea pierdută în ultimul deceniu, un fel de rebranding al bărbatului modern. Însă părul facial nu poate compensa lipsa altor atribute esenţiale ale masculinităţii- este doar un strigăt pentru ajutor cauzat de teama de respingere. Barba îi face pe bărbaţi mai seducători, după cum ne îndeamnă titlul unui articol. Pot deduce doar că scopurile iniţiale ale acesteia au fost date uitării: prin 2006, părul facial în exces nu era decât un protest la adresa imaginii corporatiste. Este menţionat în finalul articolului că „barba este o modalitate de a ascunde unele imperfecţiuni ale pielii, cum ar fi acneea, sau chiar de a modifica un oval nu foarte estetic al feţei”. Interesantă maniera de a deveni seducător prin ascunderea gunoiului sub preş. Ideea asta nu poate aparţine decât unei femei- barba îndeplineşte în acest caz aceeaşi funcţie ca fondul de ten. Spre amuzamentul femeilor, bărbatul din zilele noastre a devenit tot mai obsedat de imagine, chiar mai mult decât acestea. Nu este deloc o coincidenţă că articolele care ne spun nouă cum să ne îmbrăcăm şi să ne purtăm sunt scrise în marea lor majoritate tot de către reprezentantele sexului slab sau frumos. Cineva pică de fraier în toată afacerea asta… Sociologul american Francis Fukuyama nu a greşit deloc când a prezis în cartea sa, un studiu cu rol prospectiv („Marea distrugere. Natura umană şi reconstrucţia ordinii sociale”) că reprezentativă pentru anii 2000 va fi tipologia bărbatului efeminat. Gluma a mers prea departe: în mediul online, tot mai mulţi reprezentanţi ai sexului tare fac jocul femeilor prin administrarea unor bloguri feministe şi prin distribuirea de citate siropoase pe reţelele de socializare. O consider o trădare de neiertat. Căci până la urmă, între bărbaţi şi femei nu se desfăşoară decât o luptă pentru putere, sexul fiind singura armă care nu se demodează niciodată. Se pare că femeile l-au citit şi l-au înţeles pe Sun Tzu mult mai bine decât noi, folosind cu succes strategia indirectă- mai exact înfrângerea inamicului din interior. „Nicio ţară nu poate fi cucerită fără o complicitate din interior”, afirma generalul chinez în tratatul militar „Arta războiului”.  Sexul are urmări, cea mai serioasă fiind reproducerea. În acest sens, o interesantă perspectivă despre homosexualitate o are George Friedman în cartea  „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI”, aceasta fiind de fapt rezultatul modificărilor radicale ale tiparelor de viaţă: Homosexualitatea – plăcerea sexuală fără reproducere – devine o alternativă rezonabilă Se explică astfel amploarea pe care au luat-o în ultima vreme căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. Nu voi insista pe subiectul expus în paragraful anterior. Revin la tema principală a articolului: lumbersexualul se vrea a fi varianta nouă şi îmbunătăţită a metrosexualului (desigur, aşa spun doamnele, conform site-ului stirileprotv.ro). Bărbatul este liber să facă orice schimbare de imagine pe care şi-o doreşte, atât timp cât decizia sa nu este influenţată de mass-media controlată de „tabăra adversă”. Metrosexualul, individul narcisist, preocupat de imagine, a reprezentat o fază normală în evoluţia bărbatului modern, o consecinţă directă a urbanizării şi a trecerii în era postindustrială. În acest context, lumbersexualul nu este decât romantism desuet şi futil. Am făcut războaie, iar apoi am construit sisteme sociale şi politice. Poate că era timpul ca bărbaţii să se îngrijească un pic mai mult de aspectul fizic: metrosexualul a reprezentat un răgaz binemeritat în istoria evoluţiei masculinităţii.  Totuşi, cine crede că trăim într-o lume condusă de bărbaţi, este idiot. Matriarhatul a fost ca masoneria: la început vizibil, ulterior ascuns publicului. Îmi permit să fiu un pic mitocan şi să-i găsesc o altă denumire: muierocraţie. Din păcate, în vârful ierarhiei nu ajung femeile evoluate, care au capacitatea de a-i depăşi pe barbaţi în multe privinţe. Este o greşeală să fim speriaţi de femeile puternice şi inteligente. Trecem cu vederea o tipologie feminină des întâlnită în zilele noastre: femeia rudimentară, arivistă, cu un dezvoltat instinct de supravieţuire şi care foloseşte sexul pentru a urca pe scara socială. De ea să ne fie frică. Bărbaţii din clasa politică românească au scăpat-o din ochi pe Elena Udrea, iar acum celebra femeie (de) politician a ajuns să dea de pământ cu directorul interimar al principalului serviciu secret din România. Este un semnal clar că masculinitatea se află într-un regres vizibil. Adrian Costea

(e) Motivul pentru care marii corupţi trebuie graţiaţi neapărat

Autor: Gabriel Diaconu ,  Mihnea-Petru Pârvu | duminică, 15 februarie 2015 | 20 Comentarii | 5288 Vizualizari

Niciodată, copil fiind, n-ai furat corcoduşe sau caise din grădina vecinului? N-ai mers niciodată cu “naşul”? N-ai trecut la semafor pe “galben”? Te-ai urcat în troleu fără bilet? Ai mâncat, pe furiş, din mâncarea colegei tale? Te-ai bucurat, vreodată, când chelnerul a uitat să-ţi treacă o bere pe nota de plată? Dacă nu, eşti un sfânt!

O poveste apocrifă spune că Jean-Paul Sartre ar fi exclamat, pe când Wehrmachtul bătea la porţile Parisului: “Niciodată nu m-am simţit atât de liber!”. Acces de nebunie sau brumă de adevăr? În momentul obliterării sociale, când individul e ameninţat cu propria-i anihilare, e posibil că găseşte resursa de-a fi, inefabil, cinstit şi deschis cu Sine şi cu ceilalţi? E o întrebare care străpunge multe minţi lunile acestea, în timp ce brazii Politicii româneşti se cutremură şi cad în zornăit de cătuşe. Majoritatea scot perle de cogitaţie, majoritatea fac apel la umanism, la conştiinţă, la un neo-existenţialism. Îl descoperă pe Dumnezeu la momentul când, vulgar, au dat de Dracul. Întrebarea rămâne însă în mintea tuturor, e o apoteoză autentică sau o continuare a teatrului, parte a psihopatiei de grup de care suferă un tâlhar, convins că de fapt toată lumea e hoaţă şi murdară? Răspunsul stă în psihologia infractorului atins de narcisism şi grandiozitate.

Nostalgia hoţului din noi

În primul rând trebuie înţeles că încălcarea legii e o sursă de fascinaţie pentru toţi, de la vlădică la opincă. Regulile sunt constrângeri sociale care obligă individul la supunere şi obedienţă, îi retează din individualitate şi îi cer să accepte, sine die, anumite canoane. Cum ar fi opritul la culoarea roşie a semaforului. Nu există şofer să nu fi forţat, măcar o dată în viaţă “galbenul”. Unde “galbenul” se înroşea vertiginos în timp ce accelerai. La fel cum mulţi tineri îşi aduc aminte cu nostalgie de vremea când mergeau la munte sau la mare “cu naşul”. Încălcăm reguli cotidian şi ne simţim bine că facem asta. E un răspuns la expansiunea invariabilă a Statului, care prin propria-i existenţă tinde să dogmatizeze relaţia cu populaţia. În revanşă, membrii unei comunităţi, prin abatere de la regulă, provoacă regulile respective şi astfel stabilesc, cumva, un “echilibru” al drepturilor şi libertăţilor. Rămân, spre exemplu, frumoase în amintire, reminiscenţele purtătorilor de plete în anii comunismului când exista chiar o “miliţie” a frizerilor, sau discuţiile la un ceai cu scorţişoară ale dizidenţilor intelectuali despre “lecturi interzise.

Tristeţea infractorului de cursă lungă

S-ar putea să surprindă dar, pe fond, nu e nici o diferenţă între apostatul mafiot, evazionistul fiscal, hoţul de hectare de pădure, blonda purtătoare de decolteu şi tupeu şi apostatul din fizică, matematică sau literatură. Separarea apelor o face noţiunea morală de “bine” sau „rău” în relaţia individului cu comunitatea. Fiecare are un corp, un Ego, care la psihopat e hipertrofiat remarcabil, în vreme ce noi, comunitatea, investim într-un Sine abstract aceeaşi speranţă grandioasă. Doar că, la limită, un Hrebenciuc sau un Mitrea se substituie Comunităţii, cam la fel cum Ludovic al XIV-lea obişnuia să spună ”l’etat c’est moi!” – „Statul sunt Eu”. Ambiţia, la această categorie de oameni, vine din propria creştere, din psihodinamica propriei deveniri. Mulţi au avut de-a face cu o figură de autoritate tiranică în copilărie, un părinte autoritar excesiv, un micro-megalomaniac carismatic care, pe de-o parte, cerea fascinaţie şi adulare, pe de altă parte subjuga, îngenunchea şi umilea. Trebuie spus, fără tăgadă, că psihopaţii care ajung să facă prima pagină a ziarelor provin din istorii familiale de cele mai multe ori triste. Revolta lor, chiar dacă atinge proporţii metastatice, e parte a unui război intern dus cu “Figura de Ataşament”, acel „Tată” care nu s-a lăsat niciodată convins de calităţile Copilului, care a cerut nu doar norma şi ordinarul, ci extraordinarul. Or “binele” de cele mai multe ori e de domeniul ordinarului. Sfinţii sunt teribil de rari.

De fapt, corupţii vor să fie prinşi

Prin apoziţie, infractorii sunt mult mai frecvenţi. Evazionistul de renume a avut, pentru o perioadă, recunoaşterea proprie-i priceperi într-un grub select de oameni care au substituit, în psihismul lui, imaginea “familiei” disfuncţionale în care narcisistul se chinuie să se întoarcă. Unele fapte care chinuie analiştii în tenta acestora să descifreze iţe şi conspiraţii nu sunt motivate de altceva decât compulsia epatării, obligaţia de-a oferi o ofrandă “părintelui surogat” care e grupul infracţional. De la iniţiere până la transformarea malignă aspirantul, provenient dintr-un context social modest, caută să fie acceptat de “bătrânii” practicii, se pliază pe aşteptările lor şi dă un randament de 150%. Unde capra a sărit gardul, iada a sărit casa. Este un darwinism clasic, în care specia socială discutată, anume politicianul tâlhar, nu e altceva decât ultra-filtratul unei familii sociale în care, generaţie cu generaţie, mandat cu mandat, transferul de defensă toxică a cerut, de fapt, o pepinieră de “tineri lupi” care, în lupta pentru putere şi individualizare a numelui, au consimit la şpăgi mai mari, tunuri mai bombastice, din ce în ce mai vizibile a fi  fiind criminale. Pentru că, în cele din urmă, motivaţia psihologică a oricărui criminal e să fie prins. Să fie contenţionat. Să fie pedepsit şi, pe undeva, absolvit de responsabilitatea de-a fi consimţit la o dizidenţă socială extremă, fundamentalistă, de la “binele comunitar” pe care individul îl respinge, îl repugnă, îl urăşte cu onestitate.

Nişte Mecena ai infracţionalităţii

Prima comunitate, familia de provenienţă, a otrăvit conceptul pentru personajul colectiv care astăzi mişună pe treptele de la DNA. E remarcabil, când te uiţi, la cât de omogen e grupul, cât de previzibil e discursul, cât de dezorientaţi sunt, pe undeva, protagoniătii aduăi în faâa legii pentru fapte care nouă, vulgului, ne rămân inaccesibile. Dezinhibiţia lor morală e de fapt marca unei desensibilizări progresive, inţial cauză de mare suferinţă internă pentru făptuitor, dar mai apoi banalizată în rău şi externalizată. Majoritatea îşi vor fi spus “nu e rău ce fac, pentru că şi X, Y, Z o fac, de fapt asta e norma”. Majoritatea n-au internalizat conceptul greşelii colective, ci doar pedeapsa individuală. Ce e de contemplat, la sfârşitul zilei, nu sunt vârfurile maligne ale aisberg-ului, cât realitatea că în spatele lor stă o întreagă pătură socială care au trăit, parazitic, la umbra acestor Mecena ai infracţionalităţii. Şi nu sunt nici sute, nici mii. Sunt câteva sute de mii de oameni în România care, în psihologia lor de grup, în identitatea lor culturală, văd furtul ca pe-o comoditate şi-l justifică drept compensaţie pentru frustrarea lor originară. Cumva că lumea le datorează ceva şi tot ce fac ei e să-şi ia înapoi “ceva-ul” de care au fost deposedaţi.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru

Tag-uri: Jean-Paul Sartre, wermacht, infractor, corupt, coruptie, dna, mitrea, udrea, hrebenciuc, gabriel diaconu, psihiatru, psihiatrie, hot, hotie, talharie, furt