Nea Goe si Neantizarea

A fi sau a nu fi (?, !, …) Om, Supraom, Zeu, semi-Zeu, Dumnezeu… Ah! Aceasta n-ar fi intrebarea. Si Maestrul e nebun.

Trebuie så – marturisesc – recunosc – realizez – ca este multa vreme de cand n-am mai scris Nimic pe acest „b-log”. Sau mai bine zis am (TOT) scris NIMIC in acest loc. Important este ca mi-a (si) mers (figura). Ca sa dai prilej de vorba (pre-text – mai bine zis) nu trebuie musai sa oferi CEVA, sau sa traiesti cu CONSTIINTA c-ai da CEVA celor carora le oferi (din Nimic, pe Nimic) prilejul de a vorbi despre sine, adica Nimic. In-cerc-area de a oferi (chipurile) CEVA anume, mai mult incurca lucrurile, creaza confuzie, segregatii, inhibitii, complexe, gregarism, putoare, in special in cazul celor care n-au Nimic de oferit (o sa dam exemple – aceleasi). Renuntarea la aparente primeneste atmosfera facand-o respirabila. Sa respiram asadar. Iata un nou topic TOT despre NIMIC, care va produce multe comentarii (sau nu-råmane de vazut), discutii, dezbateri, emotii, rautati si mici scandale. De unde sa incep? Pai sa-ncepem cu sfarsitul. Dupa ce „ideea de Arca a lui Goe” s-a vådit a fi falimentara (venind prea tarziu pe lume, cand deja aproape fiecare sarac isi facuse lotca lui), Arca lui Goe a plutit o vreme (destul de lunga) in deriva, intr-o croaziera de lux si placere. Cand mergi fara tinta nu te poti rataci. Intrucat insa orice lucru are un capat pe lumea asta (mai putin cârnatul care are doua), deriva a luat si ea un bun sfarsit. Nimeni n-a bagat de seama. Nici macar dl.Nimeni (originalul ca si copia aka sa Tiberiu Orasanu, actulamente ambii doi pe cale de disparitie si neantizare). Pana la urma nu conteaza ce faci, ce spui, ce esti (daca esti). Tot ceea ce conteaza sunt aparențele. Imuabilele aparențe. Unii ajung sa ținå foarte mult la ele si sa lupte (si då-i) intru apararea lor, in contra celor care vor sa le schimbe, ajungandu-se adesea la masuri extreme, radicale, insotite de dorinte acerbe, precum dorinta de neantizare proprie, via neantizarea prin cenzurare a celorlalți, a ad-versarilor de aparențe (cazuri emblematice Ana Ayana, Abalaru, Tudoran, Mecu, Porthos, Tiberiu, Morar etc.). Apropo (apropo de ce?) iata ce mult se poate vorbi despre Nimic, dar mai ales fara rost. Mult mai eficient ar fi fost daca as fi scris doar Nimic pe pagina. In sfarsit sa nu deviem de la deviere. Prin urmare observand ca Nimeni (n-)a observant (cu excepțiile notabile ale celor invinsi deplin si definitiv pe Arca lui Goe, dis-pårutii, care paritir se mourir un peu, nu conteaza) ca atat ideea de baza  cat si deriva Arcei au luat un bun sfarsit, am cazut pe ganduri. Am avut mustrari de constiințå. M-am gandit ca ceva oi fi facut eu de s-a ajuns la intreținerea acestei confuzii regretabile. Prin urmare am luat o serie de decizii care sa clarifice lucrurile. E adevarat ca nu le-am publicat in Monitorul Oficial (al Arcei lui Goe),  dar m-am gandit ca odata puse in practica ele vor deveni evidente. Nici vorba. Lucrurile s-au degradat, mergand din rau in mai rau. Si atunci, cu ocazia aniversarii centenarului Arcei lui Goe, lovit de o inspiratie brusca am gasit soluția finala de a anula aparentele si de face, in sfarsit liniste, (fara cenzura) pe Arca lui Goe. Am gasit-o si am decis s-o pun in practica. Pana acum rezultate ZERO. Dupa ce cå fiecare topic este (TOT) despre NIMIC, mereu si mereu, am decis (suplimentar) sa nu mai dau alt prilej de vorba (pre-text, mai bine zis), adica sa nu mai scriu vreun articol nou (despre vechiul Nimic) câtå vreme articolul curent nu reuseste sa stranga mai multe comentarii decat cel anterior lui.  Pana acuma totul a fost fara succes. Poate de acum incolo, dupa ce am dat (cartile pe fatza) sa putem spera la vreun progres notabil.

Inspirandu-se dintr-un pseudo-dialog purtat pe Arca lui Goe, dl.D’Artagnan de la Hanul Muschetarilor, a creat si dansul, tot din Nimic, un articol ne(o)politic, pe blogul sau (si al altor doi muchetari pe cale de dis-paritie, si cu Porthos patru care, plictisit de carnea de vita (bizon) s-a prezentat nostalgic la apelul nominal de la han alaturi de muschiul țigånesc si salamul såsesc) cu tema „Ce este omul?” Un cåcat stimati telespectatori. Chiar daca tema respectiv a ramas in aer (aere) si sunt slabe sperante sa fie rezolvata pozitiv sau macar inchiså mulțumitor (rotund), si pentu ca tot era vorba despre nimic, as zice aci doua vorbe (goale) despre o alta para-digma: „A fi sau a nu fi (?, !, …)  Supraom”, pomenind o intamplare care a trecut cam ne comentata prin fata martorilor si care l-a avut ca protagonist pe un cåcat cu ochi de care dl.Adolf Hitler ar fi fost (mai mult ca sigur) tare mândru, este vorba, doamnelor, domnisoarelor si domnilor, despre Supraomul Roger Federer, un baiat (mare) din tenis. Va amititi poate de aparitia fugara prin presa a unui titlu ultra-super-inspirit si si adecvat de genul „Momente de groaza/soc la Roland Garros„. Gandul fugea catre un nou moment „Charlie Hebdo”, din nou la Paris. Cand colo nu. Profitand de „neatentia” celor din sistemul de securitate un pusti patrunde pe teren inarmat cu un telefon dotat cu camera foto si, violandu-i fara rusine intimitatea supraomului Federer, atingandu-l pe umar chiar, ii propune acestuia un „selfie”. Soc si groaza intr-adevar. Reactia spontana a lui Federer, ne comentata explicit de nimeni, este munumentalå. Suparomul se då de gol.  Ma rog poate invoca intru salvarea aparentelor faptul ca cel scapat de vigilenta securitatii ar fi putut fi rau intentionat (ca-n cazul cancan al indezirabilei Monica Seles)… dar ceea ce este evident, desi nimeni nu subliniaza explicit, ar fi ca cele doua emotii etalate in pripa de catre supraomul Federer sunt frica si scârba. By default. Inainte de a fi revoltat de neglijenta bodyguarzilor, Roger Federer a etalat pe rând, spontan, frica si scârba, fata cu prezenta in apropierea sa a unei fiinte umane, inarmate cu un aparat de fotografiat si cu idea prosteasca de a-si face un selfie cu supraomul. Frica aceea primara, implicita, rasarita pentru o clipa, inainte de orice altceva, pe fata lui Federer  (un baiat cu bani din Elvetia) sugereaza ca in mintea lui (a supraomului) coexista ideea ca ar meria sa i se faca rau, sau ca macar ar fi normal ca asta sa vrea by default vreun om oarecare (de rand) care-i ajunge in augusta vecinatate. Realizand rapid ca umanul aparut langa el nici macar de atat nu-i in stare, emotia lui Federer s-a transformat spontan in scarba, inainte de a ajunge sa-si controleze si ajusteze constient comportamentul. Scarba lui Federer pentru faptul ca umanul acela se afla prea aproape de el a fost cat se poate de sincera. Nu ideea ca dorinta cuiva de a face o poza cu Federer e detestabila in sine (chiar e), si neglijenta  (regretabilå) a serviciului de securitate l-au speriat, sâcrabit si revoltat pe Federer, ci faptul ca un uman poate sa-i faca asa ceva lui, supraomul, adica sa-l considere un om oarecare abordabil ca atare.

Fara vreo justificare anume, site-urile oficiale dedicate turnelui de la Roland Garros (ca mai toate toate) ii sunt dedicate lui Roger Federer. El personajul principal, este in mod mistic motivul pentru care site-urile acelea exista. Jumatate din titluri ii sunt dedicate, celelalte celorlati, cate o frimitura.  No 1 mondial nici nu exista pe acele site-uri. Se doreste si se fac presuni mediatice pentru ca supraomul sa castige. Este vârât in fata iar si iar. Dedicam si noi articolul acesta despre Nimic, tot lui, suparomului Roger Federer, fostului om (daca o fi fost vreodata).