15 Ianuarie – Veni, vidi, vici contra vici? Sau ce?

Pata-pi-e-vici – versus – Emino-vici… sau ce?

Afacerea Dreyfus de Dâmboviṭa – vicii de procedura – Un caz scoala de mistificare – de predat in academii.

In anul (hăt) 2002 numitul Horia-Roman Patapievici scrie in revista Flacăra (Flacăra ???) o elegie, subtil elogioasa, la adresa unui poet romantic din secolul al-XIX-lea, un oarecare Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici), intr-un articol intitulat „Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale”. Construcția articolul este una extrem de ingenioasa, autorul (versat in acest gen – (!)- ) redactând-l ca pe un rechizitoriu pe care un avocat al diavolului l-ar avea de citit in fata unei instanțe (supreme) ce ar urma să tranșeze (definitiv) disputa dintre (post-post-)modern si (arhi-)anacronic in cultura românească, in contextul universal (planetar) al noilor paradigme socio-culturale, de după Al treilea val. Fiecare dintre falsele elogii la adresa tendințelor vremii (in vremuri atât de tulburi precum acest debut de mileniu), conținute in „pseudo-rechizitorul” propus, ca argumente ce ar trebui luate in considerație ca probe irefutabile ale necesitații de a ne debarasa de Eminescu, constituie cate o discreta si mușcătoare ironie, o bășcălie fină, dar si încărcata de tristețe, la adresa superficialității actuale in zodia culturii pe internet. Rechizitoriul este conceput astfel încât citindu-l, orice cititor onest, cu o cultura si inteligenta medie si cu un simt al umorului normal, sa sesizeze intenția autorului, sa-si consolideze astfel atașamentul fata de Eminescu-poetul, si sa rămână alert la mistificările care consolidează anual fenomenul „cultural” omonim, „Eminescu”, ca bun (de consum) al întregului popor (si care are prea puțin de a face cu Eminescu-poetul, fiind mai degrabă o suma de ilustrări de lux ale prostiei umane.). Ei bine, provocatorul articol al lui Horia-Roman Patapievici (care nu apucase încă sa devin un jidan indezirabil de prima mână, ca dușman al poporului), trece absolut neobservat. Nimeni nu cade in extaz, nimeni nu se revolta. Un articolaș de-o zi, la gazetå, sortit pieirii si uitării nemiloase. Dar, ocolite sunt căile Domnului. După 10 ani de uitare, articolul își capătă notorietatea pe care ar fi meritat-o de la bun început, pe niște coordonate siderante. Sistemul ticăloșit reușește una dintre cele mai ample si mai spectaculoase mistificări, diseminând „in popor” uitatul articol cu sugestia c-ar trebui interpretat ad litteram. Succesul este total. Pe coordonatele politice ale anului 2012, „dușmănosul” Patapievici trebuia executat. Succesul operațiunii a fost total. Inteligenta celor care au plănuit-o si aplicat-o merita intreaga apreciere. Intuiția le-a dat cu ușurința de înțeles, dintr-o privire, ca mediul social este perfect „pregătit” operațiunii, dozajul de idioți si lichele (cu accente patriotarde) fiind perfect, la cote care nu lăsau nicio șansa „adversarului”, oricât de clar, răspicat si argumentat ar fi încercat sa pledeze. Oare daca Patapievici ar fi bănuit ca falsul sau rechizitoriu in contra lui Eminescu va deveni un extrem de eficient fals-rechizitoriu in contra lui însuși, ar fi încercat sa fie mai puțin subtil, mai puțin elitist, mai pe înțelesul pulimii? Poate, dar ar fi fost mare păcat. Fiecare dintre omuleții care si-au dat cu părerea cu patos si abnegație despre „abjecția” lui Patapievici (fie ca a fost vorba de idioți sută la sută, ori de ticăloși puri, ori de amestecuri subtile intre cele doua rase), a fost un spectacol in sine. Un spectacol de divertisment despre natura umana. Operațiunea „Afacerea Dreyfus de Dâmbovița” a fost un succes colosal. Victima colaterala (bietul Patapievici) ar trebui sa se simtă consolat de faptul ca prin „jertfa” sa, Caragiale a învins din nou, scoțându-se la lumina si ilustrându-se grandios existenta armatelor de mazete pe plai. Astăzi este 15 Ianuarie 2016, o ocazie potrivita de a co-memora evenimentele si de a „elogia” dexteritatea celor care au montat una dintre cele mai spectaculoase mistificări din ultimul sfert de secol. Prilej cu care ni-l vom aminti (poate) si pe conul Mihai de la Ipotești. Redam mai jos articolul lui Patapievici si alte detalii ale modului de „reutilizare” a acestuia.

***

Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale

Cred că la acest început de an Caragiale (1852-2002), încă înainte de a cădea iar în euforia actualității ’lumii lui Caragiale’, ar fi momentul să facem bilanțul anului Eminescu (1850-2000). Dacă e sigur ca actualitatea lui Caragiale ca valoare națională va fi confirmată la o sută cincizeci de ani de la naștere (rezultat previzibil al profetismului zeflemelei, într-o țară a tuturor batjocurilor), ce s-a văzut în ‘anul Eminescu’ e că Eminescu a devenit stindardul academismului – estetic, cultural, instituțional, etnic. Ceva vetust, prost plasat, iremediabil înțepenit i-a caracterizat pe toți admiratorii săi care au produs texte, luări de poziție ori oratorii oficiale cu ocazia unei aniversări care, mă tem, s-a transformat într-o comemorare.

Hotărât lucru, la o suta cincizeci de ani de la naștere, Eminescu nu mai e la modă. Pentru că a devenit inactual? Să fie vorba de faptul că la noi eternitatea aparține numai zeflemelei, iar seriozitatea, metafizicul, tragedia stârnesc deopotrivă nerăbdarea și plictisul? Ar fi explicația ‘simpatică’. Cum ar veni, Caragiale rămâne mereu actual pentru că suntem un popor vesel, bârfitor, derizoriu și flecar, în timp ce steaua lui Eminescu e condamnată să pălească, deoarece, vorba lui Maiorescu, ‘celula nu rezistă’ – nici tensiunii metafizice, nici încordării ideii, nici sacrificiului tragic, nici martiriului religios și nici disciplinei instituționale. Mă tem însă că explicația veritabilă este alta.

Eminescu nu mai e la modă deoarece nu mai ‘dă bine’. Explicația nu e nici abisală, nici etnopsihologică, ci banal sociologică. Dacă ne gândim că doar cu 20 de ani în urmă Eminescu mai era încă “omul deplin al culturii române” – acum, noțiunile înseși de ‘deplin’ și de ‘cultură’ au devenit suspecte din punct de vedere politic –, înțelegem amploarea prăbușirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei. În timp ce Caragiale pare a nu avea nici un cusur, de Eminescu am început să ne jenăm. Răsturnarea față de perioada interbelică e completă. Pe atunci, Caragiale era suspect, Eminescu era recept; azi, Eminescu a devenit suspect, Caragiale este în mod eminent recept. Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit ‘politic corect’, în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din ‘țările progresiste’ a arătat fără dubiu că fostul poet național al României clasice e ‘politic incorect’.

Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet național, Eminescu nu mai poate supraviețui, deoarece noi ieșim azi din zodia naționalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluția sociologică din învățământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioși care fac alergie la auzul cuvântului canon și manifestă tendința să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiție. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresiști. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxona, care e contrariul germanității. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilității sale fără a trebui să pună totul între ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-și cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se știe, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentința ‘ești învechit’. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu dorește decât să scape de tot ce este ‘învechit’ – adică sa fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-și faca un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca și ieri, se dovedește a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu își permite să nu fie în pas cu modele.

*Articol aparut în revista Flacăra nr. 1-2, 2002, p. 86 – Preluat de AICI

***

Horia-Roman Patapievici despre Mihai Eminescu

18 martie 2012  •  VLAD M.

Scriitorul Horia-Roman Patapievici a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest din Timișoara. La venire, a fost întâmpinat de un grup pestriț alcătuit din „profesori”, revoluționari, susținători PSD și PRM, care protesta împotriva sa.

“Primul rector ales al Universității de Vest s-a numit Eugen Todoran, care a fost un eminescolog de elită. Este inadmisibil ca urmașii lui să acorde titlul de Honoris Causa unui om care s-a pronunțat despre Eminescu că este un cadavru politic care trebuie înlăturat cât mai urgent din cadrul poporului român, pentru că îl împiedică să se integreze în Uniunea Europeană”, a spus revoluționarul Lorin Fortuna, președintele Asociației Victoria.

“Îi reproşăm lui Patapievici că a călcat în picioare istoria României. Nu există vreo persoană care să-i urască atât pe români şi valorile noastre ca Patapievici”, a declarat profesoara Viorica Bălteanu, inițiatoarea protestului.

Patapievici a încercat să explice că nu l-a atacat pe Mihai Eminescu și că totul este o făcătură, dar nu a avut cu cine. Dialogul a fost imposibil de realizat pentru că partea adversă nu era dispusă să asculte.

“Nu ați citit textul meu. Ați citit alți antisemiți, legionari sau naționaliști, care au complotat acest lucru. Am la mine textul pe care l-am scris în 2002. Am spus că . El joacă acest rol pentru tinerii care doresc să își facă un nume binevăzut în afară. Mi-am permis să vorbesc în numele tinerilor. Eminescu nu mai este de actualitate pentru progresiști. Dar sunt sigur că nu ați citit cărțile mele, iar dacă ați citit ceva, nu ați înțeles nimic.”

„Am vrut să intru în dialog cu ei. Am văzut un mesaj cu jos mafia, iar alături de Băsescu și Ceușescu se afla și numele meu. Singurul lucru reconfortant a fost că era și numele lui Mircea Mihăieș. Despre cei care au protestat aș spune că nu înțeleg nimic. Nu înțeleg nimic pentru că nu citesc. Am elucidat chestiunea Eminescu, am venit cu articolul în care eu spuneam tocmai contrariul a ce mi se atribuie. Nu am putut să conving pe nimeni. a fost interpretat ca un manifest împotriva lui Dumnezeu. Ea se încheie cu cuvântul …Nimic fără Dumnezeu. Prin urmare ce poți să spui unor oameni care duc răstălmăcirea până acolo încât îți pun în gură lucruri contrare cu ce ai spus tu?”

Pentru cei care nu își aduc aminte, aceste acuzații au făcut carieră abia în momentul în care a fost preluate de mașinăria mediatică a lui Dan Voiculescu, trustul Intact, cu ocazia cruciadei „poneiului roz”, una de care îmi aduc prea bine aminte pentru că am urmărit-o cu atenție în momentul în care a fost inițiată. Horia-Roman Patapievici se făcea vinovat de susținerea lui Traian Băsescu și trebuia să plătească scump.

Aceeași instituție respectabilă a presei românești, supranumită astăzi „Școala de jurnalism Intact”, a reluat în stil peremist acuzațiile lui Victor Roncea, jurnalist care se preface că nu înțelege contextul în care au apărut cuvintele dure pe care Patapievici le-a scris, la începutul anilor ’90, despre națiunea română. În Duminica Orbului, națiunea român a ales în fruntea țării, după 45 de ani de comunism și un decembrie însângerat de diversioniștii Securității, un om al regimului, bănuit de legături cu serviciile secrete sovietice KGB – pe Ion Iliescu. Patapievici a scris acele cuvinte din postura unui om arestat în data de 21 decembrie 1989 pentru a fi bătut și poate chiar ucis de gealații regimului comunist pe care îl regretă astăzi atâția proști din iubita noastră țară. O relatare a acelei zile găsiți în arhiva site-ului nostru, în articolul În preajma ștreangului (istoria unei nopți), publicat de Horia-Roman Patapievici în volumul Politice.

Găsesc că este cel puțin curios că Roncea, altfel atât de vocal la adresa lui Ion Iliescu, dedică atâta efort crucificării unuia dintre puținii intelectuali români care își asumă deschis condiția de creștin, expunându-se atacurilor venite din partea stângii extremiste. Nu este însă singurul paradox care îl caracterizează pe acest domn. Vorbim, totuși, de un pretins naționalist român care promovează lucrările ideologului-șef al Kremlinului, Aleksandr Dughin. Cum se împacă naționalismul românesc cu propaganda moscovită? La această întrebare nu există alt răspuns decât „Nu se împacă”.

Când a vorbit despre „cadavrul din debara”, domnul Patapievici s-a referit direct la progresiștii (traducere: stângiștii) corecți politic care astăzi își împrăștie ura și disprețul față de trecut și tradiție, respectiv la tinerii care, pentru a fi pe placul stângiștilor, sunt gata să renunțe la oricine și orice, chiar și la Mihai Eminescu. Cei care doresc să clarifice pe deplin poziția lui Horia-Roman Patapievici despre corectitudinea politică, pot consulta articolul Comunismul american din arhiva ILD.

Dar pentru a lămuri o dată pentru totdeauna această chestiune a „cadavrului din debara”Mihai Eminescu, se cuvine să reluăm un articol publicat de autorul cărții Omul recent în revista Idei în Dialog din august 2006. În acest sens, voi apela la arhiva digitală Idei în Dialog, una pe care am reușit să o formez descărcând în format .pdf toate numerele pe care le-am putut găsi pe site-ul revistei.

Pentru acuratețea istorică, menționez încă o dată că fragmentul despre Eminescu a apărut tot în 2006 într-o articol de pe blogul basarabean Curaj.net, autor Gheorghe Gavrilă Copil. Cum ura a fost încă o dată mai puternică decât corectitudinea, puțini s-au sinchisit să caute adevărul și au preferat să înghită, pe nemestecate, propaganda dușmanilor domnului Patapievici. Încercăm să îl restabilim azi, când scriitorul român împlinește 55 de ani. La mulți ani!

Prostia și reaua-credință transformate în delict de interpretare  de Horia-Roman Patapievici

În 2002 am publicat în revista Flacăra (nr. 1-2, 2002, p. 86) un text intitulat „Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale“. Fusesem întrebat de George Arion ce cred despre Anul Caragiale, care tocmai debutase: m-am gîndit să fac, în oglinda entuziasmului unanim pentru Caragiale, bilanțul anului Eminescu, care fusese deja, festivistic marcat și ratat, în 2000. Reluînd idei pe care le exprimasem într-un interviu din România liberă în ianuarie 2000 („Ce ar trebui făcut în anul Eminescu ca poetul să nu fie nici minimalizat, nici fals lăudat?“), mi-am conceput articolul ca pe o elegie. Elegia era inspirată de constatarea că în epoca noastră postmodernă, dispusă să încurajeze în special relativismul celor cu talent modest și aspirațiile înghesuite ale artiștilor care fac cu ochiul culturii de masă, geniul celor care s-au măsurat în trecut cu absolutul era condamnat să intre în inactualitate. Eminescu avusese un astfel de geniu, iar constatarea incapacității lumii noastre postmoderne de a-l mai cuprinde mă făcea melancolic. Cum demonstrează textul publicat atunci în Flacăra, pe care îl reproduc acum mai jos, deplîngeam căderea lui Eminescu în inactualitate – și o puneam pe seama lipsei noastre de curaj: curajul de a fiinactuali în raport cu módele culturale ale unei lumi față de care nu știm să avem decît o singură atitudine, de imitație. Cînd lumea e bună, imitația binelui e bună; dar cînd lumea pe care o imităm e în eroare?

La puțin timp după publicarea textului din Flacăra, am fost citat de o înaltă față academică, cu indignare, cu afirmația că Eminescu ar fi cadavrul din debaraua culturii române și că ar trebui să scăpăm cît mai repede de el. M-am gîndit că grotescul răstălmăcirii și evidenta ei rea-credință pot ține loc de replică. M-am înșelat: aberația s-a bucurat de credit și s-a răspîndit. Cine face azi căutare pe Google după „Patapievici Eminescu cadavrul nostru debara“găsește 151 de site-uri, probabil peste o sută de trimiteri distincte, care toate reiterează (și îmi impută vehement, uneori injurios, întotdeauna furios) răstălmăcirea. În ultima vreme, autoritate face Viorel Patrichi, cu articolul „Masca lui Ianus și mentalitatea «second hand»“ (Rost, nr. 24, februarie 2005), în care se poate citi următoarea atribuire falsă: «Iată ce scria domnul Patapievici în „Flacăra“ lui Arion în 2003 (sic): „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană“. Nu este de mirare că în manualele de gimnaziu au rămas doar poeziile „Lacul“ și „Freamăt de codru“. L-au ascultat autorii de manuale, așa cum asculta A. Toma de Silviu Brucan.» Oricine va citi textul meu va vedea că „citatul“ dat de Viorel Patrichi nu figurează în el. Falsul este evident, ca și procesul de intenție (potrivit căruia eu aș fi un fel de Silviu Brucan).

M-am hotărît să semnalez răstălmăcirea din patru motive. Întîi de toate, pentru că această răstălmăcire nu este doar o interpretare eronată (sunt atîtea!), este un fals care violează cu intenție adevărul și care poartă prin lume, cu numele meu, o inepție care transformă poziția mea față de Eminescu în contrariul ei. În al doilea rînd, pentru că falsul s-a impus (a fost preluat de Gardianul, Cronica Română, Cultura, Pro Saeculum, Evenimentul (Cotidian regional de informații și publicitate), Oglinda Literară, Pagini Românești, Români în Germania, Revista Media etc.) și nimănui nu-i mai trece prin minte să confrunte ceea ce mi se atribuie cu textul meu original (singura excepție este http://www.curaj.net/?p=493). În al treilea rînd, pentru că unii dintre cei care postează articole și comentarii pe Internet au atins cota de injurie și defăimare de la care începe răspunderea penală: sunt hotărît să îi acționez în justiție pe toți cei care de acum înainte vor continua să îmi atribuie fraza pe care Viorel Patrichi mi-o atribuie. În al patrulea rînd, pentru că răstălmăcirea aruncă o umbră asupra Institutului Cultural Român, unde, de cînd mă aflu la conducerea lui, am îmbrățișat principiul neutralității – potrivit căruia ideile, gusturile mele și filozofia pe care o îmbrățișez nu trebuie să se regăsească în programele acestei instituții.

***

Nota Redactiei Arca lui Goe: Am inventat, cu ceva vreme in urmå, un alt fel (de fel) de Arcå a lui Goe, intr-un alt spatiu, pe alte coordonate. Unde anume numai noi stim si nu avem niciun interes sa divulgam si altora locul cu pricina. Intreprinderea a inceput sa ia o oarecare amploare (cât de cât) asa ca merita mai multa atentie, dedicatie, timp… Prin urmare, in contextual in care actuala Arca si-a capatat autonomia, aflandu-se in perfect si armonic echilibru cu mediul, intr-un stadiu care nu mai necesita prea multe interventii, epuizandu-si cu succes publicul, colaboratorii, detractorii, amicii si inamicii,  vom actiona in consecinta, trecând ambarcatiunea aceasta (aflata momentan in regim de avarie), in regim de conservare. Practic nimic nu se va schimba in felul de a fi al Arcei lui Goe, in afara ritmului si periodicitatii cu care o vom alimenta cu „goeisme”, deviza noastra (preluata din Mobila si Durere) devenind „putin, rar si de buna calitate„. S-auzim de bine! Cu drag al dv. dl.Goe 🙂