(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

1 Aprilie -(pseudo)infinitul (cvasi)particulelor

Posted by Arca lui Goe pe Aprilie 1, 2016

Sa facem cunostinta. Sunt un mare arendas. Am in arenda Universul. Un Univers intreg. Cu voie de la Dumnezeu, am primit Universul in concesiune (inca inainte de nastere), pentru (circa) 99 de ani, cu sarcina de a-l gestiona cum oi sti mai bine. Intr-un fel, fiind mai mare peste acest Univers, sunt, iata, eu insumi Dumnezeu. Dumnezeul Universului meu. Pe care îl am in arenda. Pastoresc un Univers aproape infinit (practic infinit) format (grosso modo) din peste 137 de trilioane de entitati vii. Nu milioane, nu miliarde ci trilioane. Adica mii de miliarde sau milioane de milioane. Este treaba mea sa pastrez acest Univers in echilibru. In echilibru Nash. Pana acum (la 81 de ani neimpliniti) m-am descurcat destul de bine, zic eu. Desigur ca unora dintre spectaori, si anume acelora excesiv de exigenti, li s-ar putea parea ca exagerez cu Universul si cu Infinitul pe care le-as avea in exploatare si ca pana la urma 137 de trlilioane este un numar finit. Totusi, celor care nu au (inca) fascinatia numerelor foarte mari (ceea ce se poate intampla exclusiv dintr-o inabilitate de a le percepe ca atare), le-as spune ca (exclusiv) in raport cu numerele mici, numerele foarte mari, aluncate spre infinit, reusesc cumva sa se contamineze de boala infinitului si de substanta acestuia, aparandu-le numerelor mici ca fiind infinite, de-a dreptul infinite. Este momentul potrivit sa amintim ca noi unul suntem un numar mic, un numar natural, intreg, pozitiv (nenul). Noi suntem Unu. Unul. Cel Unu. Aceasta unicitate ne ofera si confera nu doar dumnezeirea mai sus amintita ci si ingaduinta de de a percepe 137 de triloane ca fiind un mic infinit. Infinitul numarabil al numerelor intregi. Este aceasta o aproximare (provizorie) mai mult decat acceptabila, mai ales ca nici macar in imaginatie (o imaginatie infinita, asa cum ii sade bine unei imaginatii) n -am putea concepe un Unu care sa manevreze individual entitatile care compun o multime infinita, numarabila (precum multimea numerelor naturale 1,2,3…∞) sau una care contine 137 de trilioane de entitatii (fiecare din ele de o complexitate infinita)… Oricum 137 de trilioane intrece cu mult nuamrul celor 100 de miliarde de galaxii din Cosmos. Suntem un Univers infinit destul de mare, in tot cazul mai mare decat cel al galaxiilor. Ceea ce, trebuie sa recunoastem, poate parea paradoxal, cel putin dintr-un numar finit de perspective. Le vom eluda amintind ca nici macar infiniturile matematice nu-s egale, unele fiind infinituri mai mari decat altele. Infinitul multimii numerelor intregi (…- ∞, … -3, -2, -1, 0, 1, 2, 3, … …∞) este infinit mai mic decat infinitul multimii nenumarabile ale numerelor reale cuprinse intre zero si unu [0, 1]. Noi fiind Unu, Nimeni fiind Zero… Dar (prea) destul cu ambiguitatile. Cele 137 de trilioane de entitati vii, care intamplator traiesc impreuna (foarte impreuna), constituie trupul nostru, a ceea ce indeobste poate fi etichet (prin simplificare, usor abuziv) ca fiind noi, dl.Goe. Trupul uman este constituit din 137 de trilioane de indivizi, entitati vii, celule, de o diversitate si dinamicitate incomensurabile. Aproximativ 37 de trilioane dintre aceste celule, adica putin mai mult de un sfert, sunt celule (asa-zis) umane, identificabile ca atare prin codul genetic observabil in ADN-ul din nucleele acestora, iar restul de 100 de trilioane sunt cetateni conlocuitori, fiinte unicelulalre distincte, bacterii, fungii, archaea si alte tipuri de microorganisme formand microbiota, comunitatea ecologica a fiintelor cu care impartim literalmente spatiul din corpul nostru pe care-l trilioanele acestea-l colonizeaza in relatii simbiotice, de comensualism, paraziare sau patogene. Universul meu contine cateva mii sau chiar zecii de mii de specii si varietati de astfel de microorganisme diferite intre ele, cu o componenţă net, abrupt, diferita de a oruicui altcuiva si variind la fel de net de la un moment la altul al vietii mele si/sau in functie de starea mea de sanatate. Este treaba mea sa furnizez hrana-apa-aer acestor 137 de trilioane de fiinte, sa la asigur conditii fizice adecvate si sa le pastrez in echilibru (Nash) unele cu altele, sau sa restabilesc micile dezechilibre accidentale rezultate din interactiunea si disputele acestora unele cu altele, pe durata ciclurilor lor de viata, caci, in viata mea, populatii intregi de trilioane de astfel de indivizi, se nasc, traiesc si mor, succedandu-se si traindu-si mica lor viata, cu ingenua ignoranta, totalmente inconstiente vizavi de umila mea existenta mea, care isi trage o buna parte a consistentei din petrecerea lor infinita. Suntem atat de impreuna si simultant atat de aparte, noi unul si infinitul care ne compune. Si infinitul merge mai departe. Mult mai departe. Sunt un mare arendas care nu are nimic in proprietate, totul fiindu-mi practic imrumutat, dat in folosinta. Sunt un mare arendas peste o mare de mici arendasi, caci, este timpul sa aminintesc despre faptul ca fiecare celula umana contine aproximativ 100 de trilioane de atomi pe care aceasta-i are in arenda, alegandu-se cu folos din vânturarea perpetua a acestora… Vreo 10 feluri de atomi: C, H, O, S, Ph, Na, Cl, Fe,Ca, Mg, Al… formate toate exclusiv din quqrk-uri, gluoni si electroni, in exact aceleasi cantitati si proportii cu cele care se gasesc intr-o bucata de aur (sau de plumb) de aceeasi greutate cu noi, dl.Goe. Circa 1000 de trilioane de trilioane de particule (asa-zis) elementare, cam atat avem in gestiune, in acesata (s)curgere in care ne petrecem, cu ingenua ignoranta, totalmente inconstienti vizavi de alte umile existente de deasupra si de dedesuptul nostru de a caror existenta depinde total a noastra existenta, un aranjament fluid, unic in fiecare clipa, a acelorasi 1000 de trilioane de trilioane de quqrk-uri, gluoni si electroni. Dupa stiinta noastra.

P.S. Un sistem/univers de 1000 de trilioane de trilioane de ecuatii nu poate fi rezolvat decat (foarte) aproximativ prin considerarea cvasiparticulelor (sale), observabile din afara Universului. La limita, numarul cvasiparticulelor (d)in universal personal (al fiecarui semiliber) poate fi considerat cu larghete, prin simplificare, egal cu unu. Unu, niciunul, o suta de mii. Cu un singur nume: Dl.Goe. Sau Metaverse. Sau… infinitul condensat in unu. 1-0. Pentru noi. 🙂

18 răspunsuri to “1 Aprilie -(pseudo)infinitul (cvasi)particulelor”

  1. Dl.Goe said

    Unul, nici unul şi o sută de mii – Cartea asta mi-a fost recomandată ca un raspuns. Eram într-o discuţie şi aveam impresia că cel de lângă mine ma vede cu totul altfel decât ştiu eu că sunt. I-am spus atunci destul de indignată, deşi acele lucruri erau complimente, că nimic din ce spune nu e adevărat, că el mă creează. Unul, nici unul şi o sută de mii a fost replica.

    Această carte conţine un adevăr ce poate fi luat drept o revelaţie fundamentală, în măsură să te aducă la nebunie, aşa cum l-a adus pe personajul nostru principal, sau poate fi luat drept un lucru interesant, care dă de gândit şi poate fi folosit în mod pozitiv dacă îl accepţi cu relaxare.

    Adevărul i se întrezăreşte lui Moscarda încă de la prima pagină a cărţii, într-un moment în care se uita în oglindă şi soţia lui, zâmbindu-i maliţios, îl întreabă dacă se uită în ce parte îi atârnă nasul. În acel moment îşi dă seama că nasul lui atârnă într-o parte, lucru la care nu se gândise niciodată. Îşi dă seama că ceilalţi îl văd altfel decât se vede el şi începe o cercetare ce îi va deveni, în timp, pantă de alunecare spre autism.

    Următorul lucru pe care îl face este să întrebe alţi cunoscuţi dacă au observat că nasul îi atârnă într-o parte şi, apoi, drept răzbunare, le semnifică şi lor un defect pe care îl au. Iar ei încep să facă acelaşi lucru propagând elementul declanşator mai departe.

    Cercetarea continuă cu încercarea lui de a se vedea în oglindă aşa cum îl văd ceilalţi, fără a se vedea pe el privindu-se. Sună complicat şi paradoxal şi poate de aceea scriitorul repetă ideea atât de atât de des, încât m-a făcut să las de câteva ori cartea din mână. Eşti unul pentru cel cu care vorbeşti la un moment dat, nici unul pentru tine şi o sută de mii, prin ochii tuturor celor care te-au cunoscut.

    Ideea, exprimată mai simplu, şi adevărul de care vorbeam, este că fiecare dintre cei care ne cunosc îşi construieşte o imagine diferită despre noi, în funcţie de experienţa lor de viaţă, sistemul de valori, dispoziţie sau alte variabile contextuale, alta decât imaginea noastră de sine.

    Moscarda începe să devină autist din momentul în care îşi propune să demonstreze celorlalţi că nu este cine cred ei. Astfel, începe să-şi ignore nevasta sau să-i spună lucruri nefireşti, se răsteşte la cei care lucrau pentru banca pe care o avea în posesie, ajunge să „îşi” fure actele unui cunoscut pe care îl dă afară din casă, iar imediat apoi i-o donează cu generozitate, vrea să lichideze banca deşi nu are altă sursă de venit, în tot acest timp fremătând interior în căutarea sinelui.

    Consecinţele acestor evenimente vor fi mod evident grave însă personajul nostru simte satisfacţia faptului că a demonstrat ceva şi simte că poate fi liber doar singur. Un citat emoţionant despre faptul că îşi refuză la sfârşit chiar propriul nume: „Un nume este doar o inscripţie funerară. Li se potriveşte morţilor. Celor ce au terminat. Eu sunt viu şi nu am terminat. Viaţa nu se termină. Şi nu are habar de nume viaţa. Copacul acesta, suflu tremurător de frunze noi. Sunt copacul acesta. Copac, nor; maine carte sau vânt: cartea pe care o citesc, vântul pe care îl sorb. Răspândit în afară, vagabond„.

    ***
    Frumos. Şi totuşi, pe mine nu m-a convins (??!). M-a făcut să mă gândesc mai mult la această idee, să fiu conştientă de faptul că uneori sunt văzută altfel decât aş vrea. Însă ceea ce mi se pare important este să nu rupem legăturile când ne dăm seama de asta, ci să încercăm să vedem care e imaginea celorlalţi despre noi, să vedem care sunt punctele ei slabe, pe care le vrem schimbate şi să facem apoi ceva pentru a le schimba. Putem fi liberi şi alături de ceilalţi. (apud Gia Codrescu)

    • INTJ said

      cu (multi) ani in urma am ajuns la concluzia: people who love you think they have the right to do things to you. apoi m-am intrebat: do you love yourself?

      • Dl.Goe said

        Trebuie sa fi fost intr-adevar cu multi ani in urma caci concluzia pare veche de mii si mii de ani. In ceea ce priveste a doua intrebare lucrurile sunt inca si mai complicate caci inainte de a raspunde intrebarii si chiar inainte de a adresa intrebarea este necesara IDENTIFICAREA adresantului (in genere) necunoscut. Trebuie sa stii cine esti ca sa-ti poti pune problema sentimentelor pe care (så) le nutresti fata de tine insuti. Noi unul pana acum (la venerabila noastra varsta de 81 de ani neimpliniti, printre alte neimpliniri) n-au reusit sa ajungem niciun moment in postura de a constata auto-sentimente. Ne suntem noua insine perfect indiferenti. D-voastra?

        • Dl.Goe said

          De unde si infinita fragilitate a indemnului biblic „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”… Un enunt in care sensul cuvintelor „aproapele” si „insuti” se considera (a fi) de la sine intelese. Sensuri pe care trebuie sa le crezi fara a le mai cerceta (iar a le cerceta este cel mai adesea o ispita in fata cåreia cedarea (con)duce inevitabil la solipsism)…

          (Pobabil ca INTJ nu exista. Exista doar Dl.Goe si atat).

          • INTJ said

            da, pe langa multe alte interpretari, (in contextul comment-ului meu) nu-i de ignorat nici interpretarea indemnului biblic … dar eu am comentat (stimulat de „Putem fi liberi şi alături de ceilalţi.„) zambind la gandul ca nici macar singuri nu stam prea bine cu libertatea, daramite atunci cand bagam si pe altii-n ecuatie.

            Once upon a time, I, Chuang Chou, dreamt I was a butterfly, fluttering hither and thither, to all intents and purposes a butterfly. I was conscious only of my happiness as a butterfly, unaware that I was Chou. Soon I awaked, and there I was, veritably myself again. Now I do not know whether I was then a man dreaming I was a butterfly, or whether I am now a butterfly, dreaming I am a man.” … pana aici ok. de restul („Between a man and a butterfly there is necessarily a distinction. The transition is called the transformation of material things.„), eu unul, nu mai sunt atat de sigur … si prin urmare e foarte probabil sa aveti mare dreptate cu enuntul din paranteza.

        • INTJ said

          Ne suntem noua insine perfect indiferenti. D-voastra? … si eu.

          • Dl.Goe said

            Probabil ca de aceea am mereu impresia ca v-as sti de undeva. Om fi neamuri.

          • INTJ said

            (in cazul in care n-aveti drepate cu paranteza,) mai degraba: ne-om fi intalnit pe (mai multe) poteci ale mintilor ratacitoare. 🙂

          • Dl.Goe said

            Deh, de intalnit ne intalnim „imediat in permanenta” cu fel de fel de chestii (bunaoara cu neutrii care ne tot traverseaza fara rost si fara efecte)… Important ramane cå intalnindu-ne (acolo unde ziceti d-voastra ca ne-am fi intalnit) ne-am perceput si re-cunoscut. Ca fiind neam/uri. 🙂

            P.S. Oare daca trilioane de neutrini care ne traverseaza clipa de clipa ar inceta (brusc) sa ne mai traverseze ni s-ar altera IDENTITATEA cat de cat sau intr-atat incat sa ni se piearda, facandu-ne sa fim altceva (conglomerate de protoni, neutroni si electroni, care nu-si partajeaza spatiul cu trilioane de neutrini pe secunda)? Infinitul din noi pare prea vast in raport cu abilitatile noastre de a cunoaste (de a ne cunoaste si recunoaste)… Probabil ca singura modalitate de a ne auto-recepta este cea indirecta prin intermediul „aproapelui”. Caz in care ar avea sens si enuntul „iubeste-te pe tine insuti ca pe aproapele tau”. O traducere aproximativa a lui „spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti”.

            Probabil ca de aceea practica unii cu atata inversunare cenzura pe blogurile lor (pana la des-fiintare), pentru ca nu le place deloc de ei insisi si de ceea ce descopera prin intermediul „neavenitilor” care le dau trup… Cred ca, in genere, pe noi, in calitate de d.Goe, nu m-a deranjat sa fiu toti cei care m-au vizitat pe arca, de bunavoie si nesiliti de nimeni. Asta sunt, cu asta defilez. Chit ca multi dintre cei care mi-au dat trup au venit anume cu gandul de a ma desfiinta, nedandu-si seama ca nici vorba… ci dimpotriva.

  2. Dl.Goe said

    Destinul omului este individual sau nu? Ar putea fi aceasta „o intrebare”? Aceasta-i intrebarea (momentala).

    • d'Artagnan said

      Monumentală.

      • Dl.Goe said

        Io in seara asta recit pe votca fiindca intamplator acuma mie mi-e sete, dar de obicei recit pe bani.

        Interesant at fi de stiut in ce relatie se afla monumentalitatea pe care o constatati cu faptul declararii ei… Ma refer desigur la raporturile de cauzalitate. V-o fi facut intrebarea noastra si/sau sub-intrebarea aferenta (in sir) sa iesiti provizoriu din mutzenia terapeutica auto-impusa SAU dimpotriva, v-ati aflat aprioric, accidental si coincidental in pauza pasagera de tacere, taman cand pe punte vidul nastea virtual enuntul dat si, dand peste el, l-ati folosit ca pretext de recreatie verbala. Noi nu vom sti-o poate niciodata. Daca n-ati fi (potentialmente) doar (un) scriitor ci (si) un filozof (virtual), ati fi constient ca perspectiva din care constatati posibila monumentalitate, contine materie si anti-materie de dezbatere in contradictoriu cat toate contradictiile antagonice consemnate in filosofia lui homo sapiens erectus de la big-bang si pana in zilele noastre de apoi. Ciondanelilie de tip basist-antibasist ar capata dimensiuni noi in incercarea partizanilor care s-ar opune pe tema ne/esentialitatii caracterului (psedo?!)individual al destinului insilor

        • d'Artagnan said

          Păi de aia am și zis ”monumentală”. Ce, trebuie să fii filozof ca să constați ”greutatea ”materiei?!
          Da’ eu zic, ca persoană individuală ce mă aflu, cu un subiectivism înspăimântător și cu o simplificare aproape monumentală a dilemei, că destinul omului este și-așa, și-așa.

          • Dl.Goe said

            Dl. Goe-the zicea ca (n.b. doar): Moartea transforma orice viata in destin.

            Bine naiba ca n-avem acces la baza de date cu destine caci (probabil) ne-am ingrozi vazad cat de comuna ne este existenta si cat de repetabila la nivel de detaliu.

            și-așa, și-așa.” – Ah, e cuantic. Dualitatea unda-corpuscul, incertitudini, entanglement-uri… probabilitati. Cert este ca un observator activ (publicul?) poate face sistemul sa se decida petru „ori-asa, ori-asa” (cu sau exclusiv)… Cata vreme nu ne observa nimeni (si va pot spune ca nu) merge foarte bine „si-asa si-asa”, fara iluzii… dar cu sperante (de mai bine. Mai bine nu. Nu? Da. Cam da).

    • Dl.Goe said

      Desi are o imaginatie infinita (acest lucru fiind musai in cadrul definitiei) si desi se afla in posesia unei infinitati numarabile de sabloane ale unor destine fabuloase, totusi Acela care a dat chip si asemanare Omului, a implementat niste constrangeri dramatice in ceea ce priveste numarul instantierilor unor astfel de destine. De ce anume numai D-lui stie, din miliardele de forest-gumpi nascuti pe planeta de pamant doar cativa reusesc sa iasa din starea amorfa in cadrul unor destine cu totul si cu totul (relativ) remarcabile. Nici acelea unice si irepetabile. Compilatii… Restul… Vai de mama noastra… Unicate de duzina. 🙂

  3. Dl.Goe said

    In atentia lui Aspy:

    a) Baga de sema ca personajul virtual D’Artagnan (vezi existenta si continutul interventiilor sale punctuale de mai sus), este in civilie un scriitor (prin/din profil) care poate fi (din acea perspectiva) personaj de aforism in romane nobeliare (sa nu zici ca nu ti-am spus), caci:

    b) Fiecare ar trebui sa lasam ceva durabil in urma (pe)trecerii noastre pe planetå, ca de exemplu amintirea unor petreceri de neuitat. (bahice la hedonisti, monumentale la monumentalisti / artisti; fiecare cu hedonismul sau… nefericiti cei vesnic indecisi… in a-si alege forma de hedonism pe care sa o practice de/cu placere).

  4. Dl.Goe said

    Desi spectrul recidivei planeaza nevazut dar amenintator, se pare ca dl.Dorin Tudoran (un fost exilat, sa zicem), s-a cam vindecat de psihopatia care-l chinuia atroce (sindromul „sa zicem ca-mi pasa de Romania – asa cum o inteleg eu din presa”) sau ca macar ca se afla intr-o perioada de fericita acalmie si remisiune. Sau re-misiune. Omul pare sa-si fi terminat in sfarsit tranzitia, reusind in cele din urma (cu chiu cu vai) sa iasa din Romania (sa) si sa ajunga in America (ogarului cenusiu). Coincidenta sau nu, odata cu incheierea epocii „Basescu”, omul nostru din Wasinghgton, (re)devine un om normal (in manifestari), in acord cu profilul sau intelectual, moral, cu statutul sau social, cu anvergura, cu sine insusi, reusind sa produca pe blogul sau (cam anacronic intitulat „Certocratia”, titulatura pe cale de a se prabusi in desuetudine) articole „comme il faut” pentru un american originar din Romania (iar nu un emi-grant roman in America). Ne ingaduim, din acest colt invizibil (nu ne costa / nu ne doare, nici pe noi si nici pe dansul) sa constatam si sa-l felicitam pentru aceasta intoarcere la normalitate. Ii uram sa aiba comentatori adecvati si pe masura. Sa si-i castige la o adica. Mult succes coane Dorine. 🙂

    • Dl.Goe said

      Desigur ca tânårul aspiratnt (intru castigarea nominaliazarii pentru premiul Nobel pentru literatura, ca sa folosesc titulatura completa), tânar dar precaut, ce-l are in vizor pe conul Dorin (ca model de personaj arhetipal), poate lua in considerare (in deplina libertate, specifica Arcei lui Goe) ipoteza ca ceea ce noua ne apare ca normalitate (in cazul bloggerului Dorin Tudoran, de sorginte intelectuala-poetica-si-sociala) poate fi in fond un subterfugiu al bolii, un nou stadiu, un tertip, prin care tulpina mofluzismului egoic in concubinaj cu bio-politica (o generalizare a zoon-politikon-ului) incearca sa se manifeste si sa se mentina in atentia publicului, atentie din care se hraneste. Teoretic vorbind, blogul Certocratia poate fi o stea carbonica, daca stii ce-i aceea „stare carbonica” in ciclul de evolutie stelar, caci Dorin al nostru este (si el) o stea. La urma urmei tratarea pe cazuri poate fi o tehnica literara, artistica, foarte eficienta in planul meta-comunicarii. In aceasta privinta se poate lua exemplu, de ex., de la Erenesto Sabato care stiind bine ca „nu se poate trăi fără eroi, sfînţi şi martiri“, şi că „prezentul generează trecutul“, a ilustrat acest adevar (al sau, personal) scriind un roman de patru ori la rand din patru perspective, rezultand in final un singur roman cu 4 parti. Perspectivele si interpretarile aferente sunt total diferite dar, cumva, in susidiar, se (re)simte o convergenta bizara spre aceleasi esente. Asa si cu Tudoran al nostru (care este mare admirator al lui Borges nu al lui Sabao), il putem interpreta din mai multe si deosebite perspective precum perspectiva Liviu Antonesei, perspectiva Ion Cristoiu, perspectiva Nicolae Manolescu, perspectiva Viorel Abalaru, perspectiva Camelia Voiculescu, sau (de ce nu?) perspectiva dl.Goe si altii… Pana la urma lucrurile se vor dovedi a fi con-vergente catre un acelasi con Dorin (un conchistador). Noua unul ni s-a parut fascinanta perspectiva avuta in vedere (sic) in darea de seama despre orbi: Orbeste fiecare isi cauta infernul, un fel de Bråilå inevitabila pana la urma, intr-un final in care inexorabil agonia se confunda cu extazul. Acuma in directa relatie cu cele scrise in aceasta pre-lunga introducere (oare conul Dorin ce parere o avea despre vaccinari), si de-curgand direct din ea, i-as aduce in atentie aspirantului cazul unui altui romancier (aproape) celebru, numit Mircea Cartarescu, marcat de convingerea sa (mistica) despre faptul ca vaccinurile sunt bune si ca monstroasa martira Olivia Steer s-ar lasa arsa pe rug pentru ideile ei gresite. Ceea ce ar fi corect, sau, in tot cazul admirabil. Sacrificiul ramane sacrificiu fie ca te sacrifici pentru adevar, fie ca te sacrifici pentru minciuna (sindromul Giordano Bruno versus sindromul Galileo Galilei si Manastirea Argesului). Probabil ca cititorul comun, neunic, netrebnic si neavizat nu are prea multe de priceput din acest comentariu-varza, dar nutresc nadejdea ca aspirantul potential vede imediat, aici, privind de sus, iesirea din (acest) labirint liniar catre izvoare literare månoase, asemanatoare cu niste musuroaie de furnici. El/ea sa aiba talent caci da, are balta peste. Si malurile momealå gârlå. 🙂 Si pe Dâbovitza si si pe Potomac.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: