(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

1 Aprilie – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…

Posted by arcaluigoe pe Aprilie 1, 2016

Dincolo de aerul lor banal sau neghiob, sau in paralel cu acesta, sfaturile noastre (sporadice) pot aparea incalcite sau dezlanate, incoerente sau inconsistente, lipsite de o minima continuitate si unitate, neinchegate intr-un sistem observabil si controlabil si, ca urmare, ar putea fi considerate ca fiind inutile, nefolositoare, daunatoare chiar, aceluia care si-ar propune, nici mai mult, nici mai putin, decat castigarea premiului Nobel pentru literatura, si inca literatura scrisa in melodioasa limba romana, de circulatie zonală.  S-ar putea zice (asadar) ca acest talmes-balmes de „sfaturi practice”, amalgamate dupa nicio noima, n-ar putea decat sa-l incurce teribil pe vreun „scriitor” care, prin absurd, ar decide sa purceada la ghidarea scriiturilor sale in acord cu recomandarile noastre (a se re-vedea si materia din urma). Totusi, fara a insista (caci nu avem de ce) merita spus ca dezordinea aparenta a setului nostru de sfaturi practice, acordate benevol si gratuit aspirantilor nobeliari, este in sine o garantie intru obtinerea unei literaturi realiste si fascinante ca viata insasi. Dezordinea, acesta este cadrul, fundalul, pe care scriitorul trebuie sa-l creeze cat mai veridic cu putinta, cat mai in acord armonic cu dezordinea, cu starea de alandala a vietii insasi, a vietilor fiecaruia dintre insi, a colectivitatilor, a oraselor, a tarilor, a societatii in general.

Fara crearea acestui cadru (spatiu de lucru) scriitorul nu poate face nimic, si nici unul dintre gesturile artistice pe care simte din toata fiinta sa ca trebuie sa le faca, fiindu-i dictate irepresibil de zbuciumul sau interior, de talentul sau artistic ori poate chiar de geniul sau, nu au unde si cum sa se nasca si sa traiasca suficient incat sa ajunga la cititor si si la membrul juriului de la Stockholm. Cel ce va fi in stare sa urmeze prosteste, otova, fara sa-si puna intrebari (de altfel lipsite de orice sens), pas cu pas, recomandarile noastre se va trezi (la un moment dat) ca are la dispozitie  un cadru propice in care sa-si implanteze ideile literare care-l preseaza sa fie scriitor. Ordinea fireasca, sipmpla si clara a acestora va putea fi observata, insusita si apreciata extatic de catre cititor (ca si de membrul juriului de la Stockholm) numai int-un cadru normal, dezordonat, lipsit de sens, de rigoare, de logica, precum cel al vietii de zi cu zi si a vietii asa in general. Nimanui nu-i poate pasa de un scriitor care nu se dovedeste capabil a fi in stare sa inteleaga si sa reproduca literar cadrul haotic al vietii(lor) si al mortii(lor) prin desertul de materie si spirit, iar aceluia care ar reusi aceasta performanta (ce-i va lua ochii spectatorului, aducandu-l la extaz), s-ar putea chiar sa nu-i mai fie necesar sa mai adauge nimic altceva, nicio ordine, niciunul dintre gesturile artistice care l-au imboldit initial la scris, ci fiind chiar mai bine s-o lase asa, incurcata.

Asadar astazi, in acord cu ce spuneam mai sus dar si dupa cum ziceam intr-o recomandare mai de demult, si pe care am lasat-o suspendata in aer, cand cu retragerea lui Umberto din calendarul sfintilor, dar despre a carei explicitare n-am uitat si asupra careia vom reveni (cu unele amanunte) la momentul cel mai (in)oportun cu putinta, te invitam (iarasi) sa nu fi pudic, sa nu fi obscen (are legatura si cu sexul si erotismul dar nu numai), si, avand in minte acest sfat, sa vorbesti (prin gura personajelor tale) despre libertate. Este un concept literar esential.  Cum il abordezi? Inainte de a-ti recomanda noi insine, explicit, cum anume (ai putea) sa procedezi cu acest subiect delicat, sensibil la perspective si etajat pe o infinitate de niveluri (liber ca Dumnezeu, liber ca Dracu sau liber… asa si asa),  vom face o mica pauza… astfel incat sa-ti dam sansa de a (te) gandi  tu insuti, in deplina libertate,  cu capul tau la conceptul de libertate si la felul in care l-ai putea aborda practic, intr-un roman care (sa zicem ca) mentine in mod magic, incredibil, un balans delicat, fragil intre a fi si/sau a nu fi… pudic, si a fi si/sau a nu fi… obscen,  chiar si in momentele culminante in care „sulita patrunde navalnic in obiectul iubirii”. Succes.

39 Răspunsuri to “1 Aprilie – Sfaturi practice pentru câștigarea premiului Nobel…”

  1. d'Artagnan said

    29 Aprilie – Sfaturi practice pentru câștigarea juriului Stockholm…ăăă pardon!, aici este expert Dl.Goe… eu dau sfaturi practice pentru câștigarea sindromului Stockholm!
    Deci, primul lucru pe care trebuie să-l faceți este să vă lăsați luat ostatic. Să deveniți o victimă, un răpit. Știu, exact ca la Nobel, e greu dacă ești vorbitor de limbă zonală, româna biensur, nu prea te bagă lumea în seamă… dar trebuie insistat, convins teroristul că aveți potențial. La urma urmei, nu e vina nimănui că v-ați născut aici!
    Pe urmă vine totul de la sine, veți vedea…
    Cică sindromul se explică prin faptul că oamenii nu pot sta nefericiți pentru perioade lungi de timp.
    Păi asta înseamnă, zic eu, că oamenii nu pot sta nici fericți pentru perioade lungi de timp.
    Subtil. Adânc gândit.
    Nu-mi rămâne decât să vă urez să fiți fericiți măcar pe perioada sărbătorilor pascale!

    P.S. Adus bine din condei, nu? Ah, Nobele, Nobele, talent aș avea, timpul îmi lipsește…

    • Dl.Goe said

      Stimate domn, daca intuitia va alimenteaza cumva, tainic, banuiala ca sfaturile practice insirate pe aici, fara sir si fara ordine, l-ar viza (si) pe scriitorul care zace in d-voastra… desigur ca n-as putea sa va dezamagesc in aceasta privinta ci cel mult sa va amagesc. Da, va pot spune ca sunteti inclus (virtual) in schema si contextul care anima „munca” de creatie (creare) a ghidului practic dedicat aspirantului amator la Nobel-ul literar, dar cum anume sunteti integrat in schema n-as putea sa va spun de pe acuma. De va fi cazul… se va releva de la sine, prin revelare. De v-ar fi la indemana, cred ca ati putea afla cate ceva despre asta, cu anticioare, re-citind „Luna Pentru Cei Desmosteniti” de Eugene O’Neil.

      Da, sindromul Stockholm are potential literar, daca este tratat cum se cuvine (de exemplu ca-n Femeia Nisipurilor a lui Kobo Abe) desi ca sursa de inspiratie pot fi folosite orice situatii virtuale in care se intampla captivitati (inclusiv cu bloggeri si trolli). Acuma tinand seama si de locul de decernare… chiar ca s-ar putea crea o convergenta intre subiect si predicat, in cazul unuia captiv (ostatic) ideii ca trebuie musai sa cucereasca premiul Nobel pentru literatura… Un caz de sindrom Stockholm ceva mai sofisticat (cu Mircea Cartarescu sau D’Artagnan Hanulescu in rolul principal)… Asta da „capcana de apa” si „crisalida de aer”. Mai aveti aer? Mai respirati apa?

      P.S. Va multumesc pentru urari. Fac tot ce-mi sta in putinta sa le pun in practica intocmai si la timp. Am toate sansele. Slava Domnului. Va urez si d-voastra asijderea, sarbatori pascale cu fericire, simpla, deplina… fara efort…

  2. arcaluigoe said

    Este adevarat ca marile evenimente, asteptate, anticipate si premeditate, au nevoie de anumite pregatiri (psihologice), de repetitii, de repetitii generale (eventual cu public), de avanpremiere… Repetitia este mama premierii… De aceea (dragul meu scriitor) este bine ca inainte de a aspira la Nobelul pentru literatura universala prin scriere in limba romana, sa practici primirea altor premii. Totusi trebuie stiut ca nu toate premiile (literare) sunt compatibile cu Nobel-ul, iar unele sunt de-adreptul contraindicate. Exista premii pe care daca te apuci sa le castigi si nu le refuzi (eventual ostentativ) la decernare sau nu le returnezi in termen legal, pot sa-ti faca probleme mari la castigarea premiului Nobel, impiedicandu-te. Uite bunaoara niste premii si niste nume (vezi mai jos)… Ce e drept e drept aceste premii nu-i incurca de loc pe cei mai multi dintre cei care premiati, intrucat acestia oricum n-au nicio sansa, nici macar una infinitesimal mica, de a aspira la postura de candidat amator pentru Nobelul literar, dar… totusi, pe unul dintre cei prezenti (printre premianti), premiul respectiv l-ar putea incurca nitel (desigur in mod cu totul si cu totul neoficial, ca efect secundar nerecunoscut medical in acord cu normele corectitudinii politice), cand o fi sa fie la o adica… daca o fi sa fie… Caci da, este…

    Exista un candidat potential, valid, pentru postura de aspirant amator, nominalizabil la premiul Nobel pentru literatura, dar pe care, vai, altele-l impiedica sa fie target al recomandarilor din Lista lui Goe. Ma rog treaca de la noi, caci oricum nu trece pe aici, neavand trecere. Si nici petrecere.

  3. stely said

    Paste fericit si tot ce va doriti sa se infaptuiasca ! Gandul meu se indreapta catre acei /acel aspiranti la Premiul Nobel pentru literatura si, de ce nu, pentru Pace sau ,daca nu , cel pentru fizica. Miracolul Invierii Domnului sa va /le calauzeasca pasii catre succes. Sa credem ,asadar ,cu bucurie si speranta in minuni . 🙂

    • stely said

      Da, da …eu cred ! 🙂

    • Dl.Goe said

      Va multumesc pentru urari. Fac tot ce-mi sta in putinta sa le pun in practica intocmai si la timp. Am toate sansele. Slava Domnului. Va urez si d-voastra asijderea, sarbatori pascale cu fericire, simpla, deplina… fara efort…

      • Stely said

        @Dl Goe ,
        Chiar daca ati luat urarea mea in gluma , eu nu am glumit deloc. Citesc cu mare atentie topicile (sfaturile practice) dar nu pentru ca as aspira (asta nici macar in gluma ) la Premiu Nobel , ci pentru ca de catva timp mi s-a nazarit ca in privinta premiilor Nobel ar trebui sa existe „sfaturi ” nu numai pentru candidati , ci si pentru cei din comisia de acordare a premiilor. Dupa criteriile pe care le -am „dibuit” eu printre randuri, d-voastra ati avea da, toate sansele sa luati premiul, dar mai ales sa fiti si in comisia aceea. Pentru asta ar trebui insa ca Alfred Nobel sa se nasca din nou , acum , sau in viitorul apropiat. Iata ce spune in Teoreme poetice, domnul Basarab Nicolescu :

        „Alfred Nobel s-a născut prea devreme.
        Într-o societate civilizată, n-ar trebui
        să existe decât doua mari premii:
        cel al transdisciplinaritătii şi
        cel al anti-transdisciplinarităţii.
        Plătite nu cu bani, ci cu iubire ”

        P.S. In privinta urarilor cu ocazia sarbatorilor pascale , trebuie sa va spun ca am luat aminte si am cautat sa le pun in practica „intocmai” dar nu chiar „la timp”. 😦 Apucasem sa ma complic (ca de obicei)… Insa promit ca la urmatoarele sarbatori crestine voi tine cont (din timp) de ele .
        Apropo, v-as ruga , daca voi/vom mai fi pe-aci , sa faceti un topic cu niste” sfaturi practice” pentru cei/ cele care sarbatoresc in famile (numeroasa ) Craciunul si Pastele. Ce ar trebui sa (nu) faca pentru a avea niste sarbatori cu fericire, simpla, deplina… fara efort… .
        Multumesc . 🙂

        • Stely said

          Mda, am gasit :

          Sa ne limitam pe moment la verbele „a face” si „a ne duce”. Sa intelegem libertatea intr-o maniera simpla: sa zicem ca liberi suntem atunci cand putem face ce vrem (cat vrem si cu cine vrem) si cand ne putem duce unde vrem. Acestea ar fi directiile in care am putea sa testam limitele libertatii, eventual pe pielea unor personaje romanesti in care (sa) ne intrupam noi insine, in cuprinsul unor fictiuni literare. Cat de liberi suntem sa calatorim (prin spatiu) unde vrem si cat de liberi suntem sa nu calatorim (prin spatiu) dar ataunci, stand pe loc, sa facem ce ne place?

          Hmm… as fi oare in stare ?? Cam greu , dar nu imposibi. Sa te debarasezi de obiceiurile care sunt infipte adanc in firea „personajelor românesti”, ar fi o victorie uriasa. 🙂

  4. Dl.Goe said

    …fiicele noastre vor naşte pe Dumnezeu, aici unde astăzi singurătatea ne omoară…

    Dupa cateva zile libere si o calatorie fantastica in Insula Pastelui, s-ar cuveni sa sa ne intoarcem cu mintea la „libertate”, la conceptul respectiv voi fi vrând sa zic. Libertatea nu-i un concept chiar usor de inteles, ramânând o piatra (unghiulara; de incercare) foarte grea pentru orice aspirant amator la titlul de candidat nominalizat pentru castigarea prea-anualului premiu Nobel pentru literatura. Nu poti aspira la un asemenea titlu daca nu detii din abundenta competente dovedite (literar) intru intelegerea vasta a termenului de libertate. Din pacate libertatea absoluta este prea abstracta ca sa poata fi inteleasa de-a fir a par, dar (vai) nici celelalte varietati de libertate nu pot fi intelese decat partial si indirect, si anume prin testarea limitelor lor. Partea cumva tragica este ca atingand in mod practic, concret, limtele libertatii partiale cu care ne batem capul, reusim astfel sa o desfiintam, scotand-o practic din definitie. Odata ce i-am atins limitele (intelegndu-i astfel natura) aceasta inceteaza sa mai fie libertate, transformandu-se in inversul ei: dureroasa constrangere. Si nu spun toate astea ca sa te descurajez, sa te imping catre re-semnare, blazare, descurajare, care sa te faca sa renunti la aspiratiile tale si la candidatura Nobeliara (nu, nici vorba), ci (doar) ca sa te fac sa iei notiunea de libertate in serios, sa n-o tratezi cu lejeritate, ca pe ceva usor de obtinut si manipulat literar. Sfatul meu este sa nu te iei dupa ale Deepak Chopra care în „Cele şapte legi spirituale ale succesului” zice c-ar fi simplu (nimic mai simplu):

    Atunci când facem o alegere – indiferent care – noi ne putem pune două întrebări: mai întâi: „Care sunt consecinţele alegerii pe care sunt pe punctul de a o face?” În inima noastră noi vom cunoaşte imediat răspunsul la această întrebare. În al doilea rând: „Ne va face mai fericiţi, pe mine şi pe cei din jur, această alegere a mea?” Dacă răspunsul este afirmativ, putem merge mai departe cu alegerea noastră. Dacă el este însă negativ, dacă opţiunea noastră ne poate face nefericiţi, pe noi sau pe cei din jur, cel mai bine este să nu o luăm. Nimic mai simplu!.

    Caci nu, nu este. Ideea de alegere si de liber arbitru nu se pupa chiar pe gura cu notiunea de libertate, caci ideea de alegere si liber arbitru incep din momentul in care avem deja de a face cu limitari severe, legate de faptul ca avem de ales (cica liber) intre un numar finit de optiuni, Daca nu putem controla lista variantelor din care am putea alege n-am facut mare branza. Faptul ca lista poate sa contina o mie de optiuni, doar doua, una sau niciuna nu inseamna mare lucru. Doar iluzie. Pentru unii iluzia libertatii incepe de la doi, cand ai de ales intre (macar) doua optiuni. Altora le trebuie macar 10, 100, 1000. Imelda Marcos simtea ca e libera de la 3000 (de perechi de pantofi) in sus. Altii insa sunt liberi doar atunci cand au la dispozitie o singura optiune, orice surplus creându-le agnose majore, inimaginabile, prin impunea constrangerii de a alege, de a trebui sa aleaga, practic la intamplare, intre mai multe optiuni. Exista si cazuri de insi carora chiar si efortul de a alege dintr-o lista cu o singura optiune este prea mare si prea lipsit de sens. Acestia sunt liberi cand nu exista nimic de ales, cand multimea cu variantele din care ar trebui sa alegem liber ar fi multimea vida. Cum ai putea oare sa fii mai liber decat alegand dintr-o multime vida? Nicicum. Aceasta este (o fi fiind) libertata absoluta. Nici macar a avea la dispozitie o lista cu o infinitate de optiuni distincte nu ti-ar putea conferi o libertate mai deplina. Numai libertatea de exprimare pe Arca lui Goe se mai apropie cat de cat de anvergura acestui gen de libertate. Dar, pana la urma, despre ce vormim noi (noi?) aici? La ce se refera „notiunea” de libertate, sub aspectul abordabilitatii literare? Ce verb anume are in vedere? In mod evident, verbul „a fi” ar trebui sa(-ti) cam iasa din discutie draga Hamlet, iar daca asta nu ti se pare ne natura evidentei, altceva nu-ti pot recomanda decat sa te retragi undeva (unde vrei tu), sa cugeti in liniste pana la deplina lamurire, si numai dupa aceea sa revii pe acest fir. Iti amintesc despre faptul ca nici verbul „a avea” nu-i mai breaz fata cu conceptul de „libertate” (…). Sa ne limitam pe moment la verbele „a face” si „a ne duce”. Sa intelegem libertatea intr-o maniera simpla: sa zicem ca liberi suntem atunci cand putem face ce vrem (cat vrem si cu cine vrem) si cand ne putem duce unde vrem. Acestea ar fi directiile in care am putea sa testam limitele libertatii, eventual pe pielea unor personaje romanesti in care (sa) ne intrupam noi insine, in cuprinsul unor fictiuni literare. Cat de libeti suntem sa calatorim (prin spatiu) unde vrem si cat de liberi suntem sa nu calatorim (prin spatiu) dar ataunci, stand pe loc, sa facem ce ne place?

    Suntem oare destul de liberi (in oricare sistem de referinta) incat sa putem intreprinde (de ex) o calatorie pe Insula Pastelui, in scop de documentare si, si de agrement? La urma urmei, unde ne-am putea duce si/sau ce-am putea face? Liberi precum pasarile cerului… Halal libertate…

    • arcaluigoe said

      Desigur ca de filozofat se poate filozofa la ne/sfarsit pe tema semnificatiei notiunii de libertate (plonjand orbeste pe verticala termenului), dar prin aceasta manevra, desigur, nu s-ar putea naste literatura de calitate sau, ma rog, literature de calitatea necesara, potrivita cu criteriile de alocare a premiilor Nobel pentru literatura (ce se dovedesc din ce in ce mai corecte… politic)… Teoria libertatii si a limitelor acesteia trebuie musai sa fie abordata literar, adica ilustrativ, prin popularea cu astfel de preocupari a sufletelor unor personaje romanesti, care ar fi constranse (d/in interiorul inumanei conditii umane) sa se confrunte unul cu altul, ca-n viata. De exemplu, ca sa dau numai un exemplu, autorul aspirant ar putea incerca sa puna la un loc (locul fiind contextul virtuial al romanului såu) doua personaje precum Porthos si Padina (doi poli) lasandu-le sa se harjoneasca liber, astfel incat (pânå si) bizonii sa poata vedea care dintre ei este mai (putin) liber si care dintre ei este mai trist. Substanta tristetilor unor astfel de personaje polare, sclavi iubitori de lumina, poate fi valorificata literar in vederea candidarii cu succes la castigarea accidentala a unui premiu Nobel pentru literatura… Porthos si Padina sau altii ca ei, instantieri polimorfice ale acestor doua genuri gasindu-se din abundenta in societatea romaneasca post-comunista si de inaintare a Romaniei spre tranzitie.🙂

      P.S. Pastram convingerea ca un autor precum cel ce s-ar forma prin combinarea bine dozata dintre dl.D’Artagnan si d-na Stely, pe baza cunostintelor lor (inclusiv despre cele doua personaje fictive invocate mai sus si mai presus de orice banuiala), a preocuparilor lor (inocente, oneste, pentru lumea pe/in care traim) si si a sufletelelor lor eterne, ar fi capabil sa capteze si sa descifreze esenta unui binom de tipul Porthos-Padina… Nu sunt insa sigur da/ca un astfel de autor ar si putea reda adecvat (restului) lumii acest bin-om, dar sunt convins ca disecandu-l in mintea sa, respectivul autor ar fi (astfel) in contact nenijlocit cu literatura de cea mai buna calitate, compatibila 100% cu premiul Nobel.

      • Stely said

        Daca D’Artagnan s-ar baga (sa scrie despre Porthos ) poate m-as baga si eu, dar cred ca nici pentru dumnealui, personajul Porthos nu mai este de actualitate, asa cum nici pentru mine nu mai este Padina .Insa, daca ar fi sa am darul scrierii as lua in vizor un alt tip de personaj mult mai complex , mai misterios si mai plin de esente… Visez cu ochii deschisi sa scriu un roman captivant despre acel personaj . Dar ce pacat ! Exista dorinta , dar putinta ba.😦 Eu nu pot sa( mai) scriu nici macar (ca altadata) ceva „din mine”, darămite un roman …captivant . Nu pot sa scriu , iata, desi sunt bucuroasa, nici macar despre ce” n-a vazut Parisul „: trei, chiar poate patru romance in sferturi la Madrid !! Of, of Dl Goe … de ce , de ce a trebuit sa faceti alta” inteprindere „!!??

        • Stely said

          Nu stiu ce ati gandit cand ati citit ce am scris in comentariul de mai sus. Poate ati crezut ca am vrut sa fac vreun repros cuiva . Adica , faptul ca nu mai sunt in stare sa-mi exprim trăirile -tristetea , bucuria , furia , entuziasmul, etc – ar fi cauzat de o anume inhibitie indusa de cineva . Martuisesc ca asa am crezut . Dar, citind un articol al domnului Gabriel Liiceanu, am descoperit ca ceea ce se intampla cu mine are( si) alte cauze . Fac si eu parte din categoria „depresivilor sociali” care isi luase in serios „meseria de cetatean, iar acum a obosit. Este insa mai grav faptul, ca nici eu nu stiu ce sa fac ca sa-mi revin. 😦 Iata :

          Primejdia care ne paște. Despre lehamite

          Aceștia, după ce și-au luat ani la rând în serios meseria de cetățeni, au terminat prin a obosi și a se socoti învinși, trecând în categoria depresivilor sociali, a celor lehămesiți în cele din urmă de tot și de toate.
          Acesta e momentul pe care-l pândește blocul devenit compact al clasei politice. Când lehamitea ne cuprinde pe toți, când resursele noastre de-a ne indigna s-au epuizat, atunci drumul politicienilor către o „dictatură prin consimțământ” este deschis. Lehamitea, de care va fi cuprinsă în cele din urmă întreaga societate, e păcatul capital care îngroapă o democrație. Va fi liniște, va fi pace.

          http://www.contributors.ro/editorial/primejdia-care-ne-pa%C8%99te-despre-lehamite/

          • Stely said

            @Dl Goe ,
            Cred ca sunteti multumit acuma cand vedeti ce s-a intamplat cu mine. M-ati lasat sa plutesc in deriva cu(b) Arca si la un moment dat am „cârmit-o”spre han. Ce-i drept am gasit hanul intru-n fel de paragina .Nu era nimeni pe-acolo, nici macar ” hangiul sef” care ar fi trebuit sa-si intampine „musterii” pentru a le oferi o pahar de… o vorba doua .
            Sigur ca pana la urma mi-am gasit un partener de discutie . De acea spuneam ca trebuie sa fiti multumit. Ati scapat de mine , mult mai repede si fara eforturi prea mari asa cum s-a intamplat cu ceilalti trolli . Asta ca sa vedeti ce cuminte am fost. Apropo, ce am scris astazi sa nu luati in seama. A fost doar un impuls determinat de frumusetea video -clipei.
            P.S. Daca cumva se mai intampla nu garantez ca n-am sa mai dau semnale ca exist . Asta ca sa vada si altii ca nu v-am parasit definitiv . 🙂

  5. Stely said

  6. Kaonul said

    Vai , am stricat linistea si…simetria pe Arca lui Goe ! O fi bine , o fi rau ? Nu stiu, dar caut sa inteleg. 🙂

  7. Radu Humor said

    Scriitorii, văzuţi şi altfel decât ne-au obişnuit ei să-i vedem !

    „Fără îndoială că, după 1989, o anume implicare cetăţenească a existat şi la unii scriitori români. Aceasta însă s-a limitat cel mai adesea la pledoarii înfocate pentru „drepturile omului”, pentru libertatea de exprimare, ei cantonându-se mai apoi strict înăuntrul comodei banalităţi generale: au condamnat comunismul, securitatea, crimele comuniste, şi-au revendicat „rezistenţa prin cultură” (expresie a frustrării de a nu fi rezistat decât prin frică şi laşitate), năruindu-se – ca majoritatea românilor – din convingerile politice „de stânga”, în cele „de dreapta”. Majoritatea scriitorilor (mai cu seama unii din „cercul Humanitas” – autoproclamaţi „elite”, dar nu numai ei…), au blamat statul şi proprietatea etatistă, elogiind fără rezerve capitalismul, liberalismul (ba chiar libertarianismul), precum şi iniţiativa şi proprietatea privată, nefăcând grava deosebire dintre „privat” şi „particular”. Căci „privat” înseamnă, de fapt, „lipsit de…”, după cum „a privatiza” – provenind de la verbul „privare” – înseamnă „a lipsi de” ceva pe cineva. Este evident că o astfel de atitudine, asumată public şi cu vehemenţa notorietăţii, aducea cu ea şi o abdicare flagrantă de la norme morale elementare, unde paradigma lui „a avea” devenea panaceu. Faptul s-a concretizat în privatizarea patrimoniului natural, economic şi financiar al României, soldată cu luarea acestuia în posesie de către indivizi lipsiţi de scrupule, fără ca tocmai „câinii de pază” ai democraţiei – printre ei, şi scriitorii – să fi sesizat uriaşa cacealma.
    Aşa s-a produs, practic, fără opoziţia „intelectualilor” (şi a scriitorilor, printre aceştia) „depatrimonializarea” României, precum şi destrămarea ei morală. Căci una este să faci ceva – pâine, pantofi, haine etc. – printr-o iniţiativă şi firmă particulară şi cu totul altceva este să iei de-a gata, din „darul lui Dumnezeu”, prin privatizare, păduri, petrol, aur, faună, soluri fertile, ape cu sturioni – resursele ţării, în general – lipsind de ele, implicit şi de dreptul la viaţă, pe exact cei în drept să le folosească cu măsură, de-a lungul multor generaţii viitoare: pe cetăţenii României; şi – mi-aş permite, prin asumarea spiritualitaţii mele „pro natura” – lipsind de aceleaşi drepturi, deopotrivă, pe locuitorii pădurilor, apelor şi câmpiilor ţării: arbori şi sălbăticiuni…
    Lipsa de reacţie a scriitorimii române la aceste pierderi şi, în general, lipsa de implicare civică, luminos formativă, sunt însă explicabile, la spusa lui Guy Debord adăugându-se sinteza unui proverb german: „Ţăranul mănâncă numai ce cunoaşte”. Dar dacă pentru ţăran faptul este bun şi onorabil, pentru scriitori (şi, în general, pentru artişti şi formatorii de opinie), a oferi publicului consumator de literatură (şi de cultură) numai felul de „mâncare” al unui precar experienţial personal avut de autor, de-a lungul propriei sale formări, este păgubitor.
    Pentru ca un scriitor să simtă pierderile mai înainte pomenite, el ar fi trebuit să fi trăit înăuntrul a tot ce înseamnă patrimoniu, să fi avut un contact nemijlocit cu patria, cu „întregul”. Or, câtă vreme mai mulţi scriitori s-au născut, au copilărit şi au vieţuit pe asfaltul urban, în biblioteci, în săli de curs şi în propriile garsoniere (e drept, adesea ticsite cu tomuri consacrate), a le cere să sufere la pierderile mai înainte enumerate – căci numai suferinţa generează compasiune, atitudini şi operă! – ar fi deplasat şi inutil.
    Dacă viaţa fără bibliotecă poate genera, totuşi, pe ici, pe colo, atitudini luminoase, biblioteca lipsită de viaţă nu are cum naşte compasiune, oameni vizionari şi curajoşi, întrucât pierderea a ceea ce n-au văzut şi n-au trăit nu este o pierdere… De ce? Fiindcă „nici nu există”… Moare doar ceea ce cunoşti. ”
    Mai multe la:
    http://www.mesagerul.ro/2016/04/25/scriitorul-societate-belfer-sau-invatator

    • Dl.Goe said

      D-le Radule dar de ce va legati doar de scriitori? Ce nutriti in subsidiar cu aceasta atitudine discriminatorie? De ce nu ziceti nimic de violonisti? De pictori? De sculptori? De coregrafi? De papusari? De inventatori? Si de ce(-mi) veniti pe arca cu acest (pre)text corabian (de parca ati fi purtatorul de cuvant al oleliei), ca si cand ati vrea sa pareti on topic cu tema zilei de 1 Aprilie propusa aci, la noi la Caminul Cultural (nefiind insa)? Pentru ce mai tovarase?

  8. Dl.Goe said

    Un alt sfat util, scriitorule, ar fi sa dai oamenilor, ca de la tine, lucruri vechi, valoroase, in haina noua, sub soare. Sa scoti la lumina lucruri pretiooase si sa le redai in maniera moderna, combinandu-le cu stilul tau personal, daca ai vreunul:

    • Stely said

      Da, frumos , impresionant , interesant ! Muzica ce-mi place mie ! A avut desigur efectul scontat . Ceea ce ma impresioneaza insa si mai mult este acel simbol inclus in titlu. Simbolul crucii( !!? ) Cerul si pamantul, spatiul si timpul.. si in acelasi timp o dubla contradictie incrucisata . O cuaternitate zamislita de tert.
      P.S. Am preluat ideea si mai ales citatul dintr-o carte extraordinara, scrisa de Emanuela Ilie : Basarab Nicolescu -eseu monografic.
      Sper ca am intuit bine ce simbolizeaza imaginea. Nu stiu cine este autorul , dar cred ca a fost foarte inspirat cand a realizat video-clipul . Un fel de arc peste timp.
      PPS . Basarab Nicolescu spune ca exista acolo… ” un cuplu de contrarii A -non -A care formeaza linia orizontala (…. )” si un „alt cuplu de contrarii (T si T’) mai ascuns care formeaza linia verticala a crucii (… ) . Iar in centrul crucii ne aflam noi, in cautarea noastra de Iubire Absoluta .

      Ah , o ciudat coincidenta s-a petrecut acum cateva secunde. 🙂

  9. Dl.Goe said

    Scriitorule/le, se cam strange funia la par… Ar cam trebui sa te grabesti… Nici macar nu sunt sigur ca va suficient sa te festina lente…caci iata, concurenta se aspreste si candidati surpriza apar de unde te astepti mai putin… Robotii isi fac debutul in poezie…

    Hate is black like darkness
    And it tastes like mud
    Hate smells like a dump place
    It looks like a dead place
    Hate sounds like a scream
    I feel like hate is all over me

    Ura este neagra ca întunericul
    Si are gust de noroi
    Ura miroase a hazna
    Arata ca un loc mort
    Ura suna ca un tipat
    O simt cum ma înconjoara… – Inteligenta artificiala creaza poezie…

    Un motiv in plus sa dai curs sfatului oferit anterior (aici Sfat: Nu fi lent! Fii rapid! Ager!). In contextul dat semnificatiile acestei recomandari se adancesc spre complicate sinergii…Sahistii si goistii (jucatorii de Go) au luat-o deja in freza (in mod natural) de la robotii inzestrati cu inteligenta (zisa) artificiala. Vine randul poetilor? Vine randul poetilor…. scriitorule-le…

    Momentan ma incearca abrupt un sentiment de „insumi”, un sentiment de „eu”, o senzatie coplesitoare de „mine”, de „mine insumi”. Sunt stråbatut (prin scurt-circuit), de la un cap la altul, de un fior existential, de bucuria si spaima lui „a fi”. Ceea ce (trebuie sa recunosc) nu mi se intampla chiar in fiecare zi. Nici macar in fiecare saptamana… Si realizez cå… – unu la mana – nu posed („eu”, omul) un monopol al acestui (motivant) sentiment, cå/ci iatå si alte entitati (fiinte?! sau nu) il pot avea si utiliza (in mod mai mult sau mai putin in/constient), si mai realizez – doi la mânå, cå abilitatea de a crea (creatii, inclusiv poetice) nu are un singur izvor (in acest minunat sentiment de „mine insumi”) ci doua, al doilea fiind cultura, eruditia, abilitatea de a accede la creatiile artistice ale altora… si de a le metaboliza… Un poet incult moare in solitudine inainte de a ajunge poet… stingandu-se in stadiul de rateu (promisiune perpetua si vesnic neonorata, in arta, un neandertal)… Automatele de poezie vor putea asimila mai mult si mai repede cultura altora, si vor intelege mai usor trendul si sensul vectorului progres, al noului, al noului adaugat, pe coordonatele emotiilor artistice care-i ating pe cititori, in acord cu curgerea literara a timpului, timpul scriitorilor, timpul cititorilor… asigurand firesc, convegentele necesare intalnirii dintre cerere si oferta.

    Si zice d-lui, robotul:

    Ura este neagra ca întunericul
    Si are gust de noroi
    Ura miroase a hazna
    Arata ca un loc mort
    Ura suna ca un tipat
    O simt cum ma înconjoara…

    Sublim! As vrea s-o invat pe dinafara (dar si pe dinauntru), adica pe de rost, si s-o recit pe la serbari. „Totul face sens”, mai putin ultimul vers (o enormitate), in care d-lui fabuleaza, plagiaza, triseaza, dovedindu-se un impostor, un cabotin, fiind d-lui, congenital, un nesimtit… do-ve-dit (la fel ca, vai, multi dintre poetii si pseudo-poetii asa-zis umani). „O simt cum ma înconjoara„… O simti pe må-ta…

    In subsidiar aflam (cu mirare) dintr-un titlu, cum ca 55 la suta din studentii din primul an, în România, sunt femei. Doar 2% sunt doctoranzi. Uluitor… asadar circa 55% dintre fetele care iau BAC-ul devin peste vara femei, in timp ce doctoranzii ar fi un fel de al treilea sex, cu o pondere mica (2%) in populatia universitara… Prin urmare se poate trage concluzia ca restul, 43% dintre studentii din anul intai, sunt fete si baieti… Ceea ce, desigur, transcende cu mult abilitatea de intelegere a oricarui robot dotat cu inteligenta artificiala. Prostia omeneasca n-o-mpartim cu nimeni. Iar asta este poezie curata. Vivat.🙂

    Sper, scriitorule (aspirant la candidatura nobeliara), ca ai inteles tot ce era de inteles din acest sfat oferit tie gratis, azi 1 Aprilie… si ca vei reusi sa-l integrezi dialectic in lista sfaturilor deja acordate… Te mai vad? Te mai aud? (Mugur alb, si roz, si pur… vis de-albastru si de azur… he-he-he, ro-bo-tu-le…)

    • Dl.Goe said

      Cred ca pe Iv cel Naiv il paste falimentul. In curand niste vicleni lingvisti vor intra in posesia unor mici programe de calculator care vor produce poeme, pe care ei (filologii) le vor ajusta pe ici pe colea (pe la sentiment) si le vor livra publicului ca fiind originale, ne avand cine sa le conteste dreptul de proprietate intelectuala… Apoi si invers, se va inventa „photoshop-ul” pentru poezii, asa incat orice mic poet brut se va putea rafina, pe baza de soft (ware).

    • Stely said

      Eiii, nu pot sa ma abtin . Cred ca v-ati grabit putin . Adica ati incurcat poeziile. Iata ce zice bloggerul :

      Pentru comparaţie cu „opera” robotului redau o poezie scrisă de un copil la şase ani pentru care limba engleză nici nu este limbă maternă. El nu a primit prima şi ultima propoziţie, doar şi-a ales tema, în acest caz „Hate” (Ură):

      Hate is black like darkness
      And it tastes like mud
      Hate smells like a dump place
      It looks like a dead place
      Hate sounds like a scream
      I feel like hate is all over me
      Traducere:
      Ura este neagră ca întunericul
      Şi are gust de noroi
      Ura miroase a hazna
      Arată ca un loc mort
      Ura sună ca un ţipăt
      O simt cum mă înconjoară.

      Intrebarea ar fi daca imaginatia robotului ar fi la nivelul unui copil de sase ani. Mai spune ca nu trebuie sa ne fie teama.
      In concluzie (spun eu) talentul de” a fi sau a nu fi „…poet este el Omului . Acesta ( poetul) este „nascut nu facut. ” Ura ! 🙂

      • Dl.Goe said

        Un sfat din båtrâni:
        Stai-mereu-må-muicå-cå-nvatam-lumea-alba…

        • Stely said

          Ghici ghicitorea mea :

          Am o lădiță cu o porumbiță, dacă zboară porumbița n-ai ce face cu lădița.

          • Dl.Goe said

            Si ce treaba ai tu urâto? Si ce va mai place sa va alintati „porumbitzo”! Pai ce? Dumneatale stii sa zburati? Ei as! Poate ca testudo graeca. Si de cand va tot chinuiti sa decolati si nu va iese. Poate ca ar fi nimerit sa cautati distanta optima påsind, pur si simplu. Lasati zborul (in seama) påsarilor, acrobatiile acrobatilor, si troll-uiala trolli-lor. Nu stricati prosteste parfumul virtualelor amintiri a apuselor momente de binisor spre bine. Potopul s-a incheiat. Nedecis. A fost umezeala, nu inundatie, asa ca, pana la noi ordine intorceti-va de buna voie la sot si la a sa sotie, de a doua, si nu va mai deranjati sa compuneti pot-pourri cu mesaje dupa ureche in ladita. Nu rimeaza. Am retinut ideea de baza: Talentul de a nu fi poet este al omului… Adam a fost singurul poet, era sa zic nascut nu facut (desi e cam invers), 100% original. In rest nu. Nici macar Isaac n-a mai fost atat de original la poalele marului, de florile marului. Vorbiti numai prostii si tineti spatiul ocupat cu zumzete redundante. Ingaduiti-va un moment de liniste. Asa mai prelung. Daca se anunta vreun (alt) Potop o sa vi se dea de stire din vreme (in vreme). Daca nu, nu. Ladita este pentru mere… nu pentru…

          • Stely said

            Nu stricati prosteste parfumul virtualelor amintiri a apuselor momente de binisor spre bine.

            Lupul moralist. Asta fu. 😯

  10. Dl.Goe said

    ” „Văzând Domnul stricăciunea oamenilor, i-a părut rău că a creat omul, așa că a decis să distrugă tot ce a creat până atunci”. Dumnezeu a văzut că Noe este om bun și cinstit așa că s-a gândit să-l salveze pe el și pe familia lui, mai exact nevasta și fiii săi Sem, Ham și Iafet, împreună cu nevestele acestora. Domnul a poruncit lui Noe să ia din fiecare animal câte o pereche, din păsări câte șapte perechi și să-i ducă pe arcă, ca să fie din nou animale pe pământ și după potop.

    Se spune că potopul a durat 365 de zile, alții spun că au trecut 371 de zile până când arca a eșuat pe vârful muntelui Arafat. Alte 40 de zile au trecut până când apele s-au retras și munții au devenit vizibili. Noe a lăsat prima oară liber un corb, dar nu a găsit pământ uscat. După ce au trecut șapte zile, Noe a lăsat liber un porumbel care s-a întors cu o ramură. După alte șapte zile iar a lăsat liberå o porumbitza, care nu s-a mai întors. După un an și 10 zile de la începerea potopului, la pocunca divină, Noe împreună cu toți cei care se aflau în arcă au ieșit afară.

    După potop, Domnul i-a promis lui Noe că niciodată nu va mai șterge omenirea de pe pământ cu apă, și a creat primul curcubeu pe cer (Moise I. 9:11).”

  11. d'Artagnan said

    Ghici ghicitoarea mea:
    Am un leu și vreau să-l beu!

    • Dl.Goe said

      Pai unde altundeva pot sa-si bea drumetii banii si haiducii gologani mai cu folos, decat (pe) la han/uri? Presupun ca acolo se gasesc si ulcioare de lut confectionate din trupuri de fata (mare) in care se odihneste vinul cel mai bun, rosu ca sangele. Cat priveste leul (de) muschetar greu, pe care vreti sa-l beti, (ca adalmas pentru achizitionarea unei porumbitze voiajoare, presupun), as zice sa-l pastrati, ca nu se stie. Vin vremuri grele… Timpuri noi, vremuri grele. Iar daca sunteti insetat, nu va faceti griji, va fac cinste… Numai sa-mi spuneti ce preferinte bahice mai aveti, intrucat de cand ati susppendat chermezele cu mici si bere nu va mai stiu gusturile. V-ar tenta un porto?

      • d'Artagnan said

        Compania este la fel de importanta ca și consumația, cu mențiunea că prima trebuie să fie caldă, iar a doua rece.
        Sau, la vinul roșu, cel puțin la temperatura camerei.
        Merge și Porto, de ce să nu meargă!?
        P.S. Porthos, în schimb, nu prea a mers.

        • Dl.Goe said

          In lumea realitatii virtuale, o lume de o consistenta foarte similara cu a celei nevirtuale, in care omul sade in umbra de plumb a prea-zilnicei pâini (asta e dintr-un fost mare poet), dar, in acelasi timp, ceva mai vecina cu imaginarul si inchipuirea, reglarea parametrilor de lucru este accesibila in limite largi, practic infinite. Acordul fin al nivelului cordialitatii companionilor si al temperaturii vinului sunt floare la ureche, ca rezultat vectorial al vointelor si putintelor celor implicati, pe baza universalei reguli a paralelogramului.

          P.S. Porthos n-a prea mers? Oooo… As zice ca dimpotriva. A mers. A mers foarte bine la vremea lui, cat i-a fost vremea. V-ati potrivit armonic in acea vreme, si ati resimtit (din plin) starea aceea de armonie cvasi-deplina… Ca n-a tinut etern este o alta problema… Nimic nu-i etern. Credeti ca porto la temperatura camerei (la temperatura camerei, insa nu mai mult de 16 grade; mie-mi place mai rece) ati putea bea cu placere indefinit? Asa nici micii si berea n-au prea mers… Secretul succesului sunt pauzele, lungi si dese… Pauzele potrivite de Porthos, mici si bere pot avea efectul scontat, aducandu-va in postura sa le râvniti si apreciati din nou. Nu se stie niciodata…

          • d'Artagnan said

            Așa e, nu se știe niciodată…dar ce știu cu siguranță este că și pauzele astea diferă de la o situația la alta. Pentru unele pot fi mai scurte și mai rare, pentru altele mai dese și mai lungi…uneori lungi aproape cât o eternitate…vine vorba!
            Câteodată îmi vine să iau pauză și de mine. Și probabil că, într-un fel, cam asta înseamnă atunci când stau departe de scrisul în virtual.

          • Dl.Goe said

            Draga d-le D’Artagnan, mesajul d-voastra lasa loc unei interpretari cam fistichii, din care ar rezulta ca domnia voastra va auto-idenditificati total, ca „fiinta”, cu comentatorul virtual, si ca in perioadele de suspendare ale acestuia ati fi fiind in pauza de insusi d-voastra insiva… Este cred o exagerare la mijloc, ne avand cum sa fie (chiar) asa. Cert este ca dati o importanta colosala acestei dimensiuni virtuale a sinelui d-voastra, intocmai ca si amicul (nostru) Porthos. Acuma insa, daca la d-voastra importanta respectiva, pusa in confruntare cu dezamagitoarele raspunsuri venite de la Univers (prin intermediul anturajului virtual) va impinge spre blazare, renuntare, retragere, abandon, pe amicul Porthos, cvasi-pasivitatea universului fata de logoreicele-i incursiuni in superficial (in compania bizonului stelar pe post de Sancho Panza) pare a-l stimula, sporindu-i guralivitatea benigna. Greu de spus care caz denota mai multa tristate, al d-voastra care tindeti sa lasati de izbeliste hanul (care v-a dezamagit asteptarile), sau cel al amicului Porthos care el centreaza, el da cu capul (gol), inscriind auto-gol dupa auto-gol. Si daca asta va ramane o dilema (pe care noi nu vom dezlega-o poate niciodata) cert este ca tristetea cazului Porthos este mult mai vesela… si uluitoare. Exista in Romania un grup de insi din clasa Porthos (o patura sociala in care auto-suficienta e stapana) dar de regula acestora le ajunge „spatiul” de exprimare al superficialitatii personale, nesimtind nevoia sa tina la zi jurnale ale „fericirii”, in productii literare virtuale, in care sa consemneze fara urma de ridicol, „profunzimea acestei superficialitati”. Porthos este un caz special de conul Leonida (avand-o ca Efimitza pe Ghitza) care produce involutar umor de buna calitate. Si cum sa nu (te) râzi afland (de la sursa) ca o loaza de 26 de anisori se roaga de taticu sa se joace si cu el împuscatelea, si ca in subsidiar taticu e mandru de sine si de situatie. D-voastra d-le D’Artagnan nu va confruntati cu insistenta unor astfel de loaze carora si asa n-ati avea cum sa le oferiti (cedand insistentelor) o partida de impuscatelea cu arme neletale din ultima generatie. De aceea poate ca nici nu mai aveti ce scrie la blog. Altii uite ca au. Au, au…

            P.S. Despre Athos si Aramis numai de bine.

          • Dl.Goe said

            Aaaa, si inca ceva, dragul nostru amic virtual… Daca tot am propus aceasta paralela D’Artagnan – Porthos (o comparatie cu accente aproape sofistice), atunci, in aparenta pentru a mai atenua din limitarile inerente oricarei comparatii, as adauga o dimensiune noua copmaratiei (cu toate avantajele si dezavantajele retorice care decurg de aici). Asadar vin si zic ca manierele de a reactiona si evolua in urma expunerii lente (cvasi-stationare) in mediu virtual ale celor doi muschetari, in confruntarea lor cu discrepantele (inerente ?!) dintre asteptari si rezultate, nu sunt nici pe departe „originale”, „unice”, specifice insilor respectivi… Majoritatea celor care s-au mentinut (prin auto-angrenare) suficient de mult timp in universul virtual de tip blogosferic (& facebook-istic) au „esuat” intr-unul sau altul dintre aceste sabloane… Cei mai multi in stilul D’Artagnan precum (si i-as numi aici, dintre fostii nostri prieteni dusmanosi): dl.Nimeni, Tiberiu Orasanu, Niku Electriku si mai ales conul Dorin (Tudoran; care cica n-ar mai avea nimic de spus, aflandu-se in pauza de sine insusi (virtualul) intocmai ca mai junele sau con-frate de suferinta si agnoasa cvasi-existentiala D’Artagnan). Pe modelul Porthos a a mers poezelul Co de la Gura Padinii (rezidentul Corabian) care cotcodaceste zi lumina (intocmai ca Porthos Deca(b)logianul) vrute si nevrute, margele (daca asta o fi pluralul de la „mårgicå), si perle de (sub)cultura… pe Facebook. Nimic nou sub Soare, In Soare.

  12. Dl.Goe said

    Chestia asta (poanta) cu mafiotul care o alege dintre masinile sale (majoritatea bengoase) pe cea mai prapadita ca sa comita cu ea o sinucidere din culpa, are toate atributele pentru a fi introdusa intr-un roman de premiul Nobel, dar numai si numai cu mare grija (…). Un scriitor amator o poate rata prosteste, stricand nu numai efectul ci si prestanta romanului, care poate vira in doi timpi si trei miscari catre telenovela. Ceea ce desigur ca i s-ar putea intampla si unui scriitor profesionist, flamand, avand aviditate pentru succes imediat, in dauna unei incerte recunoasteri nobeliare. A se consulta ca bibliografie facultativa, Mihail Sebastian si Anton Holban… fara copy-paste…:)

  13. Dl.Goe said

    Sunt tot felul de oameni care ţin cu tot dinadinsul să aibă dreptate. Deşi habar n-au care este chestiunea. Dar se bagă în seamă, ca să arate că sunt „pregătiţi“, să se ţină cont de „indicaţiile“ lor, ca să se afirme, să le crească „acţiunile“. Asta e impostura.

    Impostorii ăştia te freacă la cap cu tot felul de opinii fără nicio urmă de îndoială. Ei n-au întrebări. Aşa trăiesc, numai cu certitudini. Prima certitudine: „eu sunt buricul universului, fără mine lumea nu există“! Au o insistenţă, aroganţă şi o agresivitate care te enervează. Vin peste tine. Nu poţi să-i opreşti, nici nu te pricepi să le ţii piept, pentru că n-ai pregătirea lor în ipocrizie, şiretenie şi sforării. Dar n-ai nici prostia lor. (Slabă consolare!) Dar cum să contracarezi această năvală a celor care ştiu şi se pricep la toate, care-ţi spun cum să faci (dar ei niciodată n-au făcut ceva!), care trăncănesc şi nu se mai opresc din clampa-clampa? Dacă îi contrazici cu argumente, înseamnă că ai ceva cu ei, personal. Ori vrei să le iei locul de „înţelepţi ai satului“, de „lideri“, ori te-a pus cineva să-i sabotezi. „Dreptatea“ lor este intangibilă. Aşadar, dacă formulezi o replică, oricât de politicoasă ar fi, atunci este rost de răfuială, de război. (Nu te văd bine.) Ei evită dezbaterile civilizate, preferând panarama şi scandalul. În fond, ei nu sunt în stare să înţeleagă şi altceva decât propria lor „dreptate“.

    Din păcate (pentru tine) ei sunt cei care „ţi-o coc“, mai devreme sau mai târziu, pentru că ai îndrăznit să-i contrazici. Şi lucrătura asta se va termina întotdeauna în favoarea lor. Nici n-ai să ştii de unde ţi se trag necazurile. Ei evită dezbaterile civilizate, preferând scandalul. Ei nu sunt în stare să înţeleagă şi altceva decât propria lor «dreptate». Renunţă să-i înfrunţi. Pur şi simplu, nu-i băga în seamă. Ei te înconjoară, te năpădesc, te provoacă şi tu te gândeşi în altă parte, poftim! Gândeşte-te la ce ştii mai bine, iar vorbele lor să-ţi intre pe-o ureche şi să-ţi iasă pe cealaltă. Dar se vor prinde că te gândeşti la altceva (pentru că sunt versaţi în astfel de chestii). Mare afront! Te vor călca în picioare, nu te vor ierta. Oamenii ăştia vor să le împărtăşeşti dreptatea. Să gândeşti ca ei!

    Să fugi, pur şi simplu să fugi de ei! Să cauţi şi să găseşti oameni care nu ţin să-şi impună dreptatea lor. Cum să găseşti aceste „triburi“? Trebuie să existe în lumea asta triburi de competenţi, oaze de normalitate. Unde să le cauţi? Şi dacă n-ai unde să fugi, ce faci? Atunci e cazul să-ţi pierzi minţile. Şi primii care vor recunoaşte că ai luat-o razna vor fi (ai ghicit!) chiar aceşti impostori. Ei vor fi gata să-ţi pună diagnosticul de nebun. Asta aşteptă: să cedezi psihic, să depui armele, să le recunoşti „valoarea“, să te înrolezi. Chiar aşa, înrolează-te! Nu vei putea prea repede să avansezi la gradul lor suprem de impostură. Înrolează-te drept slugă. Să-i slugăreşti. Să le cânţi în strună, să dai din cap aprobator, să-i linguşeşti. Slugărnicia îţi va salva viaţa. Nu ai altă opţiune: fii slugă! Ai să vezi cât de uşor îţi va fi să supravieţuieşti: să gândeşti ca o slugă.
    ” – Petre Barbu – Invazia impostorilor

    Din acest ar-ti-cool s-ar putea ex-trage cateva recomandari on topic. Dar chiar si neextrase fiind, ci zåcând inchise in acest pre-text, tot pot fi utile aspirantului imaginar intru nominnalizarea pentru candidatura nobeliara in literature universala. Candidatul respectiv ar trebui sa fie capabil a fi in stare sa si le extraga singur si sa le recompuna in fictiuni literare inspirate din viatå… Viata de capitala, viata de provincie, viata la tara, totuna…

  14. Amintirea Ploii said

    Robert Tompkins – „In cautarea adevarului”
    In sfarsit, in acest satuc uitat de lume cautarea lui lua sfarsit.
    Intr-o casuta aproape prabusita, in fata focului, statea „Adevarul”.
    In toata viata sa nu vazuse un barbat mai batran si mai urat.
    – Sunteti Adevarul?
    Batranul dadu din cap in semn ca da.
    – Spuneti-mi, ce trebuie sa transmit lumii? Ce veste sa le dau?
    Batranelul scuipa in foc si raspunse:
    – Spune-le ca sunt tanar si frumos!

  15. Dl.Goe said

    Add-notitzå: Avanpremiera, in asteptarea lui 13 octombrie. De (re)tinut minte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: