(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for octombrie 2016

O, da, O, nu – Eminescu plagiator?

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 28, 2016

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linişiti, pe mine
Mie redă-ma!

Acest text literar îi este atribuit d-lui Mihai Eminescu, sfarşit din viaţă de tânăr, pururi tânăr şi nemuritor. Totuşi acest poem nu-i aparţine d-lui Eminescu (nici n-ar avea cum) ci altor autori, dupa cum se va vădi mai la vale. Ideea de a-l face pe Mihai Eminescu sa accepte tacit înfierea acestui text, arogandu-şi paternitatea asupra sa, îi apartine lui Titu Maiorescu (mamă născătoare şi co-autor al acestei mistificări uluitoare). Faptul că o asemenea mistificare de proporţii a putut rezista netulburată un timp atât de îndelungat rămâne în sine un mister copleşitor. Se pare că simpla trecere a timpului a sporit rezistența legendei create în jurul acestui poem, descurajandu-se din ce în ce, orice tentativă de de-mitizare prin divulgarea unui adevar simplu dar inconvenabil. Dovezile incontestabile care probează acest „plagiat” există. Le vom face publice. Ele se gasesc în câteva documente de la Biblioteca Academiei, care refera (şi) alte documente aflate în biblioteca de la Vatican şi care, de-a lungul timpului (cel puţin cele autohtone), au fost văzute şi studiate de diverse persoane competente, critici literari, filologi, lingvişti, exegeţi, ziaristi, dar se pare ca acest lucru s-a întâmplat începând destul de târziu, atunci când legenda paternitaţii lui Mihai Eminescu asupra acestui text se consolidase îndeajuns încât să descurajeze orice intenţie de a face valuri în aceasta privinţă, făcându-i pe martori să nu-şi creadă ochilor, să-şi revizuiască interpretarea şi să se auto-cenzureze de teama ridicolului. De altfel acesta este un efect psihologic ultra-cunoscut si reproductibil. In pofida oricăror evidenţe, majoritatea martorilor pot să-şi pervertească total judecata, dacă anterior chestionării lor, mai multe persoane cu autoritate fac cu aplomb şi convingere declaraţii contrare evidenţei. Printre cei mai recenți observatori care au accesat documentele ce incriminează „plagiatul” se numară şi ziaristul Ion Cristoiu, un obişnuit scor-monitor al bibliotecilor. Faptul că însuşi domnia sa a ales în mod deliberat să păstreze tăcerea, deşi în alte situaţii la fel de delicate (precum cele legate de Corneliu Zelea Codreanu şi Garda de Fier) a preferat  să bată toba, ne poate pune serios pe gânduri, cu excepţia cazului în care d-lui n-o fi înţeles nimic din conţinutul documentelor pe care le-a studiat, fie din cauza grabei, a superficialităţii şi a lipsei de profesionalism, fie a faptului că la momentul respectiv se uita febril după altceva ce-l preocupa exclusiv. (Va fi foarte interesant de urmarit reacţia „maestrului” Ion Cristoiu asupra acestui subiect atunci când problema „plagiatului” eminescian va deveni o tema fierbinte de notorietate publică). Se pare că totul a început de la o glumă nevinovată pusă la cale de către Titu Maiorescu, cu acordul lui Mihai Eminescu, în contul zilei de 1 Aprilei 1983, mizându-se tocmai multitudinea de elemente evidente, copleşitoare, care vădeau „plagiatul” exonerandu-i pe autorii „glumei” de o reală responsabilitate în momentul în care „farsa” avea să fie revelată, spre ironizarea celor aleşi ca ţinte şi care vor fi căzut în capcana abil întinsă de către Titu Maiorescu. Ironia soartei avea să complice situaţia în aşa hal încât Maiorescu avea să se împotmolească definitiv în păienjenişul propriilor intrigi. Textul impropriu numit „Odă” (în metru antic), n-a fost făcut public prin vointa expresa a poetului ci doar cu consimțământul acestuia. A apărut mai întâi în ediția princeps (Poesii, 1883), întocmită, cum prea bine se știe, de Titu Maiorescu, într-un moment când mintea poetului intrase într-un con de umbră din care nu va mai ieși în întreaga ei stralucire niciodata, pe parcursul celor șase ani cât mai avea de trait. Conform mitologiei oficiale, în acord cu anumite surse, Eminescu ar fi lucrat asupra acestui poem, începand din 1872-1873, încă din epoca vieneză sau din cea berlineza, cand poetul avea 22-23 de ani, timp de noua ani. După alte variante ar fi oprit munca de ameliorarea a poemului dupa cinci ani, fara sa o fi incheiat si fara sa fi ajuns la vreun rezultat multumitor. In acord cu aceeasi mitologie biografica poetul nu adorit niciodata sa-l publice acest poem, întrucât il gasea departe de perfectiune, o improvizatie, un lucru neterminat, o schiță, la care ar mai fi avut mult de lucru daca inspiratia i-ar fi permis (ceea ce se pare ca nu s-a intamplat in urmatorii patru ani in care poemul a ramas intr-o suspecta asteptare). In realitate poetul nu a scris niciodata acest poem care nu se potriveste in nici un fel cu stilul operei eminesciene, cu conceptia sa despre poezie si cu niciuna dintre celelalte poezi compuse de el, lucruri cat se poate de evidente pentru orice cititor-admirator al celui mai mare poet al romanilor.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Tara mea de glorii, tara mea de dor? Bratele nervoase, arma de tarie, La trecutu-ti mare, mare viitor!

Mai am un singur dor:În liniştea serii, Să mă lăsaţi să mor, La marginea mării;

Somnoroase pasarele, pe la cuiburi se aduna, se ascund în ramurele – Noapte buna!

A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată, din rude mari împărăteşti, o prea frumoasă fată.

Trăind în cercul vostru strîmt, norocul vă petrece, ci eu în lumea mea mă simt nemuritor şi rece.

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, facem pe pământul nostru musunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, osteni si învătati, ne succedem generatii si ne credem minunati;

Musti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, în acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul

Cum că lume asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i si-nainte întuneric se arată.

Toate, dar absolut toate poeziile lui Mihai Eminescu sunt poezii cu rimă, inconfundabile, muzicale, pe care oricine le poate recunoaste dintr-o privire. In toate poetul rămâne fidel crezului sau romantic. Total strain, rupt de stilul si de crezul sau artistic, apare acest text cu vers alb, in stil clasic, despre care cititorul este avertizat înca din titlu ca este „in metru antic„. Avertismentul respectiv a fost introdus de către Titu Maiorescu (ca parte esentiala a farsei literare pe care a dorit să o monteze), la fel ca si titlul, complet eronat, înadins în vadita contradictie cu continutul textului, care nu este odă, ci elegie. Este ca si cum Claude Monet si-ar fi intitulat unul dintre peiajele sale „Portret (in stil impresionist)”. In mod cert orice prim cititor al lui Eminescu remarcă instantaneu nepotrivirea dintre întreg si parte. Dar atunci al cui este poemul? Cine este autorul sau autorii? Lucrurile nu sunt tocmai clare. In perioada sa vieneza, inspirat de gestul compozitorului Ludwig van Beethoven care-i dedicase lui Napoleon Bonaparte o simfonie (Simfonia a-III-a, Eroica, dedicatie retrasă ulterior), tânărul Mihai Eminescu, începe scrierea une ode dedicata lui Bonaparte, pe care a intitulat-o provizoriu „Oda la Napoleon”. Lucrarea respectivă, care este considerata (apud mitologia biografică oficială) ca punct  de plecare a ceea ce avea sa devina „(ne)Oda (in metru antic)”, nu are absolut nimic în comun cu poemul inclus de catre Titu Maiorescu în ediția princeps (Poesii, 1883). „Oda la Napoleon” a ramas o insailare, o improvizatie poetică de tinerete, cu o valoare strict documentară. Miraculoasa transformare nu s-a produs niciodata. Aflat la Viena, Mihai Eminescu, a dat, in biblioteca Universitatii din Viena (Universität Wien, fondata de ducele Rudolph IV in 1365), peste o copie a unui jurnal de calatorie al lui Johann Wolfgang von Goethe. În septembrie 1786 Goethe pleacă, fără să-i spună doamnei von Stein, în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie și destinația, în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul și secretarul lui, Philipp Seidel. Călătorește la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda și Verona la Veneția. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: „Casa di Goethe” (Muzeul Goehte). Pentru Goethe, următorii doi ani această viață nouă în Italia, numită „Călătoria Italiană”, este prosperă și reprezintă realizarea aspirațiilor lui culturale – liber și flexibil din punct de vedere financiar, pentru că salariul lui, i-a fost acordat în continuare. Copia jurnalului de calatorie al lui Goethe in Italia se gaseste si in prezent in biblioteca Universitatii din Viena (si poate fi vazut de oricine doreste, pe baza unei simple cereri la arhiva). In acest jurnal o buna parte este dedicata descrierii unor lucrari aflate in Biblioteca de la Vatican, la care Goethe a avut acces si de care se pare ca a fost foarte impresionat. O sectiune anume se referă la opera lui Francesco Petrarca. Dupa cum relevă o cronică din biblioteca din Vatican,  în 1343, în trecere prin Verona, Petrarca a descoperit primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero, adresate lui Atticus și Brutus Albinus. În Florența, se întâlnește în 1350 cu scriitorul Giovanni Boccaccio, cu care era mai de mult în corespondență. Ambii poeți au contribuit printr-o activitate perseverentă la redescoperirea antichității clasice, respingând preceptele scolasticei medievale. Intr-o scrisoare adresata lui Boccacio, Francesco Petrarca, ii vorbeste acestuia despre durerea sfâsietoare pe care a resimtit-o atunci cand i-a parvenit vestea morții Laurei (pe cand se afla la Parma, în ziua de 19 mai 1348), în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în vestul Europei. In aceeasi epistola Petrarca mentioneaza cele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero si anexeaza un mic poem fără titlu, in limba italiană:

Non avrei creduto mai d’imparare a morire: eternamente giovine, awolto nel mio mantello, gli ocehi sognanti fiducioso alzavo alia srella della solitudine.

Quand ecco che tu apparisti sulla mia strada, tu, o Sofferenza, dolorasamente dolce e tutta io bewi la volutta della morte inesarata!

Miseramente ardo nei tormenti di Nesso o come Ercole, awelenato dalia camicia fatale, ne ii mio fuoco spegner posson futte l acque del mare.

Consumata dai mio stesso rogo avanisco tra le fiame porto da esse risorger lieto come i uccel Fenice?

Via dalia mia strada, voi, occhi ammaliatori! Tornami nel animo, triste indiferenza, fa di ridare, perch io muoia in pace me a me stesso!

Poemul este transcris de catre dl. Goethe in jurnalul sau de calatorie, împreuna cu traducerea în germana a primei strofe.

Se pare ca Mihai Eminescu a gasit în solemnitatea acestui poem, o sursa de inspiratie pentru munca sa la proiectul Odei închinată lui Napoleon. Intr-una dintre scrisorile adresate lui Titu Maiorescu (in 1875), scrisoare pastrata in Biblioteca Academiei Romane, Mihai Eminescu ii vorbeste acestuia despre jurnalul de călătorie al lui Goethe si despre poemul gasit acolo (pe care il transcrie integral), mentionand cu insufletire că mesajul poemului îl inspiră în munca de ameliorare a Odei adresată lui Napoleon. Traducerea in limba română se pare că i-ar apartine chiar lui Titu Maiorescu. Cu toate acestea Mihai Eminescu a abandonat în cele din urmă intentia de a ameliora sau de a rescrie Oda la Napoleon. De altfel Eminescu nici n-a existat (ne-o spune Sorescu, varul lui Shakespeare), dar Titu Maiorescu a existat (este un fapt atestat documentar).

Cum si de ce a decis Titu Maiorescu sa introducă în ediția princeps (Poesii, 1883) în locul Odei la Napoleon a lui Mihai Eminescu, propria sa traducere in limba română a poemului venit pe calea Goethe-Petrarca-Cicero, si inca sub un titlu atat de înselător: Oda (in metru antic), si cum de a nu mai deconspirat niciodata această farsă literară (dupa cum preconizase initial), dar si despre rolul altor „actori” importanti, care au contribuit la teserea acestei povesti  incredibile (dintre care docamdata ii pomenem pe Caragiale si Macedonsky), vom istorisi in partea a doua a acestui material.

Intre timp persoane importante (inclusiv poetii Nichita Stanescu si Adrian Paunescu) au declarat ca „Oda (in metru antic)” este cel mai frumos poem scris vreodata in limba romana, iar majoritatea criticilor (care contează) au declarat versul „Nu credeam să-nvăt a muri vreodată” drept cea mai profunda expresie a gandirii poetice manifestată în limba română. Cu atat mai complicată va fi restabilirea adevarului în acest uluitor caz.

UPDATE: Nota redactiei Arca lui Goe. Expunerea de mai sus este un text incomplet, prin urmarea intelesul acestuia poate fi accesibil numai impreuna cu continuarea, ca un intreg. Acest prim episod lasa loc de meditatii dar nu de concluzii. Multumim tuturor pentru intelegere.  

Posted in Arcaluigoeologie | Etichetat: , , , , , , , , , , | 112 Comments »

Mobila si Durere (II) – avanCronica unei deMistificari neAnuntate

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 21, 2016

Sa zicem ca am fi (noi, dl.Goe) in posesia unor informatii care sa ateste un plagiat comis de o persoana importanta, sus pusa, din cultura. Si sa zicem ca le-am divulga, postandu-le la vedere, in mod public, pe Arca lui Goe.  Ce s-ar (putea) intampla? Inainte de a verifica acest lucru pe viu, ar trebui neaparat sa facem un mic efort futuro-logic si sa anticipam cat de cat, ce, cum si in ce fel ar decurge mai apoi lucrurile si ostilitatile. Ce s-ar intmpla? Pai mai intai si intai ca ar fi posibil sa nu se intample nimic, absolut nimic, cel putin pentru o vreme, intrucat numarul celor (aveniti) capabili sa observe si sa inteleaga  „evenimentul”, ar fi prea mic, sub pragul critic (threshold) peste care sa se amorseze reactii in lant, spontane. Probabil ca lipsa de popularitate si/sau trista faima a acestui loc rau famat, precum si asocierea cu personajul (universal indezirabil, in ariile de observabilitate, in rest nu) intruchipat de catre dl.Goe, ar spori neincrederea chiar si in randurile celor instruiti si lucizi care ar da accidental peste dezvaluirile noastre, facandu-i pe acestia sa creada ca nu poate fi vorba de ceva serios, adevarat si grav. Sunt astfel de situatii in care imprejurarile ii forteaza pe oameni sa fie orbi, incapabili sa vada si sa discearna evidenta. Subtierea in acest mod a grupului de observatori valizi pe care am putea conta, ar putea indeparta decisiv momentul atingerii pragului critic (threshold) peste care sa se amorseze reactii in lant, spontane, lungind sine die pelteaua, asa incat, dupa o vreme, subiectul s-ar stinge de la sine, ingropat in liniste si nebagare de seama. Ceea ce n-ar fi mare lucru. O ratare in plus de contabilizat in colectia celor deja „experientziate” pe Arca lui Goe. Dar, ca sa punem raul in fata, ce s-ar intampla oare daca bomba ar exploda, facand „bum” si nu doar „plici”, atigandu-l cu schije pe autorul plagiatului, pe cei care au avut stire despre plagiat si l-au incurajat, precum si pe cei care le-au cântat acestora in struna atata amar de vreme? Care ar fi reactiile? Care ar fi beneficiile si care ar fi daunele (colaterale)? Oare n-ar gasi Ponta, Oprea si ceilalti mici-mari plagiatori, ocazia potriviata de a trece in (pen)umbra, devenind niste cazuri benigne (prin comparatie)? N-ar fi exploatat evenimentul drept un excelent catalizator si amplificator al strategiei sistemului ticalosit care si asa striga de zeci de ori mai tare si din mult mai multe guri „Ba voi plagiati”? Este oare pulimea capabila sa refuze oferta si sa nu accepte cå „plagiatul cel mai mare esti chiar tu (Codrutza) intrucat asta se mentioneaza mai consistent si mai omnipotent”? Repetitia este mama consfintirii si soacra statuarii adevarurilor false, ori macar a unui talmes-balmes generalizat din care nimeni nu mai intelege nimic, si din care toti se retrag scârbiti (lasandu-i sa-si faca treaba pe spalatorii de cadavre, precum cei care-l au ca idol pe Victor Viorel Ponta, mare om politic si personaj istoric in viziunea unor fanfaroni de talie pantagruelicå, sau pe cei care consuma rahat de placere, din plictiseala, precum Florin Iaru). Divulgarile noastre (in spiritul adevarului, oricat de crud ar fi acesta) ar putea fi puse cu usurinta in slujba minciunii. E un risc pe care trebuie sa ni-l asumam (cine „sa ni-l asumam”, deocamdata ramane de vazut) si sa incercam sa-l combatem preventiv. Dar cu noi (si cu arca) ce se va intampla? Ce fel de stihii am (putea)  atrage asupra noastra? Oare am putea scapa nevatamati? Nu vom fi si noi târâti in mocirla? Nu vom fi cautati prin texte si facuti ca la nufarul? Tu vorbesti ma despre plagiate? Tu care esti tu insuti un plagiat, folosind ca pseudonim literar numele furat al unui personaj al lui Ioan Luca Cargiale? Tu? Oare imi va acorda cineva prezumtia de „citat cultural”? Oare imi vor fi iertate multele „auto-citate”? Parafrazarile? Ingânårile? Ironiile? Nu vor sari cu totii (si cu toatele) pe la spate sa ateste cât de dubios si ce ticalos este „troll”ul Goe? Un las camunflat in anonimat ca sa improaste, cu noroi si tzâvne de mahala, in intelectuali, eroi, elite, figuri cu autoritate?  Oare vom putea evita sa patzim si noi (la scara redusa ce-i drept) påtzania d-lui Patapievici, de atunci de cand, punandu-li-se unora pata pe el, i-au dezgropat cadavrul din debara, acreditand apoi cu cinism colosal, in urma unei autopsii masluite, ideea ca el ar fi fiind asasinul, citându-i ad litterm ironiile la adresa adevaratilor criminali, in cheie directa, mizand pe slaba putere de intelegere a maselor abrutizate si insetate de sange de tocilar elitist, pentru a-l transforma pe bietul intr-un personaj odios pana la moarte, in ochii majoritatii populatiei (nevirtuale) si atarnandu-i definitiv si irevocabil de coada etichetele de jidan, tradator, jigodie, anti-roman, antichrist si etc. Nu conteaza. Ne vom asuma riscul. Intâmplå-se ce s-o intâmpla. Ne vom sacrifice, daca trebuie (linistea, tihna, anonimatul, totul), pe altarul adevarului. Vom purcede la demascare plagiatului care ne intriga. In curand. Dumnezeu cu mila.

Posted in Arcaluigoeologie | 23 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: