(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Lumea cum fu ?! Cam da! (3)

Posted by Arca lui Goe pe Ianuarie 29, 2017

Betty White at home with her dog in 1952

wp_dailysanctuary-com_2015_03_rp089

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

12 răspunsuri to “Lumea cum fu ?! Cam da! (3)”

  1. Dl.Goe said

    Melbourne 2017 – Australian Open – Finala turneului: Roger Federer 3 – 2 Rafael Nadal. Cum a fost posibila aceasta finala imposibila este o alta poveste (de inventat), dar ceea ce ramane esential este ca acesta intamplare magica era mai mult decat necesara pentru tenis. Ca sa nu fie vreun dubiu trebuia sa existe un asemenea moment clar, distinct, care sa arate tuturor ce va pierde tenisul atunci cand acesti campioni se vor retrage. Asemenea momente apoteotice sunt o presiune enorma pentru tenismenii cvasi-anonimi care aspira sa vina in locul lui Federer, Nadal, Djokovic si Murray. Chiar daca acesti campioni vor continua sa joace si sa castige turnee, meciul de azi ramane un apogeu, o gala speciala care marcheaza neoficial incheierea unui ere gloarioase in tenis. Cum era urmatoare intarzie sa vina, este insa posibil sa mai ramanem o vreme in post-era Federer-Nadal.

    Presupun ca semnificatiile simbolice ale finalei de azi vor spori si se vor diversifica, depasind granitele Australiei si ale tenisului.

    • arcaluigoe said

      Orice scriitor de pe lumea acesata, fie ca este de mare calibru, precum James Joyce sau Bob Dylan, ori fie ca este vreun eseist mårunt, ancorat in anonimat, care secreta compuneri pe bloguri, forumuri ori wall-uri in cartea fetzelor, se manifesta in contextul unor constrangeri, mai mult sau mai putin constientizate. Una dintre constrangerile majore pe care le partajeaza toti „scriitorii” este aceea ca ei scriu pentru niste cititori. Mai vag sau mai pregnant, mai acut sau mai cronic, mai lax sau mai compulsiv, scriitorul care incearca sa se traduca pe sine insusi sub forma unor texte, are mereu in minte publicul tinta, cititorul caruia i se adreseaza. Rezultatul scrierilor sale este intotdeauna alterat, fie si numai imperceptibil, de „prezenta” acestor martori invizibili: spectatorii potentiali. Oricat de convins ar fi scriitorul ca scrie „doar” pentru el insusi, in scop terapeutic, spre eliberare (asa cum afirma Cioran sau Cartarescu), umbra cititorului avut in vedere se strecoara insidioasa in text, alterandu-l, ameliorandu-l, schimbandu-l. Desigur ca intre „cititorul anticipat” si cel din realitate pot exista discrepante majore, colosale, uneori de-a dreptul abisale (in ceea ce priveste profilul si numarul acestora), mai ales cand scriitorul este foarte „poet” in acest gen de evaluari, propunandu-si asocieri fanteziste intre textele sale si cititorii intentionati (exemple duium in acest sens). Una dintre dimensiunile de baza ale succesului „literar”, avand o pondere comparabila cu „genialitatea ingenua” a scriitorului, este abilitatea scriitorului de a fi sincer si realist in a anticipa cititorii potriviti cu scrisul sau. Ratarea acestui obiectiv major (nascuta din inabilitatea psihologica a scriitorului de a putea observa si intelege oamenii si natura umana, ori din inapetenta sa pentru aceste „detalii”, sau din delirul lui, al „autorului”) compromit in majoritatea cazurilor incercarile literare. Nu intamplator cei mai de succes scriitori sunt cei care au reusit sa intuiasca perfect care sunt cititorii potriviti cu textele care s-ar putea obtine prin traducerea lor insisi in cuvinte. Avandu-i in minte pe acei cititori (si nu pe altii) scriitorii au reusit sa produca armonie, naturalete, succes (Paulo Coelho, Dan Brown…). Nici nu conteaza daca sunt multi sau putini, important este ca tu, „scriitorul” sa-i identifici corect si sa-i gasesti. Nu conteaza ca in fond un text ar fi fiind „genial”, cata vreme a fost scris de un scriitor care a avut in minte un public gresit, nepotrivit, inadecvat. Un astfel de text (condamnat la inconsistenta) va fi intotdeauna o incercare esuata, un gest ratat. Plenar.

      In fapt ceea ce voiam sa spun este ca am descoperit, post-factum, ca am scris comentariul anterior (despre finala de la Mebourne), gndindu-ma fara sa-mi dau seama, la dl.D’Artagnan. Cata potrivire o fi sau n-o fi intre prezumtivul D’Artagnan si adevartul D’Artagnan nu stiu si nu (prea) conteaza. Ceea ce conteaza este ca daca acel text a iesit asa cum a iesit, o oarecare contributie in acest sens o are si „D’Artagnan”. 🙂

      P.S. Chiar daca scriitorii rateaza, cu un ecart mai mare sau mai mic, profilul cititorului potrivit, asta se intampla insa mereu intr-o marja de eroare „tolerabila”, caci totusi exista intotdeauna un cerc destul de larg care se poate circuscrie contextului dat incat sa includa „unitar” si „opera” si „spectatorul” (intr-un ansamblu binar mai dens sau mai rarefiat). Marturisesc insa ca uneori ma atrage gandul unei aventuri extreme (o fi o idee geniala !), si anume aceea de a incerca o desprindere totala de cititori (de cei in sens clasic) cel putin. Crede cineva ca-i usor? Stiti pe cineva care a reusit chestia asta? Ideea de a scrie exclusiv pentru tine insuti e mai mult decat absurda. E prosteasca. Pe aceasta relatie nu e nevoie sa scrii. Este suficient sa gandesti. Dar atunci pe cine sa ai in vedere? Pe cine sa iei de martor si pretext pentru gestul de a scrie? Sa scrii ingerilor? Lui Dumnezeu? Unor extraterestri abstracti? Unor entitati inteligente cosmice? Universului insusi? (Ce mai faci bå Universule?). Sau Nimicului? Aceasta-i intrebarea. 🙂

      P.P.S. Recent un scriitor norvegian (al carui nume imi scapa in mod intentionat) a gasit calea spre succes, facandu-si textele sa se intalneasca cu cititorii potriviti, nu prin inventarea sau descoperirea altor genuri de cititori decat cei care se gasesc indeobste printre con-cetatenii sai norvegieni si con-temporani, ci adresand-se altor zone din mintea oamenilor, care nu pareau a avea valente literare, zona fiziologicului existential. Omul descrie cu lux de amanunte, detaliile banale ale existentei cotidiene (inclusiv defecatia, de exemplu), privind (cu „microscopul”, sau in tot cazul mai atent) aceste lucruri pe care de obicei oamenii nu le baga in/de seama. Cititorul desopera uimit amanuntele unor aventuri infinitezimale pe care le traieste el insusi si ramane uimit de bogatia interoara a acelor detalii care-i compun fiinta, timpul, trecerea. Iata ca exista o falie literara pe linia de demarcatie dintre psihologic si fiziologic, capabila sa asigure succes unor „scriitori”. Totusi pasul sau e inca mic, nerevolutionar. Ma tot gandesc cum anume ar putea fi cineva convingator, adresandu-se in scris nu oamenilor (semenilor) ci unor altor martori potentiali, unor entitati inteligente, straine, de o alta factura si anvergura. Ar trebui cred investit in imaginarea si „intelegerea” (filozofica) a unor astfel de spectaori. Promitem sa-i tinem la curent pe cititorii nostri daca vom ajunge (in timp util) la vreo concluzie lucrativa. Editurile interesate pentru drepturile de autor ar putea sa sponzorizeze anticipat (macar partial) achizitionarea infinitului necesar, varsand in contul nostru circa 10 milioane de euro. Aviz profesionistilor. Pana una alta m-as duce sa recitesc „Scrisori imaginare” de Octavian Paler si sau „Amintiri inventate” (de Nu Stiu Cine Laurenţiu Cerneţ).

      • d'Artagnan said

        Mulțumesc DlGoe, nici chiar eu n-aș fi scris mai bine! 🙂
        P.S. Hm, nu-mi aduc aminte să-l mai fi văzut vreodată pe Federer cu lacrimi în ochi… E om, fir-ar să fie, cine-ar fi crezut!

        • Dl.Goe said

          Si bogatii plâng… Si caii se impusca, nu-i asa? Remarcabil ramane faptul ca Nadal a reusit performanta sa scoata omul din Federer. Cica acuma ar urma ca Nadal sa castige Roland Garros-ul, iar Federer Wimbledonul… si apoi tot asa… Doamne, ce frumos o sa fie. 🙂

    • Dl.Goe said

      „…orice s-ar întâmpla mai departe cu acești doi titani, lumea se împarte de azi în cei care au trăit live finala Federer-Nadal, Melbourne 2017 și ceilalți oameni…”CTP.

  2. d'Artagnan said

    La ei…
    La noi…

  3. Dl.Goe said

    E-u-RO-pa, E-u-RO-pa, E-u-RO-pa… PA… Ma intristeaza, ma dezamageste si ma ingrijoreaza perspectiva ca acest proiect sa esueze sau sa se amane sine die. Incapacitate (interioara) a continentului european de a se coagula intr-o entitate coerenta si consistenta este de-a dreptul dezarmanta. Pericolul unei prabusiri rasunatoare a incercarii de acum, lasa loc berechet contestatarilor (care cretini, care ticalosi, care si-si) sa fabuleze, dand-le acestora apa la moara sa vocifereze doct in era post-adevar si sa compare Uniunea Europeana cu Uniunea Sovietica, si sa declare proiectul respectiv ca fiind utopic (intr-un sens, vai, similar cu tentativa de edificare a comunismului)… Dar cand lucrurile merg prost ce poti sa zici? Nu era de ajuns ca existau deschise deja trei fronturi in contra Uniunii Europene, acuma na beleaua, s-a mai adugat si al patrulea. Sa le recapitulam:

    Aveam:
    a) Euro-scepticii din interior (care mai luminati si mai bineintentionati, care mai invers, dar in majoritate gagautze de genul radu Humor)
    b) Rusia, Putin si Compania…
    c) Islamismul radical…

    iar acuma, colac peste pupaza, d) Donald Trump (plus America din dotare)… (via regina Angliei – cea mai anacronica forma de existenta a materiei F.)

    Grea incercare. Dupa ce a creat civilizatia umana asa cum este ea astazi si a raspandit-o pe toata planeta, Europa, este pe cale sa-si rateze propria desavarsire… Indiferent unde ne ducem in aceasta lume larga, intotdeauna plecam spre acolo din Europa si gasim europeni si europenism pretutindeni, si totusi Europa insasi este iarasi aminintata sa se piarda, sa nu fie un loc ci un amalgam de complexe cu pretentii de buric. Probabil ca atata vreme cat europenii nu vor fi in stare sa produca o limba noua, nouta (de genul Esperanto) care sa fie studiata intens ca a doua limba, in fiecare tara care decide sa faca parte din Europa, orice efort de coagulare va fi mereu sabotat de a, b, c, d, etc si va fi risipit in zadar… Limba respectiva s-ar putea numi limba europeana.

    Pana atunci spre sabotarea acestor ganduri sceptice as reciti admirabilul roman al lui I.D. Sarbu: „Adio Europa”. Daca nu l-ai citit inca n-ar stica sa-l citesti, Face toti banii. 🙂

    • Radu Humor said

      Păi, deja nişte (i)luminaţi ca tine şi rău, nu bineintenţionaţi, folosesc o nouă limbă, spurcată şi veninoasă, cu care se antrenează de zor, cu intenţia vădită de a face din ea, aramaica (? ) limba universală, cum au încercat şi cu rusa, sau engleza !
      Numai că de fiecare dată au fost nevoiţi, cum vor fi şi acum, mai întâi să-şi muşte şi apoi să-şi înghită limba ! Îţi sună cunoscut, maramoiule ?! 😉 Numai aşa se poate ajunge din nou la un Babilon, în care unul ca tine se simte de minune !
      Siktir ! ( în ce limbă-i ? 😉 )
      P.S.
      În caz că vrei să-mi mai tragi, ca de obicei, o limbă, şi mie, nu doar lui Băsescu, acum şi lui Johannis, să mă anunţi din timp , să am spir(i)tul la mine ! 😉

      • arcaluigoe said

        Lume, lume, ia uitati-va la el: distrugatorul limbric, gata sa compromita orice, usor, fara efort, prin simpla prezenta. E suficient sa-si faca aparitia, sa deschida gura si pac, locul incepe sa capete un inconfundabil iz de cacat. Cu un asemenea cititor fidel, si comentator consecvent al Arcei lui Goe, nu ne mai pricopsim. Oricine poate sa vina si sa zica (sau sa gandeasca), iata la ce este buna Arca lui Goe: sa atraga limbrici guresi, care sosesc târâsi-grapism ca cand ar fi fluturi in zbor, veniti la lampa (Lampa lui Aladin)… Si cand colo, in realitate viermele asta cilindric, animat de un biet ganglion limfatic, vine aici doar pentru a-si lua ratia de zoomorfism si portia de maretie. Uite, isi zice, el, imi sta in putere sa fac si eu ceva pe lumea asta: imupt locul. Pricinuiesc daune. Diminuez… Cauzez… Aiurea, sarmanul viermisor, profita de libertatea de exprimare si-si etaleaza biata faptura in zadarul zadarului, amagindu-se ca aici, in singurul loc in care este „admis” ca facator de zgomot, ar fi avand „ontologie”. O biata cacareaza fara nicio semantica, emite foneme dandu-se hodornc-tronc zoon, da’ politikon. El centreaza, el da cu capul.

        Stimate domn Radu Humor, este admirabila nerabdarea si dorinta d-voastra de a vorbi politica, de a va lupta, in contra inamicilor (politici), absolut toti evrei (vrei nu vrei). Amintiti in substanta si metoda de colega si sora d-voastra Carmen-Maria Mecu. Avansati presupuneri, ipoteze, le validati (declarativ), le adoptati, le decretati certitudini si apoi le combatiti patriotic. Noi n-apucaseram sa zicem nimica, dar absolut nimica, despre nesemnificativul Johanis, dar insistenta cu care va tremura lindicul din cerul gurii humorului pe aceasta tema, ne facem sa credem ca aveti o teama majora fata de iminente luari de pozitie in aceasta privinta si actionati asa… preventiv… Stati linistit la locul d-voastra (in cur dupa usa), d-le Radu Humor. Temperati-va delirul si colcaiala limbricoida, antisemitismul si dorintele desarte. Spalati-va gura, curatiti-va mintea, incercati sa exersati decenta, buna crestere, logica si cine stie, veti avea sansa sa deveniti si d-voatra ceva, acum la spartul targului, cat de cat acolo ceva, mai mult decat nimicul plenar care va aflati a fi de o viata intreaga. Pretentiile d-voastra infantile de patriot adanc, de pastrator al valorilor „traditionale”, in contra schimbarilor rele, nu va pot da nicio consistenta. Probabil ca domnia voastra sufera teribil, in adanc, pentru drama existentiala de a fi fiinta pluricelulara (limbric, increngatura viermilor cilindricii) si nu ce-ati fost la inceput, o ce-lulå. De atunci si pana azi orice progres, orice alcatuire, v-a speriat ingrozitor. In contra acestora v-ati declarat conservator si lupta si da-i. Ce atata agregare? Ce atata globalism? Ce atat unitate planetara? Nu-i asa ca Moldova ar fi trebuit sa ramana Moldova si sa nu se incurce in concubinaje cu valahi si ardeleni? Inapoi la celula.

        Acuma vin si va intreb, stimate domn, in afara de inconvenentul major (insurmontabil la limbrici) ca v-ar fi foarte greu (ce greu, imposibil) sa invatati si sa vorbiti o limba noua, ce alt inconvenient vedeti d-voastra in posibilitatea ca toti membri speciei umane sa poata vorbi aceeasi limba, sa aiba un limbaj comun si sa se inteleaga simplu si direct? Puteti incerca sa emiteti un raspuns pertinent sau veti prefera iarasi un sughit despre „diversiunea” noului Babilon?

  4. Dl.Goe said

    N-am reusit sa aflam mai nimic despre Betty White si nici depre contextul dat: acasa, in America, intr-o zi din 1952. Macar am primit, in schimbul acestei amprente neclare, o bancnota de 100 de lei din acelasi an (enigmatic) 1952. N-am meritat-o integral dar ne-a consolat cumva pentru ratarea acestui (alt) moment din Lumea cum fu, cam da. Am si cam fost ocupati cu alceva: Australian Open 2017. Cred ca o scurta recapitulare a acestui eveniment, dintr-o perspectiva locala (din culise) poate fi bine venita si mai ales bine ramasa aici, peste timp. La cele spuse de Iulian Anghel mai la vale as adauga doar un accent vizavi de un nume: Alexander Zverev, asupra caruia nu staruie mai nimeni, desi probabil ar trebui. Cred ca este unul dintre cei care ne vom tot lovi pe la turnee de aici inainte. Dupa parerea mea are mari sanse sa ajunga foarte sus.

    Din culisele Australian Open 2017 – Ce am văzut pe viu la Melbourne timp de două săptămâni. Australian Open 2017 a fost primul turneu de Grand Slam la care am asistat după mai bine de douăzeci de ani de presă sportivă, în care am scris despre aproape orice sport. În două săptămâni la Melbourne am trăit o experienţă, pe care aş clasa-o cel puţin la acelaşi nivel cu un Campionat Mondial de fotbal.

    AO e cu adevărat un spectacol. Prima săptămână este absolut fabuloasă, meciuri multe, surprize, atmosferă de carnaval, totul amplificat de vremea superbă de la Melbourne. Când scapi de frigul de aici şi ajungi la soare, vezi un meci bun de tenis, apoi să te duci la cafenea şi să dai nas în nas cu Djokovici sau Nadal, totul ţi se pare la superlativ. Nu există comparaţie între tenisul masculin şi cel feminin. Pentru că nu avem pe nimeni de vârf în ATP, suntem nevoiţi să ne aplecăm spre tenisul fetelor, cu ochii pe Halep, Begu, Sorana sau Niculescu, dar adevăratul spectacol îl fac băieţii. Se poate vedea şi din nivelul audienţei. La meciul de debut al Simonei Halep, desfăşurat pe Rod Laver Arena, au fost mai puţini spectatori decât la orice antrenament al lui Federer. Din ce am observat, proporţia de interes între fete şi băieţi este cam de 70-30 în favoarea bărbaţilor. Cel puţin în Australia, e de neconceput să ratezi un meci al lui Djokovici sau Nadal, pe când dacă joacă Serena poţi să bei şi o bere şi să te mai uiţi din când în când cât e scorul. După Kerber, Muguruza, Halep sau Radwanska în Australia nu se omoară nimeni. Cel mai iubit jucător din circuit este de departe Roger Federer. Are o popularitate fantastică. N-a existat meci sau antrenament de-al lui la care tribunele să nu fie pline ochi, iar spectatorii să nu aplaude orice lovitură a elveţianului. Cel mai apropiat de fani mi s-a părut însă Djokovici. Nu ieşea de pe teren, la antrenamente, până nu se poza cu toţi doritorii, până nu dădea autografe şi nu bătea cuba cu toţi copiii de mingi. La Nole antrenamentul durează o oră şi baia de mulţime tot o oră. Federer e mai distant, Nadal e şi el foarte apropiat de fani, Murray e ceva mai departe de nivelul celor trei.

    Serena Williams nu e un monstru aşa cum se vede câteodată la televizor. Pare chiar de treabă. Am văzut-o la o conferinţă de presă la care a răspuns senin inclusiv unor întrebări tâmpite de genul: ce ai simţit cât a murit George Michael, care e melodia lui care ţi-a rămas la suflet, plus încă alte vreo două legate de viitorul ei soţ şi despre ce găteşte acesta dimineaţa. Uitaţi de mitul jucătoarelor sexy din WTA. Toate au picioarele musculoase, palmele bătătorite şi emană mai multă masculinitate decât feminitate, chiar dacă unele au un zâmbet frumos. Multe dintre ele sunt mai crăcănate ca Jean Vlădoiu. Lupii flămânzi din tenis, gen Raonici, Nishikori, Dimitrov, Thiem mai au aşteptat până să pună mâna pe un Grand Slam. Când nu câştigă ciomăgarii Murray şi Djokovici, învie legendele Federer şi Nadal. Nu prea e loc în careul de aşi. Misha Zverev a devenit erou peste noapte. Germanul de origine rusă, care acum doi ani era în afara Top 1000, l-a eliminat pe Andy Murray. Nu ştiu de ce, dar australienii nu prea îl înghit pe Murray şi au savurat din plin victoria lui Misha. Uzbekul Denis Istomin, care l-a scos din competiţie pe Djokovici, n-a avut acelaşi impact public, dar pe Zverev lumea chiar l-a adorat la Melbourne. În tenisul feminin se caută un număr 1. Faptul că Serena a câştigat la 35 de ani un nou Grand Slam, după patru luni de pauză, jucând finala cu Venus, care e mai mare cu un an decât ea, arată că nu vine nimeni tare din urmă. Cea mai consistentă prezenţă la AO a avut-o Coco Vanderweghe, cea care anul trecut a jucat finala la dublu mixt, alături de Horia Tecău, şi acum a ajuns în semifinale. La fete au dezamăgit în ordine: Halep (out după ziua 1), Radwanska (ziua 4), Cibulkova (ziua 6), Kerber (ziua 7). Va fi de urmărit în perioada următoare ce se va întâmpla cu Angelique Kerber, care are o grămadă de puncte de apărat de anul trecut. De asemenea, cred că va fi interesantă şi revenirea în circuit a Viktoriei Azarenka, care în 2016 până să rămână gravidă, a jucat foarte bine. Poate şi Şarapova va mai avea un cuvânt de spus când se întoarce pe teren.

    AO 2017 a fost Grand Slamul care a trimis acasă după prima săptămână cele mai multe vedete. La băieţi au fost eliminaţi Murray, Djokovici, Cilic, Kyrgios, Pouille, Isner, Nishikori, Berdych, iar la fete Halep, Radwanska, Cibulkova, Suarez Navarro şi Kerber. Cu toate acestea, spectacolul a continuat şi în a doua săptămână, în principal graţiei maeştrilor Federer şi Nadal, care au jucat până la urmă finala. în a doua săptămână a turneului intră în scenă şi legendele, care oferă meciiri extrem de spectaculoase. La Melbourne au fost anul acesta John Mc Enroe şi fratele său Patrick, Michael Chang, Goran Ivanisevici, Todd Martin, Pat Cash, Henri Leconte, Wayne Ferreira, Mansour Bahrami şi alţii, care au încântat publicul. Unii sunt comentatori tv, alţii antrenori, dar toţi fac spectacol. Croatul de 38 de ani Ivo Karlovici a oferit un moment istoric la Melbourne. A servit 75 de aşi într-un meci în care l-a învins pe argentinianul Zeballos cu 6-7, 3-6, 7-7, 6-2, 22-20. Cele mai scumpe bilete la finala masculină au costat 774 de dolari australieni (2460 lei), în pachet intrând şi finala de dublu mixt, câştigată de Abigail Spears şi Juan Cabal, cei care în turul doi i-au scos din competiţie pe Horia Tecău şi Irina Begu. Cel mai ieftin bilet în ultima zi a costat 413 AUD, la locurile de sus din Rod Laver Arena. Au existat şi două categorii intermediare, de 662 AUD şi 469 AUD. La finala feminină, care a fost la pachet cu cea de dublu masculin, tichetele au costat: 609 AUD, 407 AUD, 275 AUD, 209 AUD. Nu am văzut bişniţari, iar preţul biletelor nu a avut nicio legătură cu numele finaliştilor. Ele au fost fixate şi probabil vândute înainte de începerea turneului. Se poate vedea şi de aici diferenţa dintre tenisul feminin şi cel masculin, diferenţă dată şi de faptul că un meci de fete se poate termina într-o oră, iar unul de băieţi poate dura 5 ore. Sesiunea de sâmbătă a durat două ore şi 40 de minute (o oră şi 24 de minute duelul surorilor Williams), iar cea de duminică 4 ore şi 40 de minute (3 ore şi 40 de minute Federer – Nadal).

    După eliminarea Simonei Halep, cea mai neplăcută surpriză mi s-a părut evoluţia lui Horia Tecău. El şi Julien Rojer aveau ca obiectiv câştigarea trofeului, dar au fost eliminaţi în optimi de doi australieni veniţi din calificări, Marc Pollmans şi Andrew Whittinghton. Dezolantă a fost şi evoluţia Monicăi Niculescu, eliminată în turul I de o junioară, rusoaica Anna Blinkova (locul 189 WTA). Cea mai plăcută surpriză a oferit-o Sorana Cârstea, care a ajuns în optimi şi, cu puţin mai mult curaj şi concentrare, putea trece şi de Garbine Muguruza. Învinsă în 53 de minute de Monica Puig, scor 0-6, 1-6, Patricia Ţig a fost prima jucătoare eliminată de la AO 2017. Înaintea ei a părăsit competiţia spaniolul Almagro, care a abandonat la scorul de 0-4 în primul tur, în faţa francezului Jeremy Chardy. Ţig a jucat în primul meci, al primei zile de la Melbourne. La 22 de minute după Ţig a fost eliminată şi Simona Halep de Shelby Rogers. Niciun câştigător de anul trecut nu şi-a păstrat coroana, indiferent că a fost vorba despre simplu, dublu, fete, băieţi sau mixt. La Australian Open se fac bani cu nemiluita. Se stă la cozi frumoase pentru o bere de 11 dolari paharul şi din magazinele de suveniruri vizitatorii ies cu plasele pline, deşi un tricou simplu e 60 de dolari, o şapcă 30 de dolari, iar o cană 15 dolari. Una dintre marile surprize ale Australian Open s-a consemnat în competiţia junioarelor. Ea a fost câştigată de o ucraineancă de 14 ani, Marta Kostyuk, care a învins-o pe principala favorită, elveţianca Rebeka Masarova, campioana de anul trecut de la Roland Garros, care e mai mare cu trei ani decât ea şi măsoară 1,86 metri. Kostyuk este văzută deja ca un copil teribil al tenisului, mai ales că a intrat sub aripa lui Ivan Ljubicici, cel care-l pregăteşte pe Federer. La băieţi a câştigat un ungur, Zsombor Piros, aflat în ultimul an de juniorat. La dublu fete a învins cuplul format din canadianca de origine română Bianca Andreescu şi americanca Carson Branstine. Bianca are 16 ani, e născută în Canada şi o are ca idol pe Simona Halep. La simplu, ea s-a oprit în semifinale, deşi a avut-o în mână pe Masarova. A condus-o cu 6-5, 6-5 pe elveţiancă, dar nu a putut să închidă meciul şi a pierdut în decisiv. M-am convins încă o dată că Federaţia Română de Tenis nu face nimic pentru tinerii jucători. România a avut doi juniori la Melbourne, veniţi ca cireşarii, departe de condiţiile care ar trebui să le fie oferite unor copii care intră pe tabloul principal la un Grand Slem.

    Experienţa ca ziarist la Australian Open este deosebită. Ai acces nelimitat peste tot, la meciuri, antrenamente, poţi ajunge pănă în uşa vestiarelor unde se schimbă vedetele, poţi sta la un sfert de metru de Federer, Serena sau Djokovici, poţi pune mâna pe trofee. Poţi vedea aproape orice, dar nu poţi face nimic în afara acţiunilor oficiale, adică a conferinţelor de presă de după meciuri. În momentul în care primeşti acreditarea, semnezi o listă întreagă de condiţii. Între ele, faptul că nu ai voie să faci poze cu vreun jucător, că nu ai voie să-l abordezi neoficial, nu poţi să ceri nici măcar un autograf. Orice încălcare a acestor prevederi aduce retragerea acreditării. Altfel, condiţiile oferite presei sunt extraordinare, la standardul unui turneu de o asemenea anvergură. Românii au fost alături de jucătorii noştri la fiecare meci. În număr mai mic sau mai mare, nu au lipsit niciodată, încurajându-şi necondiţionat favoriţii. 728 de mii de spectatori au asistat la partidele din acest an de la Melbourne, record absolut al competiţiei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: