(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

LCFCD(17) – Micul print? Micul monstru?

Posted by Arca lui Goe pe Martie 13, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

Sah (si Mat)

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

10 răspunsuri to “LCFCD(17) – Micul print? Micul monstru?”

  1. d'Artagnan said

    Dar de ce-l bănuiți pe domnișorul Reshevsky c-ar fi un monstru?

    • Dl.Goe said

      Vai, l-ati si identificat? Va rog sa-i identificati si pe ceilalti sahisti din poza. 🙂 Cât despre banuialå, stiu si eu ce sa zic? Poate pentru ca nu-i asa de fragil si de gingas precum gladiola halepiana. Desi la vârsta sa, ar fi normal sa fie. Noua tragedie antica din coloniile grecesti de la Pontul Euxin (Tomis) este o dilema halepiana sfasietoare: Care sa-i fie cålcâiul lui Ahile: genunchiul lui Pericle sau psihicul Ofeliei. Din care nu se poate iesi. Vad ca pana si aprigul delicat (CTP) s-a cam retras din ecuatia respectiva si din postura de pro-motor-sfatuitor, lasandu-i pe nea Ion si nea Ilie så se descurce cum or sti. M-a pus Mefisto (adica Dracul) sa ma uit la doua meciuri de „tenis” (Doamne iarta-ma) feminin in care au jucat „I. beg u” si S-halep cu alte doua „panarame”. Greu de spus daca s-ar putea face anti-reclama mai eficienta la sportul cu racheta. Probabil ca nici macar un meci demonstrativ avandu-le ca protagoniste pe d-le Stely si Mecu n-ar reusi sa produca anti-reclama de o asemenea calitate, nici macar daca cele doua „tenismane” ar folosi in loc de rachete, palete de ping-pong. Dar de… pomana n-a produs niciodata valoare, calitate, spectacol, eficienta. Banii pompati aiurea in curul tenismanelor a produs ce era de produs: jale. In copetitia de hochei feminin din Canada, s-au redus pentru al doilea an consecutiv salariile jucatoarelor pentru a face posibila continuarea campionatului si existenata ligii. Cum de nu le-o fi dat prin cap sa joace in parelel cu echipele masculine si sa imparta banii? Este o discriminare strigatoare la cer. Hocheistele ar trebui sa protesteze pana la Dumnezeu pe chestia asta. Ce? Ele nu sunt si ele tot femei, precum Serena Wiliams si altele care activeaza in tenis?

    • Dl.Goe said

      @D’Artagnan – Cum vi se pare faptul ca in competitiile de sah sunt organizate intreceri separate intre baieti si fete… in timp ce la olimpiadele de matematica nu? N-ar fi corect sa se procedeze in acelasi fel in ambele competitii? Si daca da, care sa fie acel fel? Si daca nu, de ce nu? 🙂

      Noi unul credem ca macar la sah ar trebui sa se termine odata cu discriminarile si sa fie organizate exclusiv competitii uni-sex. Cred ca ar trebui gasite cåi pasnice, rezonabile, rationale, de a se incheia odata cu dictatura „corectitudinii-politice”, inainte de a fi imbtarisata sangeros dictatura incorectitudinii-apolitice. Excesul de corectitudine politica l-a daruit lumii pe Donald Trump. Oare nu e de ajuns? Nu-i un semnal destul de clar? Problema este ca, exact precum „comunismul”, si „dictatura corectitudinii politice” a reusit sa malformeze mentalitati si la lase multe sechele psihice atat in cazul celor care au pus botul la manipulare, cât si in cazul celorlalti care au „rezistat” manipulårilor (optand sa råmânå „invers” si så se refuleze).

      Pentru continuare, in acord cu-co-rectitudinea politica, dåm cuvântul unei doamne, Ruxandra Burcescu (care este extrem de frumoasa si inteligenta, intr-o maniera profund incorecta politic) pentru a ne da si dânsa o pildå: Pilda concurentului care s-a născut cu sexul greșit sau dictatura corectitudinii politice.

      ***

      Prima dată am fost la Olimpiada Naţională de Limba şi Literatura Română în clasa a VII-a. Am ajuns până la faza naţională, am luat un punctaj bun, dar nu suficient de bun ca să obţin un premiu. În clasa a VIII-a am muncit mai mult, am citit mai mult şi am ajuns, din nou, la faza naţională, fără a obţine însă rezultatul dorit. În clasa a IX-a am început să mă pregătesc pentru olimpiadă încă din septembrie. Camera mea era împânzită de cărţi de critică literară, de foi A4 pe care îmi scriam ideile şi de romane pe care le citeam noaptea, sub plapumă, cu lanterna. În acel an m-am întors cu premiul dorit.

      De atunci am o slăbiciune pentru oraşul Botoşani, iar ziua când, înghesuindu-mă la avizier alături de sute de olimpici emoţionaţi, mi-am văzut numele printre primele, mi-a rămas în minte drept una dintre cele mai fericite din viaţa mea. Paradoxal, nici nu mai ţin minte cum a fost festivitatea de premiere, cine a vorbit, şi nici momentul când m-am urcat pe scenă să îmi revendic premiul. Avizierul, însă, îl văd şi astăzi extrem de clar, cu lemnul tocit pe alocuri şi geamul murdar.

      Întorcându-mă în oraşul meu natal, Giurgiu, aveam să întâmpin mai puţine felicitări şi mai multe priviri suspicioase. În fiecare an, fără excepţie, când am trecut de faza judeţeană a olimpiadei, părinţii elevilor de vârsta mea nu se jenau să spună că sunt favorizată la punctaj deoarece părinţii mei sunt profesori de română. Asta era concluzia lor absolut logică, nu faptul că, născându-mă printre cărţi şi având norocul să fiu copilul a doi oameni extrem de pasionaţi de meseriile lor, erau şanse destul de mari ca şi eu să dezvolt această pasiune. Nici faptul că, trăind în casă cu doi profesori de română, aveam parte de îndrumare permanentă. Nu, concluzia logică era o teorie a conspiraţiei în care numele meu de familie conta mai mult decât ceea ce scriam. Am crezut, la vremea respectivă, că în acel an, într-un oraş la sute de kilometri depărtare de Giurgiu unde numele meu de familie nu însemna absolut nimic, am demonstrat că nu fusesem favorizată niciodată. Nu a funcţionat, oamenii vor crede mereu ce vor să creadă, iar asta am înţeles-o atunci, la 16 ani.

      Fast-forward până acum un an şi ceva când am vrut să particip la un concurs de povestiri. Citind, însă, condiţiile, am renunţat. Pe baza criteriilor de egalitate de gen, în anunţul concursului era specificat faptul că vor fi aleşi doi câştigători – o femeie şi un bărbat. Cu alte cuvinte, dacă aş fi fost singura femeie care se înscria, eram automat, câştigătoare. Sau dacă erau doi bărbaţi foarte buni şi eu, pe locul al treilea, aş fi luat pe nedrept locul unuia dintre ei, doar pentru că sunt femeie. Adică avem literatură diferenţiată pe bază de sex. Ani de zile am suportat cu brio suspiciunile micii comunităţi din Giurgiu pentru că aveam certitudinea de a nu fi fost niciodată favorizată. Dar să ajung să îmi pun eu această întrebare nu am putut suporta. Să ajung să mă întreb dacă, nu cumva, la acel concurs exista un concurent mai bun decât mine căruia i-am luat locul deoarece el s-a născut cu sexul greşit, a fost ceva ce ştiam că nu voi putea duce. Poate că aş fi câştigat pe drept sau poate că nu aş fi câştigat şi ar fi fost mulţi alţi participanţi mai buni decât mine. Dar cât timp munca mea era judecată atât din perspectiva valorii ei, cât şi din perspectiva a cine sunt, adică femeie, nu am văzut sensul în a mai participa.

      Şi dacă vorbim despre criterii de corectitudine politică în valorizarea muncii cuiva, ajungem la premiile Oscar de anul acesta. Dincolo de gafa monumentală pe care o ştim cu toţii, s-a mai întâmplat un lucru care nu a fost remarcat – o contradicţie în termeni de o ironie absolut delicioasă. În timp ce politicul Moonlight ia multrâvnitul premiu, iar La La Land rămâne în zona Mihaela, dragostea mea, Zootopia câştigă premiul pentru cel mai bun film de desene animate. Pentru cei care nu l-au văzut, Zootopia are o poveste extrem de interesantă. Într-un oraş ultramodern al animalelor, tigrii, leii, oile şi zebrele trăiesc în pace. Atât animalele de pradă, cât şi cele care au fost pradă, cândva, au reuşit să ajungă la pace, astfel încât pot convieţui în siguranţă şi pot lega prietenii. Însă orice vis frumos are şi un final iar, în cazul Zootopiei, atmosfera idilică este perturbată atunci când se înregistrează primele cazuri în care un ierbivor este atacat de către un carnivor. Din acel moment începe o veritabilă ostracizare a animalelor de pradă, iar ura prinde amploare pentru că stră-stră-stră-bunicii acestora au atacat şi ucis, cândva, ierbivorele. Mă opresc aici cu povestitul acţiunii iar, dacă nu aţi văzut Zootopia, îl recomand.

      Însă timpul trece, omul alb evoluează şi îşi dă seama că umanul nu ţine cont de culoarea pielii, iar lucrurile se schimbă. Treptat, cu poticniri, dar lucrurile se schimbă. Ajungem la un consens şi ia naştere Zootopia. Apoi apare corectitudinea politică şi, iniţial, promovează nişte concepte sănătoase. Până în momentul în care se transformă în dictatură. Până în momentul în care omul alb devine ţintă în poligonul de tir, iar motivaţia glonţului este dată de „păcatele strămoşeşti”. Iar în acest moment tensionat, Moonlight câştigă Oscarul în defavoarea lui La La Land pentru a distruge supremaţia omului alb, în timp ce, în cadrul aceluiaşi eveniment, Zootopia câştigă fără ca cineva să îşi dea seama că aceste desene animate reprezintă o critică extrem de dură a însuşi motivului pentru care Moonlight ia premiul cel mare.

      Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Există rasism, există misoginism, există xenofobie, iar acestea trebuie combătute. Însă conceptul de corectitudine politică dus la extrem, devine o altă faţă a dictaturii unei categorii sociale asupra alteia. Şi, în mod paradoxal, se întoarce împotriva acelora pe care ar trebui să îi protejeze, sub două aspecte.

      În primul rând, oferind un premiu, o funcţie publică, un job, un loc în cadrul unei universităţi unui om pentru că aparţine unei minorităţi etnice, sexuale, sau unui anume gen, înseamnă nu doar să îl defineşti prin prisma unui singur aspect care nu are nicio legătură cu pregătirea sa, dar să îl şi jigneşti profund. Avem zece candidaţi pentru un premiu, nouă dintre ei aparţin majorităţii etnice din ţara respectivă, iar al zecelea minorităţii. Întâmplarea face că acel al zecelea candidat nu este nici cel mai bun, nici cel mai rău, dar tu vrei să oferi premiul unui minoritar etnic pentru a demonstra că eşti politically correct. Pentru a putea face asta, va trebui să treci cu vederea ceilalţi 3-4 candidaţi mai buni. Cu alte cuvinte, va trebui să cobori standardul. Nu este oare cea mai mare dovadă de incorectitudine politică atunci când aplici standarde diferite unor oameni doar pe baza apartenenţei lor etnice? În momentul în care judecăm valoarea unui act artistic, competenţa cuiva pentru o anumită funcţie sau pregătirea sa punându-ne întrebarea „cine?” înainte de „ce?”, nu demonstrăm corectitudine. Din contră, demonstrăm faptul că încă ne raportăm la oameni pe baza culorii pielii lor şi că felul cum arată aceşti oameni sau sexul lor reprezintă un factor de decizie. Şi este extrem de jignitor.

      Un al doilea aspect toxic al dictaturii corectitudinii politice îl reprezintă radicalizarea oamenilor. Putem să observăm cu ochiul liber un trend extremist în creştere, iar parţial responsabilă pentru acesta este corectitudinea politică. Există un adevărat cocktail Molotv acolo, compus din sondaje electorale, interese politice şi alte ingrediente, printre care şi corectitudinea politică. Împroşcând în stânga şi în dreapta cu vinovăţie, standarde duble şi ură, nu ai cum să culegi iubire. Efectul este unul invers în care oamenii mai puţin analitici vor confunda emiţătorul cu omul simplu şi îşi vor revărsa ura şi frustrările acumulate asupra acestuia din urmă.

      Şi cel mai trist lucru este că într-un viitor doar aparent distopic, un copil de 16 ani va sta în faţa unui avizier sau a unui monitor, abia mai respirând de emoţie, şi îşi va vedea numele printre primele – pe lista pentru femei aparţinând unei minorităţi etnice, alături de care vor mai fi alte 6-7 liste cu premianţi, puşi frumuşel pe căprării în funcţie de sex sau apartenenţă etnică.

      Există oameni care suferă de o disfuncţie psihică şi îşi doresc să le fie amputat un membru. Este ceea ce se cheamă amputare voluntară, iar aceşti oameni fie recurg la metode extrem de dureroase şi periculoase pentru a ajunge la rezultatul dorit, fie îşi petrec vieţile gândindu-se în fiecare zi la membrul „extraterestru”, pe care nu îl percep ca fiind o parte a corpului, ci ca pe o excrescenţă supărătoare. Încă nu se cunoaşte motivul exact pentru care se întâmplă acest lucru, dar cea mai răspândită teorie este aceea că, în cazul acestor oameni, creierul nu poate îngloba membrul respectiv în imaginea de ansamblu a corpului. Ei bine, corectitudinea politică dusă la extrem înseamnă inversul acestei disfuncţii în sensul în care amputează toate celelalte atribute ale unei fiinţe umane, mai puţin culoarea pielii sale, genul sau orientarea sexuală. Propune o viziune deformată în care performanţa, anii de pregătire şi cunoaşterea unui om sunt tacticos amputate pentru a lăsa loc unui singur aspect care să îl definească, aspect care nu ţine niciodată de alegerea sau de munca omului respectiv. Distruge complet pictura, acoperind-o cu un fond uni, pentru ca lucrurile neimportante, precum personalitatea, ideologia şi tot ceea ce înseamnă omul respectiv să nu distragă atenţia de la problematica cu adevărat importantă, şi anume culoarea pielii sale.

      În România, la ora actuală, acest trend abia începe să capete contur. Să nu pierdem din vedere faptul că România este, încă, ţara în care spectatorii unui meci de fotbal scandează despre maimuţe cu referire la un jucător brazilian, 1 din 3 români consideră că femeile sunt bătute din vina lor, iar BOR taie şi spânzură ca să modifice Constituţia şi să se asigure că persoanele homosexuale nu vor avea niciodată dreptul la un parteneriat civil. În schimb, putem vorbi despre o atitudine care nu este, după cum am fi tentaţi să credem, opusul corectitudinii politice, ci, pur şi simplu, cealaltă faţă a monedei. A numi un jucător brazilian „maimuţă” este acelaşi lucru cu a oferi premiu la un concurs de povestiri ţinând cont de egalitatea de gen sau a oferi Oscarul pe baza apartenenţei etnice a actorilor din distribuţie. „Ce”- ul, adică munca, produsul finit, devine un apendice, iar „cine”- ul preia conducerea. Şi cel mai trist lucru este că într-un viitor doar aparent distopic, un copil de 16 ani va sta în faţa unui avizier sau a unui monitor, abia mai respirând de emoţie, şi îşi va vedea numele printre primele – pe lista pentru femei aparţinând unei minorităţi etnice, alături de care vor mai fi alte 6-7 liste cu premianţi, puşi frumuşel pe căprării în funcţie de sex sau apartenenţă etnică.

      • d'Artagnan said

        N-am înțeles de ce în echipele de baschet americane nu prea sunt albi. Nici de ce la 100, 200 m viteză tot timpul câștigă un negru. Oare e politicăl corect din partea lor să nu lase minoritarii albi din sporturile astea să mai câștige? Dacă există locuri speciale la facultăți pentru negri de ce nu sunt și locuri speciale la baschet și pentru albi?
        Până și la golf am lăsat un negru să câștige.
        Ca să mai spun că nu e politicăl corect ca negrii s-o aibă mai mare ca albii. Fac negrii ceva în privința asta?

  2. Dl.Goe said

    Dexonline.ro a schimbat definiția a trei cuvinte în timpul simulării pentru evaluarea națională.

    „Platforma dexonline.ro a schimbat luni definiția a trei cuvinte în timpul simulării pentru evaluarea națională de la clasa a opta, după ce anul trecut administratorii site-ului au observat numărul mare de căutări pentru anumite răspunsuri.

    „Pe durata simulărilor de astăzi, am înlocuit definițiile pentru cuvintele date la subiecte, astfel: pretutindenea, pretutindeni → pururi; a zări, zărit →a zori, zorit; felonie → făloșenie (mai mult despre asta la final)”, au anunțat administratorii platformei dexonline.ro.

    „Am dedus aceste cuvinte înainte să apucăm să vedem subiectele, urmărind pur și simplu lista cu cele mai căutate cuvinte, în care acestea se detașau clar. Iar statisticile confirmă că nu ne-am pregătit degeaba! Pentru pretutindeni / pretutindenea și a zări / zărit, căutările au fost distribuite astfel: de la 08:00 la 08:59 au fost 9 căutări; de la 09:00 la 09:59 au fost 143 de căutări; de la 10:00 la 10:59 au fost 171 căutări; de la 11:00 la 11:59 au fost 989 căutări”, au explicat administratorii platformei.

    Un alt termen căruia i-a fost „deturnată” definiția – felonie – nu se regăsea între subiectele de la simulare, ci fusese folosit de Andrei Pleșu într-un text publicat pe blogul său. „

    O stire care a trecut cam neobservata in grozavia ei. Deci. Niste cetateni (care intretin platforma dexOnline.ro) au obesrvat niste mici furtisaguri in lumea copiilor (si a adultilor care se ocupa de educatia acestora) si au luat in mod unilateral masuri. E normal oare? Este firesc? Si pana la urma benefic? Incurajeaza asta corectitudinea, onestitatea? Este moral gestul celor de la DexOnLine.ro? Legal? E sugubat, da, haios, cat cuprinde, amuzant… dar mai mult de atat nu. Dimpotriva. Denota tot smecherie si smechereala, improvizatie si descurcareala tipic romaneasca. Inoculeaza ideea ca poti fura dar trebuie sa fi prudent ca atunci cand te duci la furat sa nu te fure si pe tine altii. Asta una la mana. Basca faptul ca gestul insolit al a pazitorilor de la DexOnline.ro, despre care se poate presupune ca ofera servicii tuturor (nu doar elevilor de-a-VIII-a care dau examene) ii afecteaza in egala masura si pe ceilalti, pe inocenti. Cum ar fi (de ex) daca unui proprietar de magazin de legume-fructe, constatatnd ca unii baieti de cartier fura din cirese in timp ce se afla la cumparaturi, mancandu-le la fata locului si scuipand samburii pe jos, i-ar veni nastrusnica idee sa dea cu ceanura pe cirese, sau macar cu sare amara, ori cu vreun laxativ puternic? Ori daca CFR-ul constatand ca la o anumita gara se urca foarte multi calatori clandestini care merg doar o statie fara sa-si cumpere bilet, ar decide sa modifice inadins mersul trenurilor si sa afiseze gresit ora la care trece trenul cu pricina prin statia respectiva. Cum ar fi? Cam asa a procedat DexOnline.ro, As face pariu ca se asteapta sa fie laudati si apreciati pentru gestul lor extrem de „inteligent”, de sugubat, si de „util societatii”.

    In subsidiar l-au mai si faultat pe bietul elitist Andrei Plesu (victima colaterala) care iubeste sa folosesaca sinonime pretentioase (dintr-un soi de aplecare catre ezoterism benign) care se afla in plin dribling printre cuvinte. Acum, na beleaua, cititorii sai care si asa aveau dificultati sa-l inteleaga sunt inca si mai derutati, contribuindu-se astfel la consfintirea statutului elitistului contemporan: Andrei Plesu: marele neinteles al vremurilor actuale. Gratie (si) DexOnline.ro.

  3. Dl.Goe said

    Opriţi balamucul!, ne indeamna, fara urma de originalitate (de aceasta data), scriitorul Petre Barbu. ‘Ce d-lui („citez”):

    Lumea românească a luat-o rău pe „arătură“. S-a scrântit. O percepţie greşită? Este foarte posibil. Dar prea mulţi „ciudaţi“, ca să nu spun zdrăngăniţi la minte, au umplut spaţiul public în ultimii ani. Ei vorbesc fără noimă, sunt irascibili, transmit emoţii negative, bat câmpii, sunt mereu în stare de alertă, de panică, peste tot văd numai pericole şi catastrofe, ameninţă, discreditează, n-au răbdare să asculte, tremură, până şi buletinul meteo le este dubios, un duşman! Există o soluţie pentru a reduce, într-o marjă rezonabilă, această nebunie. Să se dea o lege (cine s-o dea, PSD?), o ordonanţă de urgenţă (dar pe lumină, nu noaptea!), prin care accesul la o funcţie publică centrală sau locală să se facă pe baza unui certificat care să ateste că persoana respectivă este sănătoasă la cap. Controlul psihiatric să fie obligatoriu şi să fie efectuat de comisii de specialişti, nu intru în amănunte procedurale! Acelaşi tip de certificat să fie obligatoriu şi pentru cei care apar la televiziune sau la posturile de radio, indiferent că sunt realizatori, moderatori, analişti şi comentatori. Concret: înainte de a candida la Senat sau la Cameră, să prezinţi certificatul. Eliberat pe bune, nu luat pe şpagă. Eşti invitat la un talk-show TV? Scoate certificatul şi arată-l producătorului! Nu este nicio ruşine că eşti maniaco-depresiv, dai semne de senilitate ori demenţă! Te duci şi te tratezi şi când te faci bine poţi să te întorci! Şi capul trebuie tratat, nu numai gâtul sau hemoroizii. Dar în România, dacă află lumea că te tratezi la cap, imediat te etichetează drept nebun. O societate primitivă, care nu este conştientă că şi creierul poate să dea rateuri, să obosească, să „crape“ de atâtea tensiuni ori s-o ia razna. Scrânteala nu-i o ruşine, trebuie identificată şi tratată cu responsabilitate. Sunt destule traume, apărute din senin sau induse, care au zguduit minţile românilor. Revenind la subiect! Această măsură ar proteja populaţia, şi aşa zăpăcită, de tot felul de toxine care vin dinspre politicieni, vedete TV, analişti, lideri de opinie, care dau semne evidente de „scrânteală“. Cazul deputatului Cătălin Rădulescu (mitraliera AKM) n-ar mai fi captat atenţia opiniei publice. Pentru că pacientul n-ar mai fi ajuns în Parlament. Alt exemplu recent: ultimul interviu TV al afaceristului Ion Ţiriac, care preferă hoţii, ar sugera specialiştilor destule semne că omul s-a ramolit. Vârsta! Totuşi, să nu uităm că Ţiriac este omul vechiului sistem comunist, un „prădător“, pentru care traficul de influenţă deghizat în „relaţii de business“ este ceva firesc, şi putem înţelege că derapajele sale nu sunt chiar medicale. Dar să nu divagăm! Iniţiativa prezentării obligatorie a certificatul psihiatric de persoanele în funcţii publice se poate extinde treptat şi către profesori, medici, judecători, funcţionari, e lungă lista. Nu ar fi o măsură antidemocratică şi nici împotriva drepturilor omului. Sunt destule traume, apărute din senin sau induse, care au zguduit minţile românilor. Mai bine să ne tratăm, decât să continuăm să trăim în balamuc. Oare lumea românească aşa a fost dintotdeauna?”

    Ideea este utopica pe cel putin doua paliere. Primul ar fi ca nu exista nici pe departe atatia experti (psihiatri) normali la cap care sa fie in stare sa certifice atata puhoi de lume. Si doi la mana, ca si daca ar exista armata asta de psih-ologi/iatri capabila de asemenea izbanda, ne-am trezi intr-o tara totalmente nefunctionala, scufundata intr-o profunda criza de personal. N-ar mai avea cine… sa… ce… Am avea doar un parlament unicameral cu zece-cinsprezece membri, o singura televiziune care ar emite doua ore pe zi, etc. Tara ar fi un imens balamuc fara personal, fara medici, asistente, infirmiere, surori, anestezisti, etc… Ne-am confrunta cu iminenta legiferarii gratierii (externarii) din sanatorii. Odata eliberati (prin lege) nebunii vor castiga iarasi alegerile prin mijloace democratice… C-asa-i in democratie. N-ai ce face si alta varianta mai buna nu exista… Asta este! Nebunii trebuie lasati sa se exprime liber, sa-si dea in petic, iar ceilalti sunt condamnati sa #reziste. Sa nu cedeze. Cine cedeaza primul e nebun. Trebuie sa existe un pic de nebunie in #rezistenta asta, un pic de incapatzanare maladiva, care sa faca normalitatea atractiva si mai rentabila pentru cat mai multi. Deocamdata nebunia (gen Mircea Badea) este mai rentabila, mai profitabila, mai atratciva, mai confirtabila si mai accesibila, in timp ce normalitatea este costisitoare, incomoda, obositoare. Oamenii normali la cap trebuie sa #reziste, sa persevereze, si sa-si vanda marfa (normalitatea), sa-si educe clientela (publicul) facandu-i sa realizeze ca normalitatea nu e un lux ci o necesitate, si ca este mai comod si mai profitabil sa aderi la normalitate decat sa fii precum Porthos or Radu Humor.

    P.S. Ia te uita cum am ajuns sa promovam idei nebunesti… Cica pe ala care a lansat „Balena Albastra” expertii in psihiatrie l-au declarat normal la cap. Absolut normal, ca mine si ca d-ta. Ce parere ai despre treaba asta?

  4. Dl.Goe said

    Rap, rap, rap
    si zâng, zâng, zâng
    N-auzi caii nechezând?

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: