LCFCD(30) – răz-boi, răzb-oaie, răz-biri

Lumea cum fu ?! Cam da!

răz-boi, răzb-oaie, răz-biri  (à la guerre comme à la guerre???)

Prietenilor un foc mic. Buna ziua. Numele meu este dl.Goe si simt, asa din senin, ca astazi as vrea sa spun, spre vazduh, cateva vorbe de duh, despre primavara, despre muguri, îmbumbiri, pasari calatoare, triluri, despre verdele crud, despre floricele, fluturi si albine, ma rog chestii din astea, dar, oricat de talentat as fi, daca as fi, in imbinarea vorbelor, genial chiar, si tot n-as putea fi mai elocvent decat este primavara ea insasi prin zavoaie. Asadar, daca (si tu) ai chef de primvara mars afara, in natura, sa te imbeti acolo, la sursa, de prospetimea si limpezimea care domneste pe coclaurile rurale si chiar prin parcurile urbanizate de edili. Iar daca pana sa dai tu (vreun cititor intarziat), peste acest indemn, consemnat intre malurile clipei actuale, aceasta primavara se va fi incheiat deja, nu dispera. Intotdeauna va mai exista o alta primvara, cu muguri, îmbumbiri, pasari calatoare, triluri, verde crud, floricele, fluturi si albine, ma rog chestii din astea, gratie celor 23 de grade si ceva, pe care le face axa planetei cu planul elipticii… Si atunci, daca subiectul „primavara pe tarla” pică, despre ce altceva ar merita sa zic, spre vazduh, cateva vorbe de duh, care sa ramana consemnate pe Arca lui Goe, alaturi de poza asta obscena, in care, unui amic, i se ofera un foc mic, de catre alt amic, „in pauza dintre o epilepsie totala si un fum de tzigara”? Desigur ca in acord cu traditia arcagoeologica antica si cu genomul structural haploid al ambarcatiunii vii de aci (gen omul virtual, individual, dotat cu libertate deplina de exprimare), putem ataca un subiect (adica un obiect) individual, un semen vorbitor, un bloger, un troll, un ins oarecare care se auto-expune (la public), manifestandu-si cu inconstienta tendintele spre exhibitionism, si pe care l-am putea comenta, adica l-am putea spori, sau, dupa caz, nimici (in acord cu ritualul primaverii, repetabil ca o povara)… Desigur ca de invins nu putem invinge niciodata pe nimeni, caci dupa cum bine (si frumos) s-a (mai) spus , „omul n-a fost facut ca sa fie invins”. Ci ca sa fie nimicit. Pana ne-om satura si de nimiciri, care ne sunt atat de facile, atat de la indemana, si, prin urmare, atat de plictisitoare. Cred ca mult mai interesanta ar fi o a-bordare la un nivel superior, o incordare care sa transcendă insul si problemele lui minore… Ceva catre o alta dimensiune mai vasta si mai cuprinzatoare, pe care n-o putem nici nimici, nici influenta, ci cel mult am putea-o observa si intelege cat de cat: mentalul colectiv, mai ales acum cand d-lui a luat-o razna pe aratura, vadindu-si grozavia si iminenta alunecare… abrupta, in absurd, prin simtome precum Trump, Erdogan, Putin, Le Pen, Teresa May, Kim Jong-un, Dodon si (multe) alte „le chestii” de acest gen. Nu stam bine deloc cu acest monstru bolnav de morb, mentalul colectiv. Ca indivizi nu putem decat sa-l observam si, cu o oarecare perspicacitate, sa anticipam spre ce (se) merge si ce efecte va induce. Tendintele sunt catastrofice. Nu-i a buna. Zåu! Supra-popularea planetei (cu umanoizi cam de cacat) pare sa precipite fenomenul si reactiile adverse. Ni s-a cam urat cu binele si plictiseala. Doza necesara de senzational a ajuns la cote ametitoare. Nu ne mai alina angoasele si plictiseala morbida decat evenimete tari, drame, crime, omoruri, sange, teroare, extremism… In mare secret, mentalul colectiv le asteapta, le antticipeza, le doreste si le premediteaza… Nu stiu. Nu-mi dau seama… N-am cum… dar poate ca lumea-i totusi destul de larga, asa incat toata aceasta stare de mass-turbare a mentalului colectiv (turbare nu provocta, dar intretinuta de mass-media) sa fie in realitate destul de rarefiatå (in raport cu spatiul disponibil), iar atunci cand va exploda sa nu faca decat un mare fâs. Dar daca nu… Istoria omenirii nu-i decat un lung sir de razboaie din ce in ce mai sofisticate sub aspect tehnologic dar, mai ales, din ce in ce mai ineficiente din punct de vedere economic. Razboaiele primitive erau infinit mai eficiente. Invingatorii ii nimiceau pe invinsi (ii exterminau fizic) sau ii faceau sclavi si le luau toate resursele. Si acesta era un castig net. Incet, incet, razboaiele nu mai reusesc sa aduca niciun castig net ci dimpotriva doar pierderi. Masive. Cheltuieli enorme cu dotarea si intretinerea armatelor, plus distrugeri si risipiri enorme ale resurselor in timpul conflictelor armate. Dupa razboaiele moderne, inevitabil, si invinsii si invingatorii sunt mult mai saraci decat erau inainte de razboi. Totusi oamenii continua sa faca razboaie, sa le pregateasca, sa le doreasca si sa spere ca vor castiga ceva din asta. Per total, care sa fie castigul adus de razboaie? Trebuie sa fie niste castiguri. Nu? Macar niste castiguri relative. Pai ia sa socotim. Mai intai ar fi reducerea populatiei. Dupa razboie raman mai putin oameni, deci teoretic, mai multe resurse pe cap de locuitor. Cam subtire socoteala, intrucat consumul de resurse si distrugerea de resurse, ocazionate de razboaie, au o pondere mult mai mare decat efectele reducerii de efective ale populatiei care necesita resurse. De obicei in razboaie mor prea putini oameni (!, pardon de impresie) si in plus acestia au obiceiul ca dupa razboi sa se inmulteasca mai repede si mai abitir decat se refac resursele distruse de razboi. Si atunci? Care este totusi rostul razboaielor in economia planetara? Unul dintre rosturi ar fi acela ca-i educa pe oameni, convingandu-i sa-si reduca pretentiile si sa se multumeasca (si sa fie fericiti) cu mult mai putin. Supravietuitorii razboaielor sunt foarte docili, muncitori, disciplinati si induratori. Acesta este castigul de baza al razboaielor. Gata cu pretentiile. La munca, bå enoriasilor. Pe urma, incet incet, oamenii isi iau iarasi nasul la purtate, muncesc din ce in ce mai mai putin (ocupandu-se, inclusiv la serviciu, mai ales cu prostii si inutilitati), majoritatea devin „bugetari”, dar au pretentii din ce in ce mai mari. Li se urca la cap democratia. Li se uraste cu binele. Se plictisesc teribil. Voteaza idioti si canalii (asa la misto). Ajung sa-si doreasca solutii extreme pentru traiul greu pe care-l duc (relativ greu, relativ la imaginea ideala care li s-a promovat sau inscaunat in cap te-ai mira cum). Si atunci pac, la razboiu. Distrugeri, moarte, nenorociri, suferinte (atroce), eroisme (penibile), si intr-un final re-setarea la zero a pretentiilor si fasoanelor din capul enoriasilor. Umili si resemnati oamenii se apuca sa refaca planeta, sa reconstruiasca orasele, tarile, artele etc. Elan si inflorire… si tot asa. N-ar fi totusi mai simplu altfel? De exemplu prin incurajarea la maxim a casatoriilor homosexuale. Cand iubesti sexul nu conteaza. Dragostea e mare. Asta ar reduce dramatic natalitatea si suprapopularea. Fara razboiae, fara foamete, fara sterilizari in masa (mai pe fata sau mai pe ascuns). S-ar puntea calcula simplu care este procentajul necesar de casatorii homosexuale astfel incat la scara planetara se se conserve populatia planetei (nu sa creascå, nu sa scadå). Bine acuma, calculele pot fi inselatoare, pentru ca unele dintre cuplurile homosexuale pot apela la trucuri parsive precum inseminarea artificiala ceea ce poate strica rezultatele finale… In fine poate ca nici asta nu-i solutia finala. Ne mai ramane Melancholia.

 

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)