LCFCD (53) Simona lupta!
Posted by Arca lui Goe pe iunie 23, 2017
Lumea cum fu ?! Cam da!
Vesti triste: Simona este grav bolnava
 |
pre-Text:
Simona: Daca eu am cancer in stadiul trei si inca lupt, lasati smiorcaiala! Am revenit aici, ca sa va invat sa traiti, dragii mei. Nu luati asta ca pe o abordare aroganta, nu stiu legile fericirii, le-am facut praf de cate ori am avut ocazia. Dar acum nu mai e vorba de subiecte frivole, precum barbatul cat p-aci insurat care cat p-aci ma iubea si cat p-aci a ramas cu mine. Acum e vorba despre lucruri care tin de viata si de (ma scuzati) moarte. Daca era sa ma gandesc strict la confortul meu, as fi zis clar: ma, domnule (sau doamna) medic minunat, eu nu vreau chimioterapie, tata, nu vreau tortura de-astea stiintifica, nu vreau stres, nu vreau nimic, vreau doar sa ma odihnesc. Doar ca iubesc niste oameni din preajma mea si nu pot sa-i las sa-mi aprinda lumanari (decat la rubrica „Vii”, sa fie clar). Si, uite, numai de-a naibii (si Dumnezeu ma iarta ca vorbesc urat), am sa traiesc, am sa inot prin iad, am sa ies la suprafata, am sa ma trezesc din orice coma, am sa indur orice. Am sa arat ca Dumnezeu e mai puternic decat o satana deplorabila, care, fiindca se simte o leguma, ataca murdar. Tipic. Va tin la curent, bine v-am regasit, voi deschide un jurnal al fericirii, al supravietuirii, al sperantei!” UPDATE: 23 martie 2017, ora 00.50. Simona Catrina-Roman a murit. Anunțul a fost făcut de soțul său, Doru Roman, pe pagina de Facebook. ”Nu știu cum să vă spun asta. Nici nu v-aș fi spus dacă îngerul pe care l-am avut lângă mine nu ar fi fost Simona cea atât de iubită de toată lumea care a zâmbit măcar o dată la articolele ei poznașe. Dacă ar fi putut să anunțe chiar ea, ar fi făcut-o, cu siguranță, în stilu-i propriu, prin care să ne smulgă un ultim zâmbet în loc să o plângem.
|
Text:
Cineva (cine?) a zis că (esențialmente) „închisoarea presupune o carență de spațiu, compensată printr-un exces de timp„. Interesantă definiție în concizia ei… Valabilă pentru toate tipurile de închisori (si, salvă Domnului, există o mare de varietate de închisori). Problema este că întorcând pe dos aceasta definiție (a tuturor închisorilor), nu se obține (după cum am spera) libetatea, ci alt/ceva, la fel de constrangator si terifiant. Cărei esențe i s-ar potrivi oare definiția: „O abundență de spațiu dublată de o penurie de timp” ? La limită, un spațiu infinit si o lipsă totală de timp. Pentru om (lipsa timpului) înseamnă moarte. Pentru foton înseamnă libertatea deplină. Desi poate că nu înseamnă nimic, fiindu-i lui, fotonului, starea normlă, comună. Trebuie să fii închis ca să-ți doresti libertatea. Trebuie să trăiesti ca să te temi de moarte. Nu? A avea si a nu avea… Aparent, enunțurile (firoscoase) de mai sus sunt condamnate (aprioric?), prabusirea lor in ridicol fiind iminenta, aproape inexorabilă. Pentru a fi salvate ar mai trebui zis ceva. Anume. Dar ce? Ce? Nimeni nu stie ce. Orice altceva catalizandu-le prabusindu-le… Poate că omul e (si el) un foton. Merge? UPDATE – TOO: Deh, asta e realitatea, un cumul confuz de conglomerate, in care exista (mai) multe (poate chiar o infinitate) de adevaruri alternative si foarte contradictorii doua câte doua, oricare doua „alese la intamplare”, dintre cele neidentice. Bunoaoara cele doua de AICI. In accord cu sensul entropic al curgerii „timpului” (intre timp) se intampla lucruri care distorsioneaza „realitatea” anterioara spre stari mult mai confuze dar care apar mult mai clare. Unele dintre adevarurile partiale (adica relative) se estompeaza si dispar, altele se consolideaza… si se impun, de nu mai stii care e realitatea. Asta e realitatea! Iata ce s-a mai întamplat la un an dupa consemnarea, pe Arcå, a antagoniei cu pricina (dintre „Simona„ si un „psiholog” lipsit de umor, in apararea unor „niste artisti”, de partea carora se plasa, vitejeste, de nimeni alta decat de Simona): Profesorul şi actorul Miklós Bács: „L-am învăţat pe Faust noaptea“. (Simona C.) „În „Faust“, regizorul Silviu Purcărete s-a întrecut pe sine în crearea unei metafore uriaşe, care prinde într-un carusel fantasmagoric ritualuri de sacrificare a porcilor. Un rinocer grotesc, uriaş, este purtat dintr-o parte în alta a halei. În actul al II-lea, spectatorii sunt invitaţi de vrăjitoare chiar în mijlocul Infernului. Peste 80 de actori sunt metamorfozaţi de Lia Manţoc în licurici, troli, lemuri, elfi, gnomi, nimfe, furii şi gratii, o formaţie cântă live rock, pe muzica lui Vasile Şirli, un cor psalmodiază în latină, germană şi română.” Aplauze si ovatii pentru Silviu Purcarete. |
Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)
(b)Arca lui goE 
Dl.Goe said
Petreceri Surpriză!
„Drumul spre eşecuri în materie de chefuri e pavat cu bune intenţii. Teoretic, toată lumea şi-ar dori petreceri-surpriză. Paradoxal, foarte puţină lume tolerează surprizele. Acum 11 ani, când mă pregăteam să emigrez în Canada, colegilor de la ziarul la care lucram le-a bubuit în cap ideea să-mi organizeze o petrecere-surpriză. A fost o scenă tulburătoare. Când i-am văzut adunaţi ciorchine şi strigând ”sărpraaaaiiiz!”, m-am înecat cu biscuiţii şpriţaţi cu care mă îndopam taman atunci, neştiind ce mi se pregăteşte. Mi-a sărit inima până-n ceafă. Nu pentru că nimerisem într-o hoardă de angajaţi din care cunoşteam doar un sfert, ci pentru că eram îmbrăcată ca dracu. Fiind ultima zi de lucru şi penultima zi de România, purtam nişte pantaloni bufanţi vernil, o bluză gri-şoarece şi pantofi căcănii – restul înghesuisem deja în bagaje, păstrasem afară doar ceea ce plănuiam să las în ţară, mai exact la tomberon. Urma să mă coafez abia a doua zi, în ajunul plecării, deci la marea petrecere aveam un păr frumos ca mătasea de porumb pe timp de secetă. Dragii de colegi mă şi filmau, ca să rămân un model pentru posteritate. Când am văzut DVD-ul, am vrut să mă sinucid, apoi mi-am amintit că nu sunt genul suicidal şi am renunţat. Şi, oricum, nu sunt în stare să beau suficientă apă ca să înghit douăzeci de antibiotice, câte cere regulamentul sinucigaşului profesionist. În orice caz, eram epocală, mă uitam la ei ca la nişte şobolani albaştri. M-am gândit, în câteva secunde, ce să fac, ce să spun. Pentru că n-am ajuns la niciun rezultat civilizat, am început să plâng. Când au văzut această scenă zguduitoare, colegii au aplaudat, au crezut că emoţiile mele sunt de bucurie. O fată pe care n-o văzusem în viaţa mea – am aflat ulterior că lucra la contabilitate – m-a strâns în braţe până mi-a ieşit un ochi din orbită şi mi-a spus că o să-i lipsesc îngrozitor. Probabil urma să fie nostalgică după deconturile pe care le făceam prin secretara mea, nu ştiu. Comandaseră mâncare şi băuturi, atârnaseră zorzoane peste tot, puseseră muzică, iar eu nu m-am putut bucura de aceste sincere semne de apreciere. Boceam anticipat, ştiind că urma să plec definitiv din România, şi făceam nişte conversaţii sughiţate cu diverse persoane pe care, repet, le vedeam pentru prima oară în viaţă. În concluzie, toată lumea s-a distrat mai mult decât mine, înfulecau printre lacrimi, mă mai pozau din când în când. Am şi acum un folder plin de imagini în care mă pieptănam cu degetele, încercând să dezamorsez claia din cap. Planul era ca marea surpriză să devină o amintire preţioasă, dar după cum vedeţi, e subiect de miştouri cordiale. Slavă Domnului că am ce să scriu prin articole, asta e partea bună.”
si altele… tot Petreceri Surpriză!
ApreciazăApreciază