(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

LCFCD (68) – Amagirea pâinii si alte amagiri

Posted by Arca lui Goe pe august 16, 2017

**Lumea cum fu ?! Cam da!

…)

Lume, lume… Hello world!

Intre foame si îmbuibare, îngust loc… si aproape pustiu.

In poza alaturata (in care un oficial turc „amageste” copii armeni-conlocuitori folosind ca momeala o bucata de paine) este vorba despre felul in care unele mici si nesemnificative diferente precum etnicitatea (in cazul dee fata), sunt folosite ca vehicule ale unor instincte primare animalice, care au nevoie de anumite justificari (pentru ca de… noi suntem oameni, nu animale). Marea de diferente neesentiale intre insii speciei (incorporati sau auto-incorporati in grupuri definite pe baza neesentialelor diferente) ofera mereu, din belsug, justificari pentru manifestarea instinctelor atavice care zac in adancul omului sub staratul superficial de omenie (cultura, civilizatie…). Apartenenta la un grup trebuie consolidata si protejata prin loialitate, solidaritate, abnegatie, patriotism etc, care trebuie sa se manifeste neconditionat, in orice imprejurare. Istoria omenirii nu-i nimic altceva decat un sir nesfarsit de conflicte sangeroase intre „triburi”, de crime odioase comise in numele apartenentei la grup, intrerupte de pauze (mai lungi sau mai scurte) necesare pentru refacere si pregatirea viitoarelor episoade istorice (glorioase si abominabile).

Loc pentru explicatii inventive:

Din nou despre restrictiile impuse candidatilor la functia de presedinte al unei repubici. In afara de criteriul restrictiv referitor la limita de varsta, pomenit intr-un topic anterior, constitutiile republicilor prevad, in privinta aspirantilor la functia „suprema” in stat, restrictii privitoare la cetatenia candidatilor, la locul nasterii, la numarul de ani petrecuti de catre candidati, ca rezidenti cu domiciliul stabil, in republica, inainte de intrarea in campanie. Unii concetateni considera ca ar trebui adaugate si alte restrictii inca si mai pline de sens. Am putea poate considera ca ar fi logic sa le fie impusa candidatilor (de ex.) conditia de a vorbi fluent si corect limba oficiala a republicii in care vor sa candideze. Ori sa detina un atestat oficial eliberat de institutii medicale autorizate din care sa reiasa ca sunt in deplinatatea facultatilor mentale si poseda o stare de sanatate compatibila cu functia vizata. Aceste restrictii apar majoritatii concetatenilor ca fiind rezonabile. Dar sunt ele intr-adevar rezonabile? Intr-un mod care ar trebui sa fie evident acestea nu sunt nici pe departe rezonabile. Sunt in mod categoric anti-democratice, anacronice si inutile (daca n-ar fi de-a dreptul paguboase). Sunt anti-democratice in primul rand pentru ca limiteaza dreptul inalienabil al electoratului de a-si alege liber liderul cel mai potrivit si mai reprezentativ. In al doilea rând sunt anti-democratice pentru ca denota intr-un mod perfid neincrederea „legiuitorului” in discernamantul „poporului”, in abilitatea acestuia de a face  alegeri potrivite, consistente, rationale. Ceea ce ar trebui impus prin lege ar trebui sa fie obligativitatea candidatilor de a face publice datele care sa ateste cetatenia (cetateniile pe care le poseda sau le-au posedat), locul nasterii, locurile de resedinta, starea de sanatate fizica si mentala, limbile vorbite. O comisie electorala abilitata ar trebui sa verifice informatiile si sa publice in ce masura informatiile oferite de catre candidati sunt valabile. Canditatul X este: 100% cetatean al republicii (sau dupa cum devine 50% ori 0%), este nascut 100% in republica (sau 0% sau 30%), pe parcursul vietii sale a avut domiciliul stabil in republica 100% din timp (sau 78% sau 0%, dupa caz), este sanatos psihic 100% sau 0% sau 92%, este vorbitor fluent si corect al limbii republicii in proportie de 100%, sau 51% ori 2% dar mai vorbeste in proportie de (ex) 35% limba x, y, z. Important este ca informatiile sa fie transparente si popularizate corespunzator, astfel incat alegatorii sa stie, sa vada negru pe alb, care este situatia fiecarui candidat, si, pe baza acestor date, in combinatie cu ofertele electorale ale fiecarui candidat, sa decida care dintre ei il reprezinta cel mai bine pe el, pe alegator, si sa-l aleaga pe acela despre care crede sincer ca-i poate servi cel mai bine interesele (personale). Ori e democratie, ori nu e?

6 răspunsuri to “LCFCD (68) – Amagirea pâinii si alte amagiri”

  1. Si iata un exemplu clasic de imbuibare intr-o formma originala doar prin amploare, caci in rest nimc nou, exemple de aceeasi factura gasindu-se cat cuprinde de sus pana jos (chiar si la subsol). Asadar Breban imbuibandu-se cu … Breban. Un nume baban, predestinat.

    Nicolae Breban sub zodia uluirii de sine (de Vasile Popovici) – 10/07/2017

    În Viața mea, Nicolae Breban vorbește din nou – după Sensul vieții (2003-2007), memorii în patru volume – despre subiectul său preferat, el însuși.

    Nicolae Breban e o sursă inepuizabilă de încântare pentru Nicolae Breban. Se admiră cu nesaț, își aruncă peste timp priviri galeșe, se adoră din unghiuri imperiale, se apreciază suprem prin comparație cu contemporanii, niște aborigeni, nu se încurcă niciodată în considerente morale. E un supraom, întruchiparea visurilor lui Nietzsche, un zeu pe pământ.

    Să nu se aștepte nimeni ca Viața mea să urmeze cursul vieții Lui. Asta ar fi ceva la îndemâna oricui. Cartea despre viața lui Nicolae Breban nu este chiar despre viața lui Nicolae Breban, ci despre gândurile sale de moment, vreau să spun despre ce-i trece lui Nicolae Breban prin minte în momentul când se apucă să scrie. Niciodată nu poți ști dinainte încotro o va lua fraza pe care a început-o. O secreție anume, o vocabulă ivită cine știe cum în verbiajul incontinent ce se revarsă peste pagină, o licărire de sens iscată din delirul lingvistic pot împinge muntele de vorbe să se prăvale într-un sens sau în altul. La capitolul despre femeile din viața sa, de pildă, el uită subiectul și-i trage o peltea anticomunistă, revine, eventual, la temă sau nu, dă o raită prin fișele de lectură, se răfuiește cu morții și cu viii, repetă fără complexe, în exact aceeași termeni, ce spusese cu câteva zeci de pagini mai-nainte, își aruncă sieși un buchet de flori, se aplaudă frenetic, înjură Securitatea și pe Monica Lovinescu, își recunoaște marile merite și e pregătit, cu același antren, să treacă la alte subiecte. Aceasta e Viața lui Nicolae Breban, un spectacol continuu, mereu același, mereu descusut și repetitiv, mereu mirobolant, fără reproș, superb.

    Nu există nici un complex în această harababură. Cum ar fi ? Tot ce produce Nicolae Breban poartă marca geniului. Singurul criteriu e cantitatea. Cu cât rezultă mai multă maculatură, cu atât mai bine. Cantitatea brebaniană îi smulge lui Breban strigăte barbare de autosatisfacție. Cantitatea e, pentru el, semnul că se află pe drumul cel bun. Ceea ce el crede că e drumul cel bun e chiar Drumul la zid, momentul fatal din biografia sa de scriitor când a început completa deraiere, flecăreala continuă, un haos ce l-a copleșit cu totul și din care s-au ivit și aceste sute de pagini de moloz lingvistic adunate complet întâmplător sub numele iluzoriu de Viața mea.

    Romane ? Memorii ? Eseuri ? Ce sunt aceste mii și mii de pagini scrise de Nicolae Breban începând cu Drumul la zid și până azi ? – Nimic altceva decât expresia unei patologii literare în care deruta biografică și deruta literară și-au accelerat reciproc prăbușirea sfârșind cu acest dezolant spectacol pe care-l oferă Nicolae Breban în indiferența generală. Nimic mai deprimant, mai înspăimântător decât această indiferență, această tăcere ce s-a lăsat peste opera și numele lui Nicolae Breban. De decenii el evoluează pe o scenă supra-iluminată, în fața unui săli goale, în care singurul public rămas la aplauze e el însuși. El continuând să se bucure, să pară că se bucură, ca și când nimic esențial nu s-a schimbat.

    Iată-l pe Breban într-una din pozele sale favorite, pe reduta vieții, în plină criză de megalomanie: „ – Câtă creație atâta existență! afirmam eu cu aplomb, și o fac și azi. E drept că orgoliul său [al lui NB adică, fiindcă autorului i se întâmplă să vorbească despre sine la persoana a III-a regală] de atunci nu accepta decât creația majoră, iar tinerelul care nu mai încetam să fiu a respins rând pe rând ocazii de a se afirma în câteva domenii, muzică, politică, deoarece intuia că nu ar fi prestat în acele domenii servicii, contribuții de prim rang.” Din nebăgare de seamă îi scapă aici una din rarele confesiuni veritabile înecată într-o mare de nesincerități: în visele sale de mărire, tinerelul se gândise și la cariera politică. N-a ajuns, ce-i drept, decât membru supleant în CC al PCR. Deși se disculpă mereu pentru acest enorm compromis, el fiul de preot greco-catolic, el anticomunistul, el disidentul, el opozantul, el omul demn, ireproșabilul, sub pretextul că a fost împins spre această avansare de D. Popescu-Dumnezeu, ideologul și scribul lui Ceaușescu, nimerind în Comitetul Central ca din întâmplare, printr-o scamatorie a destinului, cumva împotriva propriei sale voințe și dorințe, iată-l mărturisind că se vedea totuși sus politic și că propteaua lui Dumitru Popescu venise în întâmpinarea unei așteptări arzătoare. Nu e vorba de altă politică, căci cum ar fi fost posibil atunci altă politică, ci desigur de politica noastră din anii aceia, în plin comunism. Nu e nevoie de nu știu ce perspicacitate să înțelegi zig-zagurile din viața lui Breban. După succesul primelor romane, Breban a avut sentimentul ca orice e posibil, că destinul său e irezistibil, dacă a ajuns așa de ușor pe culmile momentului în literatura română. A văzut că inclusiv politic și social totul se poate pentru el. Și de ce s-ar fi oprit o așa de mare personalitate la limitele naționale ? Dacă a fost așa de simplu în România, de ce nu ar fi posibil la fel de simplu și în Franța sau în Germania, în Europa, pe tot mapamondul ? În fond, își va fi șoptit el însuși sieși, pentru sine nu există limite. Ca să reușească în Franța, Breban a trebuit să ia distanță față de Tezele din iulie 1971. Cu voie de la Pleșiță, fără voie, nu știm. Însă virajul n-a impresionat pe nimeni în străinătate și „miracolul” literar n-a operat acolo.

    Parada de vorbe este la Breban și o paradă de cultură, à la Vadim (curios cum falseturile lui Vadim răzbat limpede din cacofoniile lui Breban!). Nu știți cine e Heine? Aflați din aceste memorii: „un scriitor romantic de mare faimă” și „unul dintre marii poeți romantici europeni”. Claie peste grămadă, citate, barbarisme, inoportune trimiteri, praf în ochi. Zice Breban într-o paranteza fanfaroană: « Acel „le moi c’est un autre” al unui cunoscut francez. », desfigurând rimbaldianul „je est un autre”. Sub pana unui academician, găsim curiozități precum „sceleratețe”, „ziduri mișcătoare și scârțâinde”, „inerția racontării”, succesul romanelor sale a fost „fudroaiant”, eforturile pe care le face au fost „demesurate”; numele și până și adjectivele „român”, „francez”, „european”, „ceh”, „german” sunt scrise ad libitum, când cu majusculă, cel mai adesea, când cu minusculă.

    Fiindcă geniul său a izbucnit târziu, lui Breban îi sunt insuportabile talentele timpurii. Detestă în aceeași măsură operele laconice, deoarece i se pare că-l pun pe el însuși sub semnul întrebării. Vorbind despre lipsa sa de consistență în anii adolescenței și ai tinereții, continuă astfel, cu o naivitate și o sinceritate înduioșătoare: „Am avut și am încă în tot lungul carierei mele literare, nu dispreț, dar oricum neîncredere față de ceea ce numim precocitate în literatură, în creația literară. (…) Francezii, se știe, fac mare caz de extraordinarul adolescent ce a fost rebelul Rimbaud, trecându-i într-o nemeritată umbră sau semiumbră pe autori care au produs o operă amplă și care au marcat un secol, dacă nu secole naționale și universale, precum Balzac, Zola sau Victor Hugo.” Se înțelege că puțin importă „Balzac, Zola sau Victor Hugo”, Breban la sine se duce cu gândul….” etc…

    Cronică la volumul lui Nicolae Breban, Viața mea, Editura Polirom, 2017, publicată în revista Orizont, nr. 6 (iunie) din 2017. preluata de pe blogul Vladimir Tismaneanu…

    • d'Artagnan said

      O explicație a neliniștii nervoase a domnului Breban
      de Sever Voinescu

      Acum două săptămîni, fără să-mi imaginez ce va urma, am publicat un articol în Dilema Veche (nr.587, 14-20 mai ) stîrnit de reprezentația de prost gust dată de dl Nicolae Breban la ICR, cînd a fost prezentat lumii ca guru al noii conduceri. Cu singurul amendament că, ceea ce mi se părea atunci caraghios mi se pare, acum, periculos – de unde tragem învățătura că ceva ce e de rîs azi, poate deveni letal, mîine -, republic acum acest text, convins că sugerează o explicație a neliniștii nervoase a dlui Breban în contextul în care nimeni nu pare a se întreba ce l-a apucat pe academician.

      Oi fi eu depășit de miza istorică a evenimentului, dar zău că nu pricep de ce recenta ieșire la rampă a scriitorului Nicolae Breban (81 de ani) a iritat atîta lume. Mie mi s-a părut că omul a fost de-a dreptul comic.
      Poate că vorbele sale nu au fost chiar de un comic nebun, poate că au fost de un comic trist sau de un comic grotesc, ori poate de un comic înduioșător, dar dacă uităm comicul cred că ratăm sensul real al episodului.
      Așadar, dl Breban a fost prezentat lumii ca spirit rector al noii conduceri a bietului ICR. Învelit într-un aer de guru gușat și vetust, tolănit în egolatrie statuară, suficient și omniscient, dl Nicolae Breban a rostit enormități mînat de o mare supărare care nu-i greu de ghicit.
      Toată viața omul a fost convins că e un titan, a scris fluvial multe mii de pagini trudind la ceea ce el numește, grandios, ”Operă”, iar acum vede și el, ca noi toți, că nu-l mai citește nimeni. Nu-i ușor să vezi cum munca ta de-o viață nu mai înseamnă mare lucru, mai ales cînd ai ambiția de a fi socotit și Thomas Mann și Dostoievski și oleacă de Nietzsche la un loc, iar o anumită perioadă a vieții tale chiar ți s-a oferit iluzia că ai reușit.
      Din tirada dlui Breban, mai ales un fragment, așa cum a fost el reprodus de agențiile de știri, spune totul despre combustiile sale interioare: ”George Soros, în America, acest mare speculant financiar, împreună cu amicii săi din România, Mircea Mihăieş, Liiceanu, Patapievici şi alţii care consideră că nu mai este nevoie de statul român, că Mihai Eminescu este un cadavru aruncat, că noi, aştia mai în vârstă, care am creat operă, suntem depăşiţi, că totul este depăşit, Eminescu este depăşit, că Ion Barbu este depăşit, că Iorga este depăşit, că Cantemir este depăşit şi a început literatura asta de p…ă, de p…ă, de c…r, de prostituţie, imaginea asta de mizerabilism”.
      Nu incoerența este viciul acestui fragment. În fond, omul vitupera și nu trebuie să pretinzi coerență furiei. Problema este calomnia. Și, dincolo de ea, o temă repetată la nesfîrșit de unii care se eroizează jalnic apărînd cultura noastră națională exact de cei care nu o atacă, ci o slujesc și o continuă.
      Există cel puțin două prostii cît casa în citatul de mai sus. Prima, că Eminescu, Ion Barbu, Iorga și Cantemir ar fi socotiți ”depășiți” de către dnii Mircea Mihăieș, Gabriel Liiceanu, H.R. Patapievici ”și alții”. Habar n-am cine sînt alții, dar cu siguranță nici unul dintre cei trei intelectuali enumerați de dl Breban nu crede ceea ce i se reproșează că ar crede. Eminescu, Ion Barbu, Iorga, Cantemir – depășiți?
      Îmi amintesc imediat o splendidă conferință susținută de dl Patapievici acum un an și ceva la BNR despre Eminescu. Teza fostului șef al foarte performantului ICR era că prin ochii lui Eminescu, ochii noștri obosiți și denaturați de modernitate pot vedea Paradisul.
      Acuitatea imaginației noastre vizuale a slăbit în ceea ce privește posibilitatea de a mai vedea Paradisul, sporind, în schimb, în privința scrutării Infernului, spunea dl Patapievici. Omul actual este, cu alte cuvinte, experit în Iad, dar ignorant în materie de Rai. Ei bine, Eminescu (aidoma lui Dante) are încă viziunea nealterată a Paradisului și, prin geniul său poetic, este capabil să ne ofere acces la lumea paradisiacă chiar și nouă, celor atît de depărtați în timp și în duh de el. Susținută cu ample pasaje din poezia lui Eminescu, conferința lui H.R.Patapievici dovedea nu doar cunoașterea profundă a gîndirii marelui poet (mă întreb dacă dl Breban chiar știe despre Eminescu cîte știe dl Patapievici!), ci și un respect aproape de venerație.
      Nu-mi pot aminti, însă, nici o frază scrisă ori rostită de vreunul dintre cei trei din care să deducem că ar disprețui pe Eminescu, pe Ion Barbu, pe Iorga ori pe Cantemir. Dar enormitatea, cum ziceam, devine imediat comică, dacă punem lumina pe a doua prostie din vorbele dlui Breban. Nu de Eminescu și de Cantemir îi pasă dlui Breban, ci de sine. Nu poți să nu rîzi cînd vezi cu cîtă naturalețe dl Breban se pune pe sine în fruntea listei cu ”depășiții” Eminescu, Ion Barbu, Iorga, Cantemir – ”noi, ăștia cu operă”. Cît de gaga să fii să spui așa ceva cu aerul că aperi cultura? Cît de mare e derapajul de sine? Impresia mea e că dl Breban simte corect că este ”depășit” și încearcă manevra disperată de a-i coborî în categoria dînsului pe Eminescu, Barbu, Iorga și Cantemir. Sau încearcă să se salveze, urcîndu-se pe sine în categoria cu iluștrii. În oricare dintre variante, te apucă mila de bietul om.
      Dar mila nu rezistă mult, căci e imediat sufocată de ieșirea la iveală a unui instinct de demult, care îl mai bîntuie pe fostul membru CC, cînd pomenește pe ”Soros speculantul…” sau cînd spune că ”amicii săi” susțin că ”nu mai e nevoie de statul român”. Unde? Cînd? Cum? Au zis vreodată dnii Mihăieș, Liiceanu ori Patapievici că nu mai e nevoie de statul român? Dar nu contează ce zic sau ce cred ei. Contează altceva…
      Dacă delirul dlui Breban ar fi unul privat, n-ar merita mai mult decît un zîmbet jenat. Dar rostirea, cum ziceam, este emanația noului spirit rector al ICR. Semn rău, foarte rău chiar. Nu pentru cultura română, care e suficient de solidă ca să meargă înainte după destinul ei indiferent de umorile ori chiar de ”opera” dlui Breban , ci pentru biata instituție zisă ICR, anume finanțată ca să se ocupe de cultură.

      Cineva mi-ar putea spune că, de fapt, dl Breban a vorbit politic. Referințele sale agresive la adresa dlui Traian Băsescu în aceeași conferință de presă sînt o dovadă. Furia lui este, ca a multor altor înveninați, pe ”intelectualii lui Băsescu”. Argumentele culturale sînt, de fapt, un surogat al argumentelor reale, de natură politică. Așadar, nu despre cultură e vorba, ci despre politică. În cazul acesta, recunosc, se schimbă radical perspectiva și admit că dl Breban, tămîiat de Antena 3, servește țara.
      Îmi vine în minte un fragment dintr-o tandră convorbire telefonică pe care domnia-sa o avea acum niște ani cu Pleșiță, colegul de serviciu al lui Dan Voiculescu. După ce dl Breban a raportat zelul depus într-o anume misiune, șeful securiștilor i-a zis: ” E o treabă bună, ai făcut o treabă bună!”, iar romancierul a răspuns, flatat: ” Ei, servim cultura şi ţara!” Așa și-acum…Cultura și țara.

  2. In poza de mai sus (in care un oficial turc „amageste” copii armeni-conlocuitori folosind ca momeala o bucata de paine) este vorba despre felul in care unele mici si nesemnificative diferente precum etnicitatea (in cazul dee fata), sunt folosite ca vehicule ale unor instincte primare animalice, care au nevoie de anumite justificari (pentru ca de… noi suntem oameni, nu animale). Marea de diferente neesentiale intre insii speciei (incorporati sau auto-incorporati in grupuri definite pe baza neesentialelor diferente) ofera mereu, din belsug, justificari pentru manifestarea instinctelor atavice care zac in adancul omului sub staratul superficial de omenie (cultura, civilizatie…). Apartenenta la un grup trebuie consolidata si protejata prin loialitate, solidaritate, abnegatie, patriotism etc, care trebuie sa se manifeste neconditionat, in orice imprejurare. Istoria omenirii nu-i nimic altceva decat un sir nesfarsit de conflicte sangeroase intre „triburi”, de crime odioase comise in numele apartenentei la grup, intrerupte de pauze (mai lungi sau mai scurte) necesare pentru refacere si pregatirea viitoarelor episoade istorice (glorioase si abominabile).

  3. Din nou despre restrictiile impuse candidatilor la functia de presedinte al unei repubici. In afara de criteriul restrictiv referitor la limita de varsta, pomenit intr-un topic anterior, constitutiile republicilor prevad, in privinta aspirantilor la functia „suprema” in stat, restrictii privitoare la cetatenia candidatilor, la locul nasterii, la numarul de ani petrecuti de catre candidati, ca rezidenti cu domiciliul stabil, in republica, inainte de intrarea in campanie. Unii concetateni considera ca ar trebui adaugate si alte restrictii inca si mai pline de sens. Am putea poate considera ca ar fi logic sa le fie impusa candidatilor (de ex.) conditia de a vorbi fluent si corect limba oficiala a republicii in care vor sa candideze. Ori sa detina un atestat oficial eliberat de institutii medicale autorizate din care sa reiasa ca sunt in deplinatatea facultatilor mentale si poseda o stare de sanatate compatibila cu functia vizata. Aceste restrictii apar majoritatii concetatenilor ca fiind rezonabile. Dar sunt ele intr-adevar rezonabile? Intr-un mod care ar trebui sa fie evident acestea nu sunt nici pe departe rezonabile. Sunt in mod categoric anti-democratice, anacronice si inutile (daca n-ar fi de-a dreptul paguboase). Sunt anti-democratice in primul rand pentru ca limiteaza dreptul inalienabil al electoratului de a-si alege liber liderul cel mai potrivit si mai reprezentativ. In al doilea rând sunt anti-democratice pentru ca denota intr-un mod perfid neincrederea „legiuitorului” in discernamantul „poporului”, in abilitatea acestuia de a face alegeri potrivite, consistente, rationale. Ceea ce ar trebui impus prin lege ar trebui sa fie obligativitatea candidatilor de a face publice datele care sa ateste cetatenia (cetateniile pe care le poseda sau le-au posedat), locul nasterii, locurile de resedinta, starea de sanatate fizica si mentala, limbile vorbite. O comisie electorala abilitata ar trebui sa verifice informatiile si sa publice in ce masura informatiile oferite de catre candidati sunt valabile. Canditatul X este: 100% cetatean al republicii (sau dupa cum devine 50% ori 0%), este nascut 100% in republica (sau 0% sau 30%), pe parcursul vietii sale a avut domiciliul stabil in republica 100% din timp (sau 78% sau 0%, dupa caz), este sanatos psihic 100% sau 0% sau 92%, este vorbitor fluent si corect al limbii republicii in proportie de 100%, sau 51% ori 2% dar mai vorbeste in proportie de (ex) 35% limba x, y, z. Important este ca informatiile sa fie transparente si popularizate corespunzator, astfel incat alegatorii sa stie, sa vada negru pe alb, care este situatia fiecarui candidat, si, pe baza acestor date, in combinatie cu ofertele electorale ale fiecarui candidat, sa decida care dintre ei il reprezinta cel mai bine pe el, pe alegator, si sa-l aleaga pe acela despre care crede sincer ca-i poate servi cel mai bine interesele (personale). Ori e democratie, ori nu e?

    • P.S. Desigur ca problema cetateniei candidatului care aspira la presedintia unei republici prin vot universal, direct, liber si secret (adica anonim) este spinoasa. In acord cu logica aristoteliana (…) normal ar fi ca cel ales sa provina din mijlocul celor care aleg (al celor care au drept de vot si de veto)… Adica sa fie con-cetatean cu alegatorii. Totusi problema aceasta se poate rezolva relativ simplu. Intr-un fel sau altul. De ex sa poate stabili ca in fiecare republica sa aiba drept de vot orice cetatean al planetei. Oooo, oh, se va spune. Aberant! Distrugator! Oare? In Ecuador (de ex) chiar asa se si intampla. Serios. (A se verifica) Orice om aflat, mai mult sau mai putin intamplator, in Ecuador la data la care se petrece scrutinul electoral, are drept de vot cu pasaportul (un singur vot). Nicio drama nu se intampla. Niniun abuz, niciun turism electoral…

      Tot atat de bine se poate oferi ad-hoc, din oficiu, cetatenia republicii oricarui aspirant care indeplineste criteriile de depunere a candidaturii (numarul necesar de semnaturi, etc)… Cu conditia sa o pastreze macar pe durata unui mandat electoral (fie ca obtine, fie ca nu obtine mandatul) si sa plateasca taxe pe venit in acea perioada. Ce n-ar fi frumos si practic? Ca ar cam fi. N-ar fi inaltator, clarificator si efervescent daca am putea asista la o campanie prezidentiala intr-o republica (sa zicem Moldova) in care sa se confrunte direct, ca candidati, Traian Basescu si Dimitri Rogozin? Eee, n-ar fi, câ ar fi, si inca cum…

      Sau (cum ar fi?) daca la prezidentialele din Romana ar participa nefericitul print Charles al Angliei, ori macar Tony Blair, impreuna cu Berlusconi sau altul care-si va fi epuizat mandatele in republica de bastina…. Poate chiar Putin la un moment dat. Obama? In fine, la noi, precedente exista. N-a fost Mircea Druc candidat la presedintie? A fost. Dar aducerea monarhiei in Romania (despre care se zice c-ar fi contribuit decisiv la progresul social, cultural si chiar economic al tarii) nu s-a facut tocmai pe baza principiilor pe care incecam noi sa le promovam aici pe un colt de etajera, pe Arca lui Goe, pe un picior de plai, pe o gura de rai? Ba da…Pai vedeti…

      Greu de spus cine ar avea dificultati mai mari la strangerea semnaturilor necesare pentru depunerea candidaturii. Obama? Putin?, Berlusconi? Blair? Printul Charles? Zinedin Zidane? Hristo Stoickov? Hilary Clinton? Angelina Jolie? Nu se stie… Victor Orban, de exemplu, n-ar avea nicio problema. De ales oricum nu s-ar alege asa ceva, dar calitatea campaniilor ar spori, precum si interesul pentru campanii. Audienta ar urca la cer ca si motivatia si mobilizarea candidatilor autohtoni (aborigeni, gen Liviu Dragnea)… Putin curaj ne lipseste pentru a fi pionieri si deschizatori de drumuri in aceasta mini-revolutie electorala. Probabil ca ar trebui sa deschiem o lista pe care sa semneze cei care ar fi de acord sa facem un referendum pe aceasta tema. Caci la noi referendumurile sunt sfinte. Vox populi, vox dei. A vrut poporul maximum 300 de parlamentari, fix atatia are. Maximum 300, restul fiind oricum de umplutura, oameni de paie, glugi de coceni… (circa 500, minimum) . 🙂

  4. Unele lucruri sunt atat de indepartate incat niciun telescop nu-i destul de bun pentru a le vedea clar. Copilaria, de exemplu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: