(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

LCFCD (84) – Umanizåri

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 10, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

… imaginare …

  pre-Text: Lume, lume… Hello world!

timpul,
dimensiunea imaginara a universului,
radical din minus unu,
minus una,
este iarasi in degringolada…
curge aiurea, aritmc, compulsiv
perturband firea lucrurilor, zau asa.
arareori se mai intâpla ca timpul sa se scurga
ca la carte, cu o viteza cunoscuta de 60 de secunde pe minut…
in rest nu. Ba se precipita cu milioane de secunde pe minut
ceasul, anul…
ba ii seaca izvorul abia reusind sa livreze o secunda pe an
sau chiar mai rar.
Timpul nu se scurge…
in niciun caz cu viteza luminii in vid ci
ori sta pe loc ori curge cu viteza infinita…
intre astea doua extreme,
un banal regim tranzitoriu,
distorsiuni produse de undele gravitationale
mituite cu un premiu Nobel
ca sa se mai atenueze,
sa nu ne trezim naiba cu vreun tsunami gravitational.
Abia atunci am intelege ca dimensiunea imaginara
a Universului nu-i.

 Text: Loc pentru explicatii inventive:

Se pare ca Sezonul al-VII-lea pe Arca lui Goe se apropie (cumva) de sfarsit. In erele sale timpurii aveam „timp” berechet intre momentul postarii fotografiei si momentul in care catadixeam s-o comentez (pe departe). Dupa numarul de secunde (ne/numarate dar numarabile), aveam cam tot atata timp cat cel scurs de la evenimentul captat in poza si momentul postarii. Fara graba, fara distorsiuni.  Aveam in fata un timp alb imaculat, pe care puteam påsi doar pentru a produce niste urme… de pasi… Acum pas de a mai avea asa ceva. Apare poza, pac apar si pasii, altora, pierzandu-se in imensitate, care spre nord, care spre sud. Ba parca mi se pare ca aud tropaindu-se pe cuprins…  tropaituri stinganu-se… în/departandu-se (daca e sa judec dupa efectul Doppler-Fizeau sesizabil in deplasarea spre rosu). Dar nu… parca se vad (ca niste nåluciri), niste lumini albåstrite apropindu-se dinspre orizont. Mi. Se intorc rinocerii… E cam albastra…
 ***
Update: 🙂 🙂 🙂  – Uf, era cât p-aci!

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

11 răspunsuri sa “LCFCD (84) – Umanizåri”

  1. d'Artagnan said

    Nu pare magazin de porțelanuri….

    Apreciază

    • Nu, nu este ceea ce nu pare: magazin de porțelanuri… ci doar o sala de asteptare, populata accidental cu (så zicem) un elefant, o gorila si un urs… martori fara voia lor ai fenomenului stirilor false sau falsificate. De fapt menajeria ambulanta era amenajata cu scopul precis de a fi cadrul propice unor discutii despre stirile care au prezentat stirea despre atentatul de la Las Vegas, o stire falsificata pervers, pana acum, prin diminuare… Desigur ca daca ar fi fot prin preajma si vreun magazin de cristaluri, numarul victimelor ar fi fost mai mic intrucat, inevitabil, atentatorul n-ar fi putut rezista tentatiei de a-si consuma munitia pe pahare cu picior…in inefabila placere de a le face tzåndåri…

      Apreciază

  2. MARIMAR said

    real virtual imaginar
    se nasc și mor
    eu sunt doar punctul inexistent
    din inima lor

    Apreciază

  3. MARIMAR said

    Se clatină teoriile,
    falsează insidios,
    când în barul orașului se așează la mese
    animale fabuloase evadate dintr-o imaginară / imaginală
    grădină zoologică.

    – Scuze, sunteți în mintea mea prea înalt, Domnule Elefant!

    Apreciază

  4. Noduri si semnale. Unu:

    Cine a înfipt
    Baltagu-n brânză

    ideea de a elimina din programa şcolară Baltagul pe motiv că personajul Nechifor o altoia regulat pe soţia sa, Victoria Lipan, mi se pare mostră de caraghioslâc contemporan…

    Şi, din păcate, atât corectitudinea politică, cât şi feminismul sau liberalizarea relaţiilor homosexuale, ca să mă refer la principalele teme ale evoluţiei sociale din ultimele decenii, „se bucură“ de o mulţime de apostoli năuci care recită slogane la nuntă şi fredonează şlagăre în biserică.

    Apreciază

  5. Noduri si Semnale. Doi;

    CTP îi pune la zid pe comentatorii Simonei Halep! Ce îl deranjează pe acesta la cei care o critică pe liderul WTA şi care e aberaţia pe care o semnalează virulent

    Acesta trage un semnal de alarmă foarte puternic în privinţa atitudinii statului faţă de sport. „Dacă autorităţile nu vor face ceva să ajute tenisul, acest val de entuziasm se va pierde. Se va întâmpla cum s-a întâmplat după performanţele lui Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, de acum 40 de ani. dar atunci statul a făcut ceva, mult mai mult decât ceea ce se face acum. Să facă măcar terenuri pentru copiii, de bitum, de orice, să aibă unde să bată mingea”, a mai spus Cristian Tudor Popescu.

    Cert este ca CTP-icå este virulent rau de tot si se propaga ca atare. Statul trebuie sa faca si sa dreaga… Ca de-aia e stat. Statul TREBUIE sprijine tenisul. Fotbalul. Gimnastica. Cinematografia. Dramaturgia. Scriitorii. Pictorii. Sculptorii. Artizanii. Muzicienii. Lautarii. Dansatorii. Handbalul. Basketul. Oina. Si cercetarea stiintifica. Orfanii. Superdotatii. Sahul. Ping-pong-ul. Popicele. Baletul. Circul (de stat)… Poetii. Si pe ceilalti asistati (de la orase si sate). Ce alta treaba are statul? Ca n-are. Dar atunci ce-am avut frate cu Statul Comunist? Nu era suficient sa-l schimbam pe Ceausescu cu altul mai luminat si sa lasam statul sa se ocupe cu toate cum facea si acum 40 de ani? Mult mai mult decat face acum, dupa cum constatå nostalgicul virulent CTP-isca, in gura caruia se uita atata multime de gura-casca. Ptiu drace. Sa vina Daciada. Sa vina Cantarea Romaniei. Sprijinite de stat. Organizate de stat. Finantate de stat.

    Statul, administrat de oameni propulsati in varf prin alegeri libere de catre nostalgici si asistati precum alde CTP-isca cu gura mare, intretine, el insusi in persoana, confuzia in legatura cu asteptarile pe care trebuie sa le aiba cetateanul de la stat. Alesii, dupa chipul si asemanarea alegatorilor. Vivat.

    CTP-isca a devenit un båtrânel… minor, care curand va da in mintea copiilor. De tzâtzå. Cand statul va face ce trebuie sa faca statul, oamenii vor avea ocazia „sa sprijine” tenisul daca vor considera ca trebuie sprijinit. Pana atunci sa ne multumim cu confuzia si cu cate vreun Halep accidental… Rezultat prin sprijinul acordat tenisului de catre omenire… asa in general.

    Trei:

    Teme fundamentale: căsătoria (IX)

    Această noţiune a Statului modern este o mare păcăleală. Nu este întemeiată pe istoria statelor reale, ci e fondată în întregime pe lecturi despre state ireale sau ideale, precum utopiile dlui H.G. Wells. Statul real, deşi e o întreprindere omenească necesară, a fost mereu şi va fi întotdeauna mult prea mare, dezlânat, stângaci, indirect, şi chiar nesigur ca să fie „căminul” micuţilor oameni care trebuie să fie pregătiţi să înveţe tradiţia oamenilor. Dacă omenirea n-ar fi fost organizată în familii, n-ar fi avut niciodată puterea organică de a fi organizată în Comunităţi ale Naţiunilor. Cultura umană e transmisă de la o generaţie la alta sub acoperişurile a nenumărate căminuri; este singurul mod în care cultura umană poate să rămână umană. Căminurile pot mărturisi, pe bună dreptate, o loialitate comună sau o relaţie federală faţă de un soi sau altul de republică. Dar regele nu poate să fie educatoarea din fiecare grădiniţă; şi nici guvernul nu poate să devină guvernantă în fiecare sală de clasă.

    Uitaţi-vă la poveştile reale ale Statelor, atât moderne, cât şi antice, şi veţi avea o imagine haotică a unor lucruri îndepărtate şi incontrolabile, care sunt esenţa celei mai mari părţi a politicii de pe pământ. China se autointitulează acum Republică. Drept urmare, este guvernată de cinci armate aflate în competiţie una cu alta şi este mult mai puţin aşezată decât pe vremea când se autointitula Imperiu. Ceea ce s-a păstrat în China s-a păstrat în religia ei domestică. America de Sud, precum toate ţinuturile latine, este plină de graţii şi de petreceri domestice; dar este guvernată de o serie de revoluţii. Noi înşine putem să fim guvernaţi de un Dictator; sau de o Grevă Generală; sau de către un bancher care locuieşte în New York. Guvernele devin tot mai vagi pe zi ce trece. Dar tradiţiile omenirii sunt cele care ţin laolaltă omenirea; şi cea mai importantă este această tradiţie a Căsătoriei. Iar esenţa ei este că un bărbat liber şi o femeie liberă alerg să fondeze pe pământ singurul stat voluntar; singurul stat care creează cetăţeni şi care îşi iubeşte cetăţenii. Atâta timp cât aceste fiinţe cu adevărat responsabile rămân împreună, ele pot supravieţui tuturor schimbărilor majore, impasurilor şi dezamăgirilor care alcătuiesc istoria la nivelul ei pur politic. Dar dacă îşi înşală reciproc încrederea, e sigur precum moartea că şi „Statul” îi va înşela pe ei.

    Apreciază

  6. MARIMAR said

    Mulțumesc pentru amabilitatea primirii și „găzduirii” pe acest blog. A fost o experiență interesantă.

    Multă inspirație în continuare!

    Apreciază

  7. on topic – un citat / doi citati:

    Invocarea (rememorarea, pomenirea, recitarea) incantatorie a Numelui divin – ca expresie suprem-laconică a bunei aşezări în lume. Practicată cu oarecare continuitate, ea creează distanţa necesară faţă de tot ce e experienţă cotidiană. Stricta pronunţare a Numelui defineşte, prin contrast, tot ceea ce „este“ drept neant. Aceasta e, se pare, perspectiva extrem-orientală. Creştinismul alege, dimpotrivă, să invoce – pornind de la Numele lui Dumnezeu – plenitudinea lumii create. Fapt e că, din unghi absolut, lumea pendulează – s-ar zice – între neant şi plenitudine (derivată). Prin acest balans, ea este însăşi definiţia relativului. Dar şi Numele, la rîndul lui, poate fi perceput – din perspectiva lumii – fie ca un „absolut“ al neantului („întunericul dumnezeiesc“, misterul inaccesibil al Creatorului), fie ca plenitudine ziditoare şi… zdrobitoare. Al-Ghazzâlî: „Cînd omul se familiarizează cu invocarea Numelui (dhikr), el se separă [interior] de tot. Or, în clipa morţii, el se separă, de asemenea, de tot ce nu e Dumnezeu. Ceea ce rămîne e doar invocarea Numelui“. [Cf. şi cuvîntul Profetului (apud Titus Burckhardt, Introduction aux Doctrines ésotériques de l’Islam, Paris, Dervy-Livres, 1969, p. 142): „Trebuie să mor şi să trăiesc pronunţînd Numele Tău“.] În acest sens, „rugăciunea inimii“ este şi ea, ca orice dhikr, un mod de a exersa şi de a actualiza moartea (şi ceea ce vine după…).”

    Ne plîngem, adesea, de felul lamentabil în care se vorbeşte româneşte, la toate nivelurile: de la tineri puberi la miniştri şi parlamentari. Nu vorbim însă, la fel de des, despre faptul că lumea ştie din ce în ce mai puţin să citească şi să asculte. Şi nu mă refer la analfabetismul propriu-zis sau la auzul deficitar, ci la incapacitatea vădită a multor comentatori (şi din sfera publică, şi din cea privată) de a înţelege un text sau un discurs, oricît de simple ar fi. Cauzele pot fi diverse. Unii sînt lipsiţi, pur şi simplu, de exerciţiul lecturii şi de răbdarea ascultării celuilalt. Alţii nu citesc ca să înţeleagă, ci ca să arate altora că au acces la „adîncimi“ care scapă mulţimii. Alţii citesc şi comentează ceea ce citesc sau ceea ce aud, manipulaţi de idei fixe proprii sau de apriorice angajări partizane.

    Ghici cine sunt citatii?

    Apreciază

  8. Dl.Goe said

    on topic too – alta zi, alti citati.

    Omul care face un jurământ îşi dă întâlnire cu el însuşi într-un loc sau într-un timp îndepărtat. Pericolul jurământului stă în faptul că el însuşi ar putea să nu ajungă la întâlnire. Iar în timpurile moderne această groază de propriul eu, sau această slăbiciune şi fluctuaţie a propriului eu a crescut, în mod periculos, şi reprezintă baza reală a obiecţiei faţă de jurămintele de orice fel. Un bărbat modern se fereşte să jure…

    La capătul tuturor acestor lucruri se află acea oroare înnebunitoare a irealităţii care coboară asupra decadenţilor, şi în comparaţie cu care simpla durere fizică ar avea prospeţimea unei aventuri tinereşti. Acel iad pe care imaginaţia îl poate concepe drept cel mai iad dintre toate e să joci, la nesfârşit, o piesă de teatru, fără nici cea mai îngustă şi mai murdară cabină a actorilor în care să fii uman. Şi acesta este caracterul decadentului, al estetului, al Don Juan-ului. Să trecem la nesfârşit prin pericole despre care ştim că nu ne pot speria, să facem jurăminte despre care ştim că nu ne pot lega, să sfidăm duşmani despre care ştim că nu ne pot învinge – aceasta este tirania veşnic rânjindă a decadenţei, care e numită libertate.„prinţul paradoxului”, G.K. Chesterton & Cătălin Sturza

    Citatele zilei de azi ofera o perspectiva (de meditatie) foarte, foarte interesanta asupra liberatatii de exprimare in anonimat, precum cea oferita in general in HUVACA si teoretizata in particular pe Arca lui Goe. Teoeretizata dar desigur, in egala masura, si practicata (in varianta maximalå), ca exemplu ilustrativ al teoriei, intru consolidarea acesteia si intru usurarea intelegerii sale, caci, practica ne-a demonstrat-o, desi la prima si a doua vedere pare o teorie simpla si usor de inteles, in realitate, martorii au dovedit ca o pricep greu si o uita repede. Teoria. Nu si practica, pe care o practica dupa ureche, dar numai si numai cand le convine. Cand nu, nu. Dimpotriva. Perspectiva asupra lucrului in sine, oferitå de cele doua citate de mai sus, nu simplifica lucrurile ci, dimpotriva, le complica, ceea ce insa poate face subiectul mai atragator… indepartand (nitzel) primejdia facilului, care-i sperie pe martori de moarte, nimeni ne mai vrand mura-n gura, lucrurile obtinute cu efort fiind pretuite mai abitir decat cele obtinute usor sau primite de-a gata. Dar gata. Fiecare trebuie sa ajunga singur la concluzie (o concluzie)… De exemplu tu. Da, da, chiar tu. Nu te mai mira atâta…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
<span>%d</span> blogeri au apreciat: