(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

LCFCD (98) – Povestea corpului

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 14, 2017

Lumea cum fu ?! Cam da!

… cos-mic …

pre-Text: Lume, lume… Hello world!

Daţi-mi un trup, voi munţilor

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup. (LB)

   

Text: Loc pentru explicatii inventive:

Majoritatea imaginilor postate in Sezonul al-VII-lea al Arcei lui Goe (si cea de fata nu face exceptie) au oferit, cu mare generozitate, multiple deschideri pentru felurite comentarii si adugiri, prilejuri de vorba si de luare-aminte. In genere aceste oportunitati n-au fost onorate, fiind ratate cu brio, in acord cu specificul Arcei, indeobste prin contributia substantiala a amfitrionului dar si a vizitatorilor (pe care n-as indrazni sa-i numesc si „cititori”). Totusi,  potentialul acestor imagini ramane nealterat, astfel incât, cel putin in mod ipotetic, unii martori intamplatori ar putea beneficia (candva, oricand) de acest potential, fie devenind contributori expliciti, care-si vor fi traducand impresiile in comentarii (postate aici, ori aiurea, ori plasate intr-o conversatie oarecare), fie lasandu-se pur si simplu purtati de propria imaginatie, dincolo de imaginile ratacite aici,  in universul proprilor gânduri potentiale. Totul atarna exclusiv de susceptibilitatea magnetica a fiecaruia,  de potriveala accidentala care-l poate face sa intre in rezonanta cu una sau cu alta dintre perspectivele pe care majoritatea imaginilor postate in Sezonul al-VII-lea al Arcei lui Goe (si cea de fata nu face exceptie) le-au oferit, cu mare generozitate. Oricum universurile interioare pot fi infinit mai vaste decat suma lucrurilor care compun biografia unuia sau altuia. Povestea corpului, biografia si universul interior sunt sfanta treime care confera fiecaruia dintre noi unicitate. O unicitate rapid trecatoare spre zeroitate, ce-i drept, precum cea a lui Vladimir Komarov, primul om cazut din Cosmos, dar oricum unicitate.

(P.S. Numai arareori sfânta treime, mai sus pomenită, denota echilaritate. Majoritatea dintre noi suntem in posesia unor triunghiuri foarte oarecare, care mai ascutitunghice, care mai obtuzunghice, in functie de ponderea pe care sinele nostru, ori intamplarea, o acorda corpului, biografiei sau universului interior . Tu cum stai? Ce e mai importatnt pentru tine? In ce investesti cel mai mult? )

Pentru lamuriri epistemologice a se revedea episodul pilot (AICI)

10 răspunsuri to “LCFCD (98) – Povestea corpului”

  1. Povestea corpului poate fi captivanta, daca gasesti perspectiva potrivita din care sa privesti corpul si sa-i urmaresti epopeea. Poate fi vorba despre propriul tau corp. Poate fi un corp delict ori un corp delicat… Incap in el cele mai fascinate povesti, aventuri, drame, tragedii, comedii, fresce istorice… Viata corpului tau, oarecum independenta de viata ta, poate fi sursa unei capodopere literare, monumentale, de o amplitudine cos-mica, fie si numai imaginara, ne transcrisa pe suport material… consumata (arareori, din cand in cand, extrem de fragmentar) exclusiv in mintea ta, la limita inchipuirii, atunci cand ai timp (si chef) sa-l bagi in seama. Corpul tau este una dintre entitatile care te suporta… un templu care te contempla.

    In sfarsit, iesind un pic din interiorul gandurilor care navigheaza prin respectivul univers, evadand in afara, putem observa si alte corpuri. Bunaoara corpul lui Rafael Nadal, care iata il face pe marele campion sa se retraga de la Turneul Campionilor, creand o situatie fara precedent. Durerea corpului nadalian, se transforma astfel intr-o durere mai inalta, transcendentala, chiar daca mult mai difuza, risipita in mii, poate milioane de fiinte, care sunt triste de intamplarea ca anul 2017 nu se poate incheia asa cum a inceput, cu o finala Nadal – Federer. A fost oricum, in tenis, un an palpitant si bizar. Dar nu numai in tenis. Un an care consemneaza iata ca Italia si Olanda stau acasa, nu merg la Turnel Final al Campionatului Mondial de Fotbal. Ambele erau favoritele mele din toate timpurile… Probabil ca va trebui sa ma reorientez catre alte favorite. Cred ca voi tine cu Germania si Argentina. 🙂

  2. Majoritatea imaginilor postate in Sezonul al-VII-lea al Arcei lui Goe (si cea de fata nu face exceptie) au oferit, cu mare generozitate, multiple deschideri pentru felurite comentarii si adugiri, prilejuri de vorba si de luare-aminte. In genere aceste oportunitati n-au fost onorate, fiind ratate cu brio, in acord cu specificul Arcei, indeobste prin contributia substantiala a amfitrionului dar si a vizitatorilor (pe care n-as indrazni sa-i numesc si „cititori”). Totusi, potentialul acestor imagini ramane nealterat, astfel incât, cel putin in mod ipotetic, unii martori intamplatori ar putea beneficia (candva, oricand) de acest potential, fie devenind contributori expliciti, care-si vor fi traducand impresiile in comentarii (postate aici, ori aiurea, ori plasate intr-o conversatie oarecare), fie lasandu-se pur si simplu purtati de propria imaginatie, dincolo de imaginile ratacite aici, in universul proprilor gânduri potentiale. Totul atarna exclusiv de susceptibilitatea magnetica a fiecaruia, de potriveala accidentala care-l poate face sa intre in rezonanta cu una sau cu alta dintre perspectivele pe care majoritatea imaginilor postate in Sezonul al-VII-lea al Arcei lui Goe (si cea de fata nu face exceptie) le-au oferit, cu mare generozitate. Oricum universurile interioare pot fi infinit mai vaste decat suma lucrurilor care compun biografia unuia sau altuia. Povestea corpului, biografia si universul interior sunt sfanta treime care confera fiecaruia dintre noi unicitate. O unicitate rapid trecatoare spre zeroitate, ce-i drept, precum cea a lui Vladimir Komarov, primul om cazut din Cosmos, dar oricum unicitate.

    (P.S. Numai arareori sfânta treime, mai sus pomenită, denota echilaritate. Majoritatea dintre noi suntem in posesia unor triunghiuri foarte oarecare, care mai ascutitunghice, care mai obtuzunghice, in functie de ponderea pe care sinele nostru, ori intamplarea, o acorda corpului, biografiei sau universului interior . Tu cum stai? Ce e mai importatnt pentru tine? In ce investesti cel mai mult? )

    • Dl.Goe said

      Câteva zile din viața lui Oblomov este un film sovietic din anul 1980, regizat de Nikita Mihalkov și inspirat din romanul „Oblomov” al lui Ivan Goncearov.

      Acțiunea filmului se petrece pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Ilia Ilici Oblomov, un bărbat în vârstă de peste 30 de ani, locuiește într-un apartament întunecos din Sankt Petersburg impreuna cu servitorul sau Zahar. El doarme aproape toată ziua și visează la vremea copilăriei sale și la casa părintească, nereușind să-și găsească un loc în societate și nici să-și dea seama ce rost are existența sa pe lume. El este proprietarul unei moșii pe care administratorul i-o ruinează an de an, dar Oblomov nu se deranjează nici măcar să-i scrie o scrisoare. Meditează întins pe canapea asupra sensului vieții și a ratării.

      Oblomov este scos din letargie de sosirea prietenului său din copilărie Andrei Ivanovici Stoltz, devenit un om energic și un om de afaceri de succes. Acesta din urmă încearcă să-l scoată din starea lui de trândăvie și îl introduce în cercul său de cunoștințe, prezentându-i-o pe Olga Sergheevna, o femeie cultă și educată care îi va schimba definitiv viața. La scurtă vreme, Stoltz pleacă pentru câteva luni din Rusia și încearcă fără succes să-l convingă pe Oblomov să îl urmeze.

      În lipsa prietenului său, Ilia își cumpărăr o casă la țară în apropierea celei în care locuia Olga. Cei doi se văd aproape zilnic, iar între ei se înfiripă o poveste de dragoste. Sosirea acasă a lui Stoltz îl face pe Oblomov să-și dea seama că Olga îl iubește de fapt pe prietenul lui și se mută la Vîborg unde se căsătorește cu o văduvă cu trei copii, împreună cu care face și el un copil. După acest moment, Oblomov reintră în starea lui de trândăvie și moare după câțiva ani de apoplexie. Copilul său, Andriușa, este crescut de soții Stoltz.

      Criticul Tudor Caranfil a dat filmului patru stele din cinci și a făcut următorul comentariu: „Ilia, moșier care trăiește în răsfăț la Petersburg, își irosește viața moțăind. Zadarnic încearcă prietenul său devotat Andrei să-l smulgă din somnolență. Nici dragostea Olgăi nu-i va clinti inerția. Ecranizare după Goncearov în care Mihalkov excelează în a reda penibilul unei existențe ce refuză realitatea socială. Pentru eroul său, orice acțiune e la fel de inconsistentă ca un vis. La ce bun s-ar mai trezi? Filmul abandonează veleitățile satirice ale romanului, optând pentru lumea interioară a personajului devenit mit.”

  3. Dl.Goe said

    con-text: Dupa cum s-a mai mentionat, in diverse imprejurari, in diferite scopuri, cu felurite argumente, pe Arca lui Goe si in alte locuri, de catre noi sau de catre terti (care filozofi, care stiintifici, care ganditori re-numiti, care poeti cu talent, ori de vreun fitecine dintre multi), in contradictie cu zicerile, pre-zicerile, perceptiile si gandirile multor altora, si cu (dez)acordul tacit al multimii ignarilor fara nicio opinie in acest sens, timpul nu exista, fiind o simpla iluzie, o insailare mentala (imaginara) inconsistenta, un artificiu intelectual, necesar in explicitarea lumii (in fapt a imaginii lumii asa cum este ea oglindida in mintea o-mului) si in comunicarea dintre o-ameni pe aceasta tema. Acceptand aceasta inventie a o-mului, dimpreuna cu semenii care con-simt (la) acest lucru (inevitabila impietate), ca pe o conventie necesara, inevitabila, pentru cineva de conditia noastra (recte conditia umana), am putea sa con-sideram ca se poate vorbi despre relatia noastra cu timpul ca si cand acesta ar exista aevea (curgand) si ca in acest con-text multe lucruri (interesante sau frumoase) se pot spune. Dar cate nu se vor fi spus deja! Aproape ca nu exista teorie religioasa, filozofica, stiintifica sau poetica (artistica in general) care sa faca abstractie de timp sau sa nu se refere explicit la timp si la inexorabila noastra relatie cu el… Este felul nostru specific (uman) de a ne umple timpul (iluzoriul timp) cu vorbe, risipindu-ni-l.

    • Dl.Goe said

      pre-text: In peri-metrul antic al con-textul dat (vezi co-mentariul pre-cedent), se pot re-emite unele banalitati pre-tentioase. Asa de exemplu am putea a-minti despre monstruoasa constrangere care ne plaseaza permanent in captivitatea clipei, sub imperiul a-tot-puternicului ACUM. Suntem prizonierii ireductibili ai momentului prezent. Tot ceea ce facem si tot ceea ce ni se intampla, se pe-trece ACUM si numai ACUM. Ne aflam in ACUM ca-ntr-o fântnå… infinit de adanca, ca-ntr-o gaura neagra. Exact precum se pe-trec lucrurile intr-o gaura neagra, unde spatiul devine aparent axial, uni-dimensional, si uni-sens, o dreapta cu sens unic, catre centrul gaurii negre, tot asa ni se intampla noua in acest Univers (re-marcabil; ca o gaura neagra temporala ?!), relativ la TIMP. Timpul nostru este exact precum spatiul dintr-o gaura neagra, uni-dimensional si uni-sens… Ar mai fi de zis, (nu pentru a complica lucrurile, ci toc-mai pentru a le limp-ezi, stabilind limitele valabilitatii comparatiei dintre timpul nostru curent si spatiul dintr-o gaura neagra) ca in gaura neagra timpul (iluzia pomenita in pre-cedentul comentariu) nu mai exista deloc, fiind inghetat (zero-dimensional), intrucat acolo, aparenta de-plasare catre centrul gaurii negre se face cu viteza luminii in vid (ceea ce, dupa cum se stie, con-duce la incetarea scurgerii timpului). Semnificatia acestei in-cetari ramane destul de con-fuza, caci in acord cu prima impresie, consecutiv inghetarii timpului, in mod evi-dent viteza de deplasare devine practic infinita, ingaduindu-ni-se sa ajungem de oriunde, oriunde, instantaneu, in no time, inclusiv in centrul gaurii negre spre care ne vom fi aflat indreptandu-ne astfel con-stransi (desigur cu exceptia situatiei in care acel centru s-ar fi afland undeva la minus infinit, adica nicaieri). In fine, incetand sa ne imaginam ce ne-am de-plasa dincolo de orizontul evenimentelor intr-o gaura neagra (a spatiului), sa revenim la oile noastre, universul banal pe care-l populam temporar (adica definitiv) cu fiintele noastre (com-puse, dupa cum bine ziceam, din corp-biografie-si-universul-interior), pentru a co-menta lamentarile vizavi de captivitatea in interiorul clipe care ne taraste dupa ea unde… va… pe panta rhei, hei-hei…

      Cam acesta ar fi pre-textul… 🙂

    • Dl.Goe said

      text: Avand o perceptie si un atasament extrem de vagi fata de ceea ce re-prezinta notiunile reziduale „trecut” si „viitor” (niste rezidu-uri), ne des-fåsuram /mani-feståm, exclusiv in pre-zent. Felul in care suntem integrati pre-zentului (cli-pei) este mult mai plenar, mai profund si mai con-strangator decat suntem dispusi sa acceptam formal. Pre-tindem ca ne pasa de trecut si de viitor, imaginandu-ne, cu o (oarecare) sfanta naivitate, ca suntem o creatie a trecutului, destinata viitorului. Avem nostalgii si sperante, purtand cu stoicism in spinare po-verile trecutului si viitorului, a-mintirile si a-steptarile. Niste balasturi. Astfel cocosati, incapabili con-genital de vreo e-liberare, ne con-fruntam „permanent” cu „prezentul”, cu momentul (care-i atat de subtire, tinzand spre zero, in care NIMIC nu incape, dar care cuprinde totusi TOTUL). In mintea / imaginatia noastra, tot ceea ce nu se poate, tot ceea ce nu ne este per-mis, tot ceea ce nu putem face, tot ceea ce nu putem avea, tot ceea ce nu putem fi, ACUM, in prezent, este „ca-uzat” de relatia noastra (in contra naturii) cu trecutul si cu viitorul. Pre-tindem ca tot ceea ce facem (si/sau ni se intampla) este rezultatul felului in care tre-cutul ne-a mode-lat, dandu-ne un fel de a fi, pe baza caruia ne pre-meditam viitorul, prin mici actiuni momentane. Orice negare a tre-cutului ni se pare un fel sigur de a (ne) compromite viitorul (de parca l-am si avea). Cedam uneori ispitei de a ne deda risipei, acceptand sâ (sau cå) ne sabotam deopotriva iluzoriul viitor, epuizatul trecut, acceptand un pic o fragila consistenta cu prezentul, ceea ce insa reuseste sa ne deprime teribil. Con-statatm cu (nejustificata) surprindere ca fantana prezentului in care suntem captivi, nu-i chiar asa de atanca pe cat credeam. Nici vorba de vreo arancime infinita. Abia daca ne ajunge pana la genumchi. Si totusi ramanem incapabili de o evadare veritabila, incapabili sa esacladam joasele ghizde ale fantanii, ancorati in acest neant de cele doua bile legate de picioare: trecutul si viitorul. Constat asta uitandu-ma (cu puteri limitate) la mine insumi, precum si (cu puteri nelimitate) la cei din jur, la vizitatori, la martori, la spectatori, cu totii captivi, prizonieri, incapabili de vreo bravura veritabila. Acceptam blazati ceea ce ni se intampla, nu refuzam nimic, nu facem nimic, (cum am putea?) in afara de ceea ce este strict legat cu momentul prezent, fara nicio legatura cu nimic altceva. Oblomovisti din toate timpurile uniti-va. Hå-hå. Dragul meu pre-tins cititor, care existi, momentan (adica definitiv), nu-i asa ca simti acest lucru, desi pentru nimic in lume nu l-ai accepta formal? Esti super-stitios, mai draga.

      Ci numai nu te mânia. Asa e text-ul: nascut din pre-text, in con-text… (vezi co-mentariile an-teri-oare). In timp ce meta-textul fu sa va mai fie, sau sa vie… Nu eu hotarasc. Nu tu. Ci cli-pa. Pa!

    • Dl.Goe said

      meta-text: de va (mai) urma… Sa zicem ca vine cineva (bunaoara dl.Goe sau vreun tert, ex-clus) sa faca un gest oarecare, de ex. sa scrie aci un comentariu, sau sa faca mai putin de atat, cum ar fi acordarea unui like sau dis-like, ori chiar numai sa viziteze locul (sau sa nu-l viziteze), in mod mai mult sau mai putin (ori chiar deloc) de-liberat. Desigur ca fapta s-ar cunsuma in prezent, sub presiunea prezentului.

      De exemplu as putea zice, anticipand nitel, ca Grigore Dimitrov, isi reia locul (acelasi ?!) in ecuatia ultimului turneu de tenis important al anului 2017, precum l-a avut si in primul turneu de tenis important al anului 2017 (la Australian Open, pentru cine-si mai aminteste acea ecuatie), cu deosebirea ca ecuatia de acum nu mai este aceeasi, din cauza povestii corpului lui Nadal, invadat de dureri. In mod bizar, ceea ce trebuia (?!) sa se intample atunci, anulandu-se momentan sub presiunea unor (alte) forte misterioase ale momentului, se dovedeste a fi fiind doar o amanare (pe cai extrem de ocolitoare) in interiorul aceluias an, recte 2017. Desigur ca anul se refera la timp (cel despre care ziceam ca, in fapt, nu exista), dandu-ni-se astfel impresia ca ajungerea in fata aceleasi perspective (si anume perspectiva unei finale Federer – Dimitrov) ar fi fiind rezultatul unui progres in timp, pe durata unui an intreg, iar nu o simpla intoarcere fortata, la acel moment care presupunea riguros existenta unei asemenea finale (care are inca timp sa fie ratata si acum, in noul prezent ne-nadalian). In sfarsit, de speculat se poate specula, si orice amânåri si re-amânåri råmân posibile, dar o finala Dimitrov – Federer ar fi, in opinia noastra, daca nu o dovada directa, macar o consecinta tulburatoare, in plan poetic, a inexistentei de facto a timpului. O finala pe care bulgarul ar putea-o chiar castiga, dupa cum ne si asteptam, in acord cu ceea ce se arata in stele. Nu ca n-ar exista si o opunere in acest sens (care confera sanse pentru o noua amânare, ratare…).

      Am dat numai un exemplu de gest care se poate face in prezent, ACUM, (exclusiv ACUM) pe Arca lui Goe, precum scrierea acestui comentariu. Totul se intampla acum, exaact acum cand citesti tu. E in direct. Nu e in-registrare. Desigur ca acest gest ancorat strict in prezent, cu o intindere si cu efecte limitate, cu un caracter temporar (pentru ca de exemplu pot re-veni maine sau poimaine pentru a-l sterge definitiv, iar daca nu tot va disparea el cumva, candva, dimpreuna cu blogul, cu (b)Arca, cu WordPress-ul, cu Internetul…), este un gest definitiv. Orice existenta, oricat de trecatoare, de vre-melnica, chiar si cele virtuale (a caror viata se masoara in nano-secunde ori de miliadre, de miliarde, de miliarde ori mai putin) este definitiva. Caci-intrucat timpul nu exista. Dar chiar si acceptand, de dragul conversatiei (si monologul cu martori este una dintre formele cele mai con-sistente ale con-versatiei), conventia existentei timpului (o existenta pre-carå, atat de relativa), putem constata ca orice existenta lucreaza sarguincios la destramarea acestei notiuni (incarcata semantic de ontologie). In acest con-text, gestul facut azi, aici, acum, poarta in el trecut si viitor, si odata eliberat in lume se incarca de tot mai mult trecut si de tot mai mult viitor. Daca va fi fiind candva (altcandva) cercetat de cineva (altcineva), in prezent-ul acela absolutist per se, s-ar putea constata ca este o simpla si banala entitate din (acel) prezent, ancorata de-a pururi in acel prezent, incarcata (totusi) de trecutul sau anterior, cat si de viitorul sau anterior (trecutul ulterior), si, prin fireasca extrapolare a respectivei traiectorii, incarcat si de inevitabilul viitorul ulterior (viitorul acelui incert dar obligatoriu prezent de va (mai) urma).

      Iar asta este valabil pentru fiecare gest, pentru fiecare comentariu, pentru fiecare fapta sau vorba, consemnabila in biografia exhaustiva a fiecaruia, in completarea si asa fascinantei povesti a corpului. Cat despre universurile interioare ale fiecaruia numai de bine. Le-om putea pomeni in alte povesti cu iz biografic, asa de amorul artei, in calitatea noastra incorigibila de autori de fictiune. Altminteri nu. Si nu.

      • Probabil ca dis-like-ul acor-dat co-mentariului de mai sus pro-vine de la vreun fan al lui Federer… 🙂

      • Dl.Goe said

        Ptiu drace, iata cum ni se ruineaza moca pretentiile noastre nostradamice… Vine mate-fripte, coate-goale, aka domnul Gof-fin-ul acesta sa-i strice pro-fetiile d-lui Goe. Gof-goe. Iata ca Gof-fin-ul nostru a ajuns, in acelasi tureu, sa fie nas de botez si al lui Nadal si al lui Federer pe care i-a barbierit nitel de aura cu care se incarasera in 2017. Bravos musiu. S-a dus pro-no-sticul cu finala Dimitrov-Federer… Acuma fie ce-o fi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: