Un Zero Infinit – Games of Ego (GOE)

J.-J. Rous­seau a spus despre om (Discurs asupra inegalității dintre oameni, I): „Îndrăznesc aproape să afirm că starea de gândire este o stare împotriva naturii și că omul care cugetă e un animal degenerat.“

Cel mai probabil ar fi că dl. J.-J. Rous­seau a ajuns la aceasta concluzie nu „din senin”, ci gândindu-se (din ce neam se trage). Totuși, daca stai să te gândești, enunțul pe care dl. J.-J. Rous­seau îndrăznește sa-l emită, este de natura evidenței, ceea ce, în termenii gândirii, ar însemna că este accesibil direct, prin constatare, nenecesitând gândire.  Continuând (înapoi) procesul gândirii, vom putea constata (în mod „logic”) un alt enunț la fel de evident:  orice animal este un mineral degenerat… (o rebeliune minerală). Pe cale de consecință, probabil că și mineralul o fiind degenerat din (alt)ceva încă și mai natural, dacă nu cumva din nimic. Vârtejul gândirii (înainte-înapoi) prin care vom fi constatat acest lanț de degenerări consecutive (succesiune cauzală?), evidente, care nu necesită realmente gândire pentru a le obține, ne conduce spre o mirare și o întrebare: Ce mai urmează? Ce degenerare mai urmează? Ce degenerare ar mai putea urma? Iar asta nu este deloc evident. Este? Așadar întrebarea mea este: Degenerarea încotro? Nu (ne) este evident. Nu putem constata – Nu putem ști, dar ne putem imagina, anticipa, premedita, utilizând „abilitatea” de a cugeta, extrăgându-ne astfel din realitate, împotriva naturii, ca niște animale degenerate ce suntem,  nu pentru a merge altundeva, într-o altă realitate, ci pentru a experimenta plutirea în neantul gândirii, plutirea în nicăieri, în abisul cel mai adânc cu putință. Iată contextul în care mă „gândesc” că a sosit „timpul” pentru un „topic” „nou” în Sezonul Opt Vertical. Dar, întrucât (după cum deja am stabilit / am dedus / am demonstrat / am constatat și / sau (măcar) am convenit) timpul nu există, pe Arca lui Goe, cel puțin, dar și pentru că nimic nu e nou sub soare, nu ne rămâne decât să abordam un subiect vechi. Deoarece despre „Nimic” am mai tot vorbit multe lucruri, pentru „azi” am putea, de exemplu, să ne concentram atenția asupra „sensului vieții”. Să-l descoperim sau să-l inventam împreună, pe Arca lui Goe. O-ho-ho! Nu s-ar putea spune ca am pretenții prea mari de la animalele degenerate, îmbarcate pe Arca lui Goe (majoritatea aflate într-o stare avansată de conservare, aproape minerală). Care este (măi animalelor) sensul vieții? Care să fie? Are viața vreun sens? Vreun scop? Vreo finalitate? Vreun tâlc? Vreun înțeles? Care este scopul vieții? Care este chichirezul?  Ce înseamnă viața? Viată în general și viața omului în particular, viața acestui animal degenerat, care-si irosește existența gândind. Cogito ergo sum? Nu cumva este viceversa? Eu așa mă gândesc.

Poate că te întrebi „Așa cum?”. Si poate că poate o să(-mi/ți) răspund la neîntrebata întrebare, într-un curând oarecare, oferind topicului o sama de răspunsuri alternative, ca să fie pe alese, pentru cei care prefera evidențele și mura-n-gură, în locul degradantului obicei de a cugeta pe cont propriu la astfel de cai verzi pe pereți. In intertime însă oferim tuturor ocazia unor meditații individuale…  Să cugetăm așadar? Care este sensul vieții? Fiecare pentru el. Poate prind pe cineva că încearcă să copieze.

Doua instanțieri polimorfice ale clasei abstracte numita „viață” ar putea ilustra sensul vietii în sensul topicului în context:

Generaţia „fulgi de nea“. Cum a apărut generatia tinerilor hipersensibili, veşnic nemulţumiţi şi ofensaţi de cele mai banale lucruri.

Sportiva hărţuită pe net a ajuns în pragul sinuciderii. –  Am plâns aşa mult…nu-mi doream să mai trăiesc!