Dilema: Libertatea deplina de exprimare include si libertatea de a minti deliberat? Sau nu?

Cunoscatorii (in ale Arcei lui Goe) stiu desigur ca aici, pe Arca, încå din timpuri imemoriale, cu consistenta si consecventa, este promovat, in pustiu, un „ce”, pe care altii il considera un delir: libertatea de exprimare in anonimat. Constatam ca pe o alta Arca, un oarecare Răzvan Pintea propune spre dezbaterea enoriasilor o tema interesanta, incitatnta chiar: Cum să ne protejăm de știrile false: de obicei, fake-news-urile au două ingrediente. Articolul respectiv este unul dragut, ce pare a fi scris cu indubitabil talent la compunere, iar titlul ne dadea speranta ca poate oferi munitie sau ambitie in favoarea libertatii de exprimare in anonimat, promovata din timpuri imemoriale, cu consistenta si consecventa, pe Arca lui Goe. Din pacate dupa un debut promitator, autorul intra intr-o mlastina si nu mai iese, lasand articolul (pur si simplu) neterminat, dând senzatia ca n-a mai apucat sa spuna ce avea de spus, sau mai rau, ca de fapt nici nu avea nimic de spus. Dar, vorba amicului nostru, dl.D’artagnan, poate ne scapa noua ceva. Ceva pierdut din vedere. Gasitorului recompensa. Redam mai jos articolul cu pricina, in variant integralå, cu speranta ca s-ar putea largi (eventual in viitor) perspectivele din care sa poate fi interpretat pentru a i se deduce, prin extrapolare, posibila finalitate intentionata de autor. Recomandam cu mare caldura si lectura comentariilor propuse de enoriasi la fata locului (vezi link-ul de mai sus).

Răzvan Pintea: „Azi noapte am visat că eram un fluture. Acum nu mai știu: sunt un om care a visat că e fluture, sau un fluture ce visează că e om?” spune o pildă taoistă.
Dar noi de unde știm că realitatea… există? Cum putem fi siguri că noi suntem noi, cei care credem că suntem, cu mâini, picioare și toate cele? Ce dovadă avem că nu suntem doar niște simple creiere conectate la o mașinărie sofisticată stil Matrix, ce ne pompează non-stop în minte idei pe care noi le luăm drept realitate obiectivă? Iată una dintre întrebările fundamentale ale filozofiei la care nu există încă răspuns. Prin urmare, dacă nu putem avea această certitudine a realității, atunci nu mai putem fi siguri de nimic. Orice – nu doar o știre – ar putea fi un „fake”.
Unii se îndoiesc, sau chiar neagă existența lui Dumnezeu, dar câți dintre noi pun sub semnul întrebării existența realității? Cred că nu o face nimeni în viața de zi cu zi. Dacă ar face-o nu văd cum ar putea supraviețui tot punându-și probleme de genul: o fi reală sau o iluzie mașina care se îndreaptă spre mine? Așadar, selecția naturală ne-a făcut pe toți să nutrim credința irațională că realitatea e… reală.

Mi-am permis această introducere metaforică pentru ca, pe lângă mesajul propriu-zis legat de relativitatea cunoașterii, să vă arăt ce impact pot avea cuvintele asupra imaginației. Un efect benefic atunci când e vorba de filozofie sau artă, dar poate dăunător în alte situații. De ce suntem atât de vulnerabili la „fake news”? Evoluția ne-a înzestrat cu un detector de minciuni aproape infailibil, ce face parte din arsenalul a ceea ce numim în mod obișnuit „intuiție”. Detectorul ne permite să „mirosim” extrem de rapid neadevărul doar din gesturile, tonul și mimica celui din fața noastră. Din păcate, atunci când suntem lipsiți de aceste indicii, minunatul mecanism devine neputincios. Intuiția nu prea ne mai ajută atunci când avem de-a face cu cuvântul scris. Cu cifrele, și mai puțin. Niciodată o știre nu se prezintă ca fiind „fake”, toate au pretenția că sunt reale. Dar cine să o verifice? Suntem „leneși” de la natură, ceea ce ne transformă în potențiale victime ale dezinformării. Poate că nu suntem cu toții conștienți de asta, dar cei care produc „fake news” o știu cu siguranță. Ei știu că verificarea veridicității unei știri poate fi mai dificilă decât redactarea știrii în sine – „un nebun arunc-o piatră și zece înțelepți nu pot s-o scoată”. Ca atare e puțin probabil să investim timpul și efortul de a o verifica. E și mai puțin probabil ca un jurnalist onest să o facă în locul nostru, dat fiind că acesta e mai interesat să producă știri „pe bune” decât să le demonteze pe cele false.

Așa că noi, cititorii, suntem pe cont propriu. Ce putem face în timp util, fără să ne transformăm în detectivi cu normă întreagă? Dacă suntem sceptici și o luăm pe calea logicii absolute, ar trebui să verificăm veridicitatea faptelor și raționamentelor, care la rândul lor se bazează pe alte fapte și raționamente care trebuie și ele verificate. Și tot așa până… când? Dusă la extrem, abordarea e naivă, amintind de enervanta serie de „de ce”-uri a unui copil de 5 ani. Iar în final o să ajungem la întrebarea fără răspuns care am ridicat-o în introducere: „de unde știm că realitatea e adevărată?” Scepticul perfect nu va mai citi nicio știre, pe ideea că nu putem niciodată dovedi că e adevărată.

Dacă suntem pragmatici și ne oprim atunci când ajungem la niște elemente pe care le considerăm de încredere, vom observa că timpul și energia consumate tot sunt considerabil mai mari decât potențialele beneficii. Și în final nu mai citim nicio știre. Ce putem face noi „leneșii”? Adică cei care, ca și mine, formează grosul consumatorilor de știri? În general, „fake news” prezintă două caracteristici observabile imediat, fără vreo analiză de detaliu: știrile „fabricate” sunt senzaționaliste și/sau simpliste. Așa că eu ignor pur și simplu orice poveste ce se pretinde adevărată, dar prezintă cel puțin unul din semnele de mai înainte. De ce? Să luăm primul semn, senzaționalismul. De fiecare dată când dau peste o știre-bombă mă întreb care din următoarele două variante este cea mai probabilă: ca povestea să fie adevărată, sau ca autorul ei să aibă un interes ascuns să mintă? Putem să luăm ca exemplu oricare din miracolele religioase sau pseudo-științifice. Sunt senzaționaliste pentru că ne dau speranță de obicei în cele mai mari spaime, frica de boală sau moarte, și asta în ciuda a ceea ce spune știința și experiența noastră de zi cu zi. Așa că cel mai probabil cei care răspândesc astfel de știri au interesul să atragă atenția, nu să informeze onest.

Atenție! Nu spun că dacă un eveniment pare azi miraculos, automat e un neadevăr. Poate că e ceva real, fiindcă multe lucruri explicate azi de știință au fost considerate miraculoase în trecut. Dar, pentru ca o așa-zisă minune să se poată bucura de credibilitate, trebuie ca evenimentul să se petreacă în văzul lumii, să fie relatat de cât mai mulți martori oculari, iar aceștia să aibă cele mai diverse convingeri și nici un interes să mintă. Ceea ce rareori se întâmplă.

Al doilea semn al unui „fake news” e simplismul de care dă dovadă. A crede în povești gen „conspirație mondială împotriva României” e ca și cum ai avea în mână o schiță alb-negru și ți-ai închipui că e o reprezentare fidelă a realității. Nu de alta, dar lumea e un loc cu mult mai complicat decât ne vom putea imagina vreodată.

În final, să presupunem că avem de-a face cu o poveste care deși nu pare senzaționalistă sau simplistă, are un impact emoțional foarte puternic asupra noastră. Ei bine, și aceasta ar putea fi „fake news”! Psihologii ne arată că lucrurilor asupra cărora ne îndreptăm exagerat atenția tindem să le dăm de obicei o importanță mai mare decât au ele în realitate. Însă în viață sunt foarte puține lucruri care chiar merită luate în serios. Iar știrile nu se prea numără printre ele.

* * *

Pana una alta, din dilema mentionata in titlu nu veti puteti iesi. In tot cazul nu cu ajutorul compunerii propuse de catre Răzvan Pintea. Am zis!

Bibliografie orientativa: Filozofia mintii – Relatia suflet si corp – Izvoare de filozofie – Mircea Dumitru si Constantin Aslam