(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for aprilie 2018

Motivatii pentru a scrie o carte… de care sa ai parte

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 28, 2018

Este destul de dificil de gasit la momentul potrivit, imboldul potrivit de a ne propune noua o tema noua, ca simplu pretext de vorba sau de tacere (conemplativ-meditativa) pe Arca lui Goe. Momentele potrivite sunt rare, iar imboldurile din ce in ce mai inguste, mai ascutite…  astfel incat probabilitatea intalnirii dintre ele este foarte mica (si deh, cu statistica nu te pui ca te arzi). Iata totusi ca reusim sa propunem acum un articol nou, a carui aparitie se datoreaza, in buna masura, unei intmplari petrecute azi (ieri?) pe Arca lui Goe. Despre ce este vorba? Pai un vechi (daca nu cumva chiar foarte vechi) coleg de harjoane internautice ne aduce la cunostiinta (printr-un comentariu, vezi topicul precedent) ca a devenit fericitul autor al unei carti publicate: Mihail Calomfirescu – alias Neamtu Tiganul a publicat un volum intitulat „Si noi am construit avioane„. Despre istoria si peripetiile faimosului Neamtu Tiganu prin HUVACA si blogosfere, cat si despre povestea acestei carti, asa cum a putut fi perceputa, din comentariile prin care autorul a (tot) anticipat-o, (poate) alta data. Povestea este captivanta as zice. Ceea ce as vrea sa fac acum prin acest topic nou nout, postat pe Arca lui Goe, (Goe fiind fiecare, oricine, si poate chiar toata lumea), este ca dandu-l ca exemplu pe Neamtzu Tziganu (un paragon) sa oferim astfel un stimulant scriboreic si altora. Neamtul Tiganu nu este singurul exemplu, printre cei multi, cata frunza, cata iarba, care au intrat in lumea realitatii virtuale ca simpli comentatori (chibiti) pentru a iesi ca autori cu carti publicate. In ultima vreme am tot primit, pe fel de fel de filiere, astfel de vesti, de la destul mult alti semeni de-ai d-lui Goe, care au decis sa scrie domnule, o carte. Altii cu potential si intentii similare au ramas de caruta, pierzandu-si intre timp idealul luminos, alunecand treptat in lehamite si resemnare. Ceea ce desigur ca este un pacat. Recomand aici revederea unuia dintre punctele de vedere primordiale pe care a fost fondata ideea de Arca lui Goe (AICI – Dreptul la replica) invitandu-l pe cel care cade prada acestei recomandari de lectura sa mediteze un pic asupra actualitatii si inactualitatii acelui text propus, alaturi de alte cateva, la temelia acestei constructii pe nisip.  Nu intru in pauza de dinaintea discutiilor (vii) sau a nediscutiilor (tacerilor elocvente) pe aceast topic, inainte de a mai oferi un alt fel de stimulant celor care pastraza inca in suflet ideea de a scrie domnule si ei o carte, acolo, chiar daca la prima vedere stimulentul propus poate avea efecte inhibitoare:

Exemplu de cum se poate scrie o carte:

Subintitulată „povestea Melcului Prinţ“, Mel­ci­clopedia este o naraţiune con­­­struită vag după struc­tura bas­mului în care eroul melc pleacă de-acasă (ironia este inclusă) în căutarea sinelui. Călătoria Mel­cului Prinţ care-şi pune problema pro­­priei i­den­ti­tăţi (vezi şi frag­mentul de mai jos, care este chiar începutul cărţii) este ase­mă­nă­toare călătoriei lui Oblio, per­sonajul fabulei muzicale The Point! (1971) de Harry Nilsson, plecat în căutarea pro­priului sens. Melcul Prinţ ajunge să umble prin Melxopotamia (o ţară „im­per­­tur­babil de rotundă“ şi împărţită în cinci petale, avînd ca formă de guvernămînt anarhia constituţională, ca monedă lentul şi ca drapel o pictură de Miró), unde îi este ghid Melcduza Zuza, cea care şi dă seama că Melcului Prinţ, posesorul unei case, dar nu şi al unei genealogii, îi lipseşte, de fapt, o mamă, aceeaşi mamă, nimeni alta decît Melca Sirenă. Plecat astfel în căutarea elixirului dragostei materne, Melcul Prinţ întreprinde o clasică, dar totodată neconvenţională călătorie iniţiatică, formatoare, care-i deschide ochii, la propriu şi la figurat, asupra lumii şi a lui însuşi.

Povestea Melcului Prinţ este, de fapt, povestea descoperirii diferenţelor, o poveste despre cunoaştere, identitate şi alteritate („absenţa identităţii se făcuse ţăndări şi fiecare ciob reflecta“, spune melcul la un moment dat), iar Melcduza Zuza, spirit melciclopedic prin excelenţă, îl învaţă din toate cîte puţin: elemente de geografie (Ţara Intermediară), astronomie (melcteoriţi), matematică („«Fibonacci plimbă macii!» este o aluzie la faptul că matematica e halucinogenă“), istorie şi politică (Imperiul Melcoman, Ţinutul Melcuiesc), ştiinţe (tabloul lui Melcdeleev, „melcouzaurii, aceste ficţiuni fosilizate“, taxonomia speciei: melci de apă minerală, melci fructiferi, melci cu clopoţei, melci voiajori ş.a.m.d.), spiritualitate şi religie (Melcaan, Melcsia, Melchiuda, Mînăstirea Melci cu Domnul, reîncarnarea prin melctempsihoză, melcsticism), medicină (melcoterapie, împachetări cu nămoluşte la Melchirghiol), filozofie („întrebările pot trăi foarte bine şi fără răspunsuri, după cum există şi răspunsuri din flori, fără părinţi, fără rude de gradul unu etc.“), limbaj (expresii escargotice: „Cogito, melco sum“, „Melx silencio“ etc.), economie (Melxopotamia este ţară exportatoare de nemurire, iar cetăţenii ei sînt plătiţi să contribuie la o bibliotecă de vise: „Visele în sepia ale melcilor melxopotamieni arată de parcă ar mai fi fost visate o dată, cu mii de ani în urmă, de către alţii“), cultură populară (dansul „Melciuleandra“, fabula „Melcmuţica şi furnica“), dar şi artă înaltă, expoziţia cu picturile-reproduceri ovine expuse în palatal anarhului fiind un (c)limax al umorului livresc al cărţii („Las Merinosas după Velásquez; Oaie surprinsă de viscol după Turner; Oaie neagră rătăcită-n grîul galben, după Van Gogh; Behăitul după ­Munch; Turmă de oi văzută dintr-un avion bimotor după Pollock; Carul cu oi după Grigorescu“ ş.a.m.d.)

Călătoria Melcului Prinţ nu este un drum marcat de probe, teste şi încercări, ci o suită de poveşti spuse şi de alte personaje-simbol (cum ar fi Melc Capone, gangsteropodul care-şi ţine pistolul în Biblie, sau Melcfistotel, autorul unui manuscris intitulat „Cîteva consideraţii personale despre dragoste“). Dimensiunea intertextuală a cărţii („din profil, melcul pare un şerpişor boa care tocmai a înghiţit un elefănţel“, „e o zi perfectă pentru melcul-banană“ sau „viaţa este ceea ce li se întîmplă melcilor în drum spre cimitir“) este dublată de cea paremiologică („necunoaşterea de sine nu miroase-a bine“, „melcîinele este cel mai bun prieten al pomului“ ş.a.)

Nu e o surpriză dexteritatea cu care Iulian Tănase inventează parafraze, paradoxuri şi jocuri de cuvinte, dar Melciclopedia este o carte-festin care, situată la mijloc de poezie şi umor, abundă în trimiteri culturale, dar mai ales în stări de graţie a limbajului şi a imaginaţiei (iar ilustraţiile lui Mircea Pop sînt o operă în sine), ca în această splendidă descriere, printre atîtea altele: „Tigru şi Eufrat sînt fluvii prin ale căror albii nu curge pic de apă; melcii sînt cei care curg, ca nişte caravane care şerpuiesc lent, într-un continuum vîscos, cu unduiri imperceptibile, două procesiuni moi, două fluvii nevertebrate curgînd cu lentoarea cu care se scurge timpul“. Melciclopedia are toate datele să devină o carte de melcăpătîi în literatura pentru copii şi rafinaţi.

Puteţi asculta ediţia radio-emisiunii All You Can Read cu Iulian Tănase accesînd arhiva urbansunsets.com/radio-shows/u-can-read.

***

Iulian TĂNASE
Melciclopedia (fragment)

Povestea mea începe într-o dimineață de toamnă, cînd mi-am dat seama că nu știu cine sînt. Numele pe care mi-l tot repetam în gînd ca pe o mantră fantomatică nu îmi era de nici un ajutor. Nu poți fi doar un nume, îmi spuneam, nu poți fi doar o etichetă pe care cineva ți-o lipește de frunte, la naștere, ca pe o bancnotă cu care ar urma să te descurci întreaga viață, trebuie să fie ceva mai mult de-atît sau, pur și simplu, altceva, îmi spuneam. Lumea se afla la locul ei, din cîte îmi dădeam seama, atît de la locul ei cît poate fi lumea, și habar n-aveam ce înseamnă că lumea se află la locul ei, habar n-aveam dacă lumea are un loc al ei, dar era suficient să îmi fac privirea roată pentru a înțelege că totul era cum știam deja că este, o ordine ca o proiecție a obișnuinței.

Dar dincolo de orizontul pe care ochii mei îl puteau atinge cu privirea se în­tîmplau tot felul de lucruri, unele îngrozitoare, altele minunate, timpurile miracolelor împletindu-se, fără să se amestece, cu timpurile ororilor, ca două fire de lînă de culori diferite care se împletesc și se adună în textura aceluiași pulover, să zicem. Ajuns cu gîndul în acest punct, mi s-a făcut frig. E îngrozitor să nu știi cine ești. Cînd înțelegi că nu știi cine ești, ți se face deodată frig. Am intrat în casă și am zăcut toată dimineața, înșurubat în spirala osoasă a îndoielii. Mă gîndeam că ar trebui să fac ceva, că trebuie să o pornesc cumva din loc, dar nu știam dacă trebuie să plec în afara mea, cît mai departe, sau înăuntrul meu, cît mai adînc, limba vorbită în gînd lucrînd, iată, cu concepte cărora le e imposibil să evadeze din capcana dualității. Pe la amiază am ieșit din casă și am mers o bună bucată de vreme fără nici o țintă.

Spre seară, dar nu știu dacă era seara aceleiași zile sau a alteia, am întîlnit un tip ciudat, deși poate că cel ciudat eram eu, nu el. Să zicem că era, cumva, opusul meu și că toți cei care nu sînt ca noi ni se par ciudați. Avea niște ochi negri, mari, și părea foarte stăpîn pe sine, iar această siguranță, oarecum arogantă, i se trăgea, am înțeles imediat, de la revolverul pe care îl purta la brîu ca pe un trofeu. S-a apropiat de mine și m-a întrebat:

– Vrei să intri în banda mea de gangsteropode? Jefuim, ucidem, ne distrăm și noi, că viața e scurtă.

 

 

Posted in Sezonul Opt Vertical | Etichetat: , , , | 31 Comments »

Nimeni nu ți-e dator!

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 20, 2018

Un text correct care reda destul de exact felul de a fi al lumii in care traim:

***

Nimeni nu ți-e dator! – de Dmitri Gorelik

Asta înseamnă să încetezi să aștepți. Înțelege că nimeni nu ți-e dator cu nimic și asta va fi începutul răsăririi tale.
Nimeni.
Cu nimic.
Nu e dator.
Așa simplu…

Scapă de iluzia că ești o persoană foarte importantă și semnificativă în ochii celor pe care-i întâlnești.

Nimeni nu e dator să te iubească, să-ți ofere ceva, să se imprietenească, să se comporte sincer și onest cu tine.

Nimeni nu ți-e dator să-ți fie fidel doar pentru că tu ești fidel cuiva sau la ceva.

Nimeni nu e dator să te ajute, să-ți ofere brațul în clipe dificile.

Nimeni nu ți-e dator să te compătimească și să te liniștească.
Să-ți împrumute bani.
Să-ți asculte poveștile și să râdă la glumele tale.

Nimeni nu ți-e dator să suplinească golul din sufletul tău și lipsa de abilitate de a trăi fără prezența cuiva în viața ta.

Nimeni nu e dator să te angajeze pentru că ești un lucrător bun.

Nimeni nu e dator să aibă grijă de tine și, mai ales să-ți ofere o viață fericită și lipsită de griji.

Nimeni nu e dator să-ți ofere aceleași sentimente.
Cu bunătate.
Cu recunoștință.

Nimeni nu e dator să acționeze la fel cum tu ai acționat fața de el.
Ai înțeles?
Nimeni. Nimic. Ție. Nu ți-e dator.
Niciodată și nicicum.

Crezi că acest adevăr te face mai închis(ă) și mai rigid(ă)?
Dezamăgit(ă)?
Nu. Nu. NU.
Privește altfel lucrurile.
Este vorba despre iertarea profundă.

Tot ceea ce ți se întâmplă în viață, are loc grație stării tale de mulțumire şi recunoştință.

Acum vei învăța să prețuiești mărunțișurile care le ignorai:
Un cuvânt bun.
Cererea unui ajutor.
Un zâmbet.

De fapt, problema era în tine, doar în tine.
Observi câtă bunătate este în lume când nu mai astupi totul în jur cu așteptări, cu „vreau” și „îmi ești dator să”?

Toți oamenii sunt buni la suflet. Lasă-i să fie firești, fără așteptările și evaluările tale. Astfel totul va reveni la locurile sale.
Și asta este foarte important în relațiile interpersonale.

„Dacă iubești, lasă să plece…”, asta înseamnă acea libertate inestimabilă, în care se naște adevărata dragoste.

Respectă alegerea celuilalt.
Nu încerca să anticipezi și să controlezi totul. Nu-ți place, pleacă, însă nu păta viața altuia.

Nimeni nu ți-e dator cu nimic.
Asta e primul pas.
Mergi mai departe fără așteptări.
Nu mai lupta împotriva tuturor.
A dispărut nedreptatea și a rămas doar mulțumirea față de ceea ce ai din abundență și atât de minunat.
Ușurință și simplitate, asta trebuie să simți.
Acum nu mai porți cu tine tot ce te trăgea la pământ permanent.
Acum ești liber(ă).
Liber(ă) să asculți și să fii liniștit(ă).
Liber(ă) pur și simplu să fii.
Nimeni nu ți-e dator cu nimic.
Și nu mai ai nevoie de nimeni și de nimic.

Trăiește și iubește!

********************************************************

”Te afli aici ca să-ţi împlineşti destinul, iar ceilalţi sunt aici ca să şi-l împlinească pe-al lor. Nu aştepta nimic din partea lor, altminteri îi vei determina să facă lucruri de ochii lumii, îi vei transforma în mincinoşi. Nu aştepta nimic de la nimeni şi nici nu împlini tu aşteptările pe care le au ceilalţi faţă de tine.” – OSHO

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 47 Comments »

Sezon deschis

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 10, 2018

Pe trotuar alaturi salta
Doua fete vesele.
Zau ca-mi vine sa las balta
Toate interesele.

***
Seasons change, people change, feelings change…

Am ajuns „cu bine” in post-adevar, in era dominata (copios) de fake news… In principal asta a fost posibil intrucat am fost cumva constransi sa acceptam sau sa respingem „mesajele” care ne inunda, aproape exclusiv in mod afectiv si nu rational. Nu ni se cer reactii rationale, ci emotii imediate, usor de starnit si de pus in circulatie. Faptele nu ne mai intereseaza, nu ne mai impresioneaza. Virtualitatea lumii face adevarul concret sa fie insignifiant, vulnerabil, nesemnificativ in tot cazul, colateral si dispensabil. Ceea ce conteaza este exclusiv ceea ce ne poate emotiona, enerva, scoate din sarite, din apatie, din letargie… facandu-ne sa re-actionam, intru intretinerea lantului trofic al emotiilor intense sau vagi, dar in tot cazul globale si goale de continut. Exista unii autori care propun cu naivitate si speranta intoarcerea la fapte. Titlul: „„Factfulness”, este echivalent al satisfacției de a-ți fundamenta opiniile pe fapte și mai puțin pe emoții si presupuneri. Subtitlul anulează brutal cam orice subtext: „10 motive pentru care ne înșelăm asupra lumii și de ce lucrurile sunt mai bune decât crezi”. Non-ficțiune apărută postum.

In fine, a venit primavara, un nou sezon. Iarna s-a incheiat. E timpul ca macar sa schimbam emotiile de iarna cu cele de primavara, daca nu ne-om putea intoarce pe deplin la fapte, si la noi insine, caci da, a venit vremea sa ne re-amintim ca mai presus de toate trebuie sa-ti fi credincios tie insuti.

“This above all: to thine own self be true,
And it must follow, as the night the day,
Thou canst not then be false to any man.”

William Shakespeare, Hamlet

Update: Mi-ar placea ca Dorin Tudoran si Vladimir Tismaneanu sa se impace plenar, sa reuseasca sa-si depseasca insurmontabilele animozotatii si sa se intalneasca intr-o zona cu vedere spre ceea ce-i uneste si aseamana mai degraba decat spre ce-i deosebeste si invrajbeste. Din pacat aceasta problema pare imposibil de rezolvat. Mare pacat.

Sunt vremuri de disputa si confruntare si sunt vremuri de reconciliere si armonie. Fiecarora trebuie sa stim sa le facem fata, sezisandu-le timpul, vremea… in ciuda atotputernicei inertii (la bine si la rau). Daca o pace durabila intre Dorin si Vladimir nu pare posibila tot ar fi ceva daca s-ar putea una intre Dorin Tudoran si Viorel Padina.

(va urma)

Posted in Sezonul Opt Vertical | 44 Comments »

O intamplare din trecut

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 6, 2018

Odata demult in frageda copilarie (sa tot fi avut vreo 7-8 ani), in vacanta de primavara, ma aflam la tara la bunica, si se intampla sa fie saptamana patimilor. Joi seara, bunica ne-a luat (pe mine si pe fratele meu) la Denie.  Cand am ajuns acolo se lasa seara. Liliecii si zarzarii din cimitir erau infloriti. Amurgul mustea de parfumul florilor lor. Misuna lume pretutindeni. Am intrat in biserica la slujba, in fum vânåt de tåmâie. Cand am iesit se intunecase de-a binelea. Biserica se afla (si se aflå inca) la poalele dealului pe care este cimitirul. Dupa slujba de Denie oamenii care ieseu din biserica se duceau in cimitir, sa-si cinsteasca mortii. Pe fiecare mormant erau lumanari aprinse, iar femeile jeleau asa cum se cuvine. De jos, de la poalele dealului privelistea era miscatoare. Bocetele femeilor se amestecau intre ele rezultand un bocet unic, neinteligibil si coplesitor, iar lumanarile, care faceau dealul sa scanteize feeric in intunericul noptii, pâlpâiau aproape toate cu aceeasi cadenta, atinse de vantul noptii care le facea sa tremure.  Am urcat apoi pe poteci pana la mormantul bunicului. In trecere vedeam fetele oamenilor care se aflau deja acolo, luminate de lumina firava a lumanarilor. Un alt spectacol.  Am observant cu o oarecare mirare ca femeile inlacrimate aflate acolo, cuprinse de jale si durere in timp ce incantau bocetele ritualice, se intrerupeau brusc, revenind aparent fara efort la o stare senina si indiferenta. Taifasuiau cu celelalte femei, trageau cate o dusca,  glumeau, radeau, pentru a se intoarce apoi, tot asa de brusc la lacrimi si la bocetele in care ii invocau cu voci sfasietoare pe cei dusi de pe lume.  Este aceasta o seara de Denie care mi-a ramas intiparita in minte.

O alta intamplare din trecut: POPQ

Posted in Sezonul Opt Vertical | 9 Comments »

O poveste de Paşte, de Tudor Arghezi

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 4, 2018

O poveste impresionantă de Paşte, scrisă de Tudor Arghezi, descoperită în paginile unei reviste vechi

„Murindu-i găina şi lăsându-i şapte ouă orfane, Piticul din Muntele Pietricica, un gospodar bătrân, cu pletele şi bărba albe, a ieşit din scorbura tufanului, unde se afla intrarea odăilor lui de sub pământ, şi plimbându-se cu mâinile la spate, însoţit de cărăbuşul lui cu coarne, s-a gândit ce să facă el cu ouăle din cuibar.

Papagalul i-a spus: dă-le drumul de vale şi lasă-le să umble până ce vor da oamenii de ele. Piticul a răspuns Tci! plescăind cu limba; adică: nici vorbă! Gaiţa i-a spus: dă cu ele după veveriţă şi vezi ce se întâmplă. Iepurele i-a spus: n-am auzit niciodată de aşa ceva, adică de ouă; şi s-a strâmbat de râs când i-a povestit Piticul cum se fac ouăle de găina. A vorbit cu toate dobitoacele mai mici şi mai mari care au trecut pe la el şi sfatul niciuneia din ele nu i s-a potrivit.

– Am să fac altceva, îşi zise Piticul: o să le clocesc eu.

Piticul din Muntele Pietricica a fost cel dintâi din neamul lui care s-a gândit să clocească. La vârsta lui, nici nu e de mirare, căci după hrisoave şi însemnări găsite pe la biserici, el avea 872 de ani, fără să fi suferit înţepenirea unei încheieturi şi hranindi-se numai cu cât rădea cu linguriţa din pojghia lunii de pe frunze şi zmantanind noaptea izvoarele de argintiul ei, Piticul putea să mai trăiască încă pe atâta şi poate că va trăi, căci trăieşte şi azi. L-am văzut eu.

Aşa că Piticul s-a pus pe clocit într-o Marţi, cu băgare de seamă, ca să nu spargă ouăle şi să se umple de gălbenuş pe dulamă lui de catifea, Piticul fiind îmbrăcat numai în straie scumpe, ca Vlădicii şi ca judecătorii, şi curat ca o porumbiţă.

După zece zile, s-a cojit un ou şi a ieşit dintr-însul un inel cu trei mărgăritare şi cu o boabă de safir între ele. Piticul s-a mirat şi l-a pus deoparte.

Al doilea ou fusese mai năzdravan, căci din el a ieşit o vioară fără arcuş care cânta singură şi schimba cântecele îndată ce o întorceai cu strunele în jos. Piticul puse vioara într-un cui şi o lasă să cânte, clocind înainte. Auzind-o, i se făcea Piticului în spate o dată cald şi o dată rece, atât era de mişcat şi de uns pe inimă la graiul ei, jumătate murmur de vânt în frunze şi jumătate fuga de apă prin bice înmugurite de sălcii scoborate în pârâu. Coaja oului ăstuia, din care venise unealta de cântat, era pe dinăuntru ca scoica de mare, cu lumini oglindite trandafiriu, în pătura ei sticlitoare din miezuri.

Un ou bătea ca o inimă fugărită şi a ieşit din el un ceasornic. Cum s-a făcut nu ştiu, degeaba mă întrebaţi; atâta pot să spui, că a fost ceas adevărat cu două capace şi şapte rubine. Piticul l-a dus şi l-a atârnat lângă vioară, repede, ca să nu i se răcească ouăle celelalte.

Dintr-al patrulea ou a venit un geam argintat, o perie şi un pieptene, la care s-a adăugat un borcan cu pomadă de mustăţi.

– Doamne!, zise Piticul, unindu-şi mâinile pe când şedea pe ouă, tu ai ghicit tot ce-mi lipsea, căci de 328 de ani mi-e bărba năclăită şi nu mi-am mai răsucit mustăţile, ca un flăcău. Dar ai uitat să-mi trimiţi şi un săpun.

Săpunul se găsea într-al cincilea ou. Într-adevăr, din acest ou ieşiră 12 săpunuri cu 12 miroase deosebite, căpşuni, ismă creaţă, levănţică şi câte altele. Piticul unchiaş a dat fuga la dulapul cu rufărie şi a vârât săpunurile printre stive, ca să îmbete cearceafurile şi cămăşile de mirodenii.

Al şaselea ou era încăpător cât o ladă mare. Din el au ieşit pahare de cristal, farfurii de porcelan, ceşti, borcane, din cele mai catifelate şi mai sonore materiale. Casa Piticului se umplu ca înaintea unui ospăţ de toate sculele unei gospodării îmbelşugate. Din al şaselea ou se mai ivi un stol de vise, toate frumoase pe care nu le-aş putea număra, încăperile Piticului singuratec mişcându-se pe neaşteptate ca un cer de nori luminoşi.

Toate visările, dorinţele şi închipuirile Piticului se făcuseră lucruri şi, încăpute într-un singur ou de găina, luau acum fiinţă, ca şi cum fuseseră de totdeauna. Însă fiinţa lor, mai adevărată ca în vis, era mai puţin adevărată ca în fiinţă. Trupurile erau străvezii şi această lume, suferind de plămada închipuirii, se îmbulzea ca un fum licărit dedesuptul unui părete de sticlă şi, atingându-le unchiaşul, mâna lui trecea prin ele ca printr-un văzduh cu ceata colindătoare. Iată un cal alb, pe care Piticul îl dorise acum vreo 400 de ani, pe când era mai puţin cocoşat, neavând 430 împliniţi. El se arătă ca un abur, plutind ca o scamă mare în aer şi potcoavele lui licăritoare aveau ceva din luciul nălucitor al marginilor lunii. Schivnic şi neimperachiat, Piticul visase odată să se însoare cu o fată frumoasă şi acum toate fetele frumoase, dorite de evlavia lui trecută, veneau în hore uşoare în casa lui din pământ şi treceau prin faţa fostei lui tinereţi, rămasă tot atât de tânără, ca în ceasul când se arătau prin păşunele Muntelui Pietricica şi ziceau „buna dimineaţa” într-o limbă mai veche de cât se vorbeşte azi.

– Dacă mă însurăm cu toate şi trăiam tot până acum, ţara asta ar fi roit de pitici mici şi piticii din basme ar fi trăit aevea, la Sinaia, la Buşteni, la Poiana Ţapului şi la Predeal, cu piticutele lor, în vile de melci cu pridvoarele de scrumiere – îşi zicea Piticul.

Al şaptelea ou sta neclocit şi nu ieşea din el nimic…

De bună seamă, dacă era de lemn. Mâncase găina în ziua când l-a ouat prea multe surcele? Nu se ştie. Dar tot o să slujească şi el la ceva. Piticul şi-a pus de gând să-l roşească de Paşti cu băcan şi să se ducă în satele dintre munţi cu el, să păcălească jucătorii şi nuntaşii”.

Posted in Sezonul Opt Vertical | 2 Comments »

Cum faci friptura de miel perfectă

Posted by Dl.Goe pe aprilie 3, 2018

Cum faci friptura de miel perfectă. Paşii gătirii: de ce se şterge carnea cu un şervet îmbibat în apă cu oţet şi se unge cu unt

Una dintre cele mai gustoase reţete de friptură de miel, simbolul Paştelui, o regăsim în cartea „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti” (Editura Paideia) a regretatului gastronom şi jurnalist Radu Anton Roman. Gătit cu grijă, preparatul va fi deosebit de gustos.

Ingrediente:

  • 1 tavă suficient de mare (e păcat să tai mielul Domnului bucăţi)
  • miel bun (6-8 kg fără blană) uşurat de cap şi gât, de măruntaie şi partea de jos a picioarelor
  • sare, piper
  • 200 ml untdelemn
  • 200 g unt
  • 2 pahare vin alb
  • 6 – 10 coroniţe de usturoi verde
  • o căpăţână de usturoi vechi

Mod de preparare:   Se pisează usturoiul. Mielul nu se spală, se şterge doar cu o ţesătură uscată pe din afară; pe dinăuntru se curăţă cu un şervet udat în apă cu oţet. Se freacă intens carnea cu sare, usturoi şi piper, apoi cu ulei Se aşază tava cu unt şi ulei în cuptorul încins şi, când sfârâie grăsimea, se potriveşte mielul cu spinarea în sus. Se înteţeşte focul. Se unge cât de des cu grăsime carnea, până prinde crustă şi culoare. Focul se domoleşte, acum coaja s-a format, se toarnă vinul peste carne, ne pregătim de o aşteptare activă de ungători cu ora (pentru că o să tot ungem vreun ceas friptura noastră cu tot ce e prin tavă şi cu câtă apă cere până intră uşor furculiţa). Presarăm usturoiul peste carne şi sos, împodobim mielul pentru ultimul său drum cu coroniţele de usturoi verde şi-l mai lăsăm încă zece minute în cuptor, să se desăvârşească.

Gazetarul, pasionat de gastronomie   În cei 57 de ani de viaţă, Radu Anton Roman, gazetar, scriitor, realizator TV, vânător şi pescar sportiv, a publicat poezii, însemnări de călătorie, romane şi eseuri, fiind implicat în mai multe proiecte de televiziune şi publicaţii, dedicându-se din anul 1997 şi domeniului gastronomic. În 1998, Radu Anton Roman a publicat una dintre cele mai importante lucrări recente ale gastronomiei româneşti “Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti” (Editura Paideia).

Posted in Sezonul Opt Vertical | 8 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: