(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 28 aprilie 2018

Motivatii pentru a scrie o carte… de care sa ai parte

Posted by Arca lui Goe pe aprilie 28, 2018

Este destul de dificil de gasit la momentul potrivit, imboldul potrivit de a ne propune noua o tema noua, ca simplu pretext de vorba sau de tacere (conemplativ-meditativa) pe Arca lui Goe. Momentele potrivite sunt rare, iar imboldurile din ce in ce mai inguste, mai ascutite…  astfel incat probabilitatea intalnirii dintre ele este foarte mica (si deh, cu statistica nu te pui ca te arzi). Iata totusi ca reusim sa propunem acum un articol nou, a carui aparitie se datoreaza, in buna masura, unei intmplari petrecute azi (ieri?) pe Arca lui Goe. Despre ce este vorba? Pai un vechi (daca nu cumva chiar foarte vechi) coleg de harjoane internautice ne aduce la cunostiinta (printr-un comentariu, vezi topicul precedent) ca a devenit fericitul autor al unei carti publicate: Mihail Calomfirescu – alias Neamtu Tiganul a publicat un volum intitulat „Si noi am construit avioane„. Despre istoria si peripetiile faimosului Neamtu Tiganu prin HUVACA si blogosfere, cat si despre povestea acestei carti, asa cum a putut fi perceputa, din comentariile prin care autorul a (tot) anticipat-o, (poate) alta data. Povestea este captivanta as zice. Ceea ce as vrea sa fac acum prin acest topic nou nout, postat pe Arca lui Goe, (Goe fiind fiecare, oricine, si poate chiar toata lumea), este ca dandu-l ca exemplu pe Neamtzu Tziganu (un paragon) sa oferim astfel un stimulant scriboreic si altora. Neamtul Tiganu nu este singurul exemplu, printre cei multi, cata frunza, cata iarba, care au intrat in lumea realitatii virtuale ca simpli comentatori (chibiti) pentru a iesi ca autori cu carti publicate. In ultima vreme am tot primit, pe fel de fel de filiere, astfel de vesti, de la destul mult alti semeni de-ai d-lui Goe, care au decis sa scrie domnule, o carte. Altii cu potential si intentii similare au ramas de caruta, pierzandu-si intre timp idealul luminos, alunecand treptat in lehamite si resemnare. Ceea ce desigur ca este un pacat. Recomand aici revederea unuia dintre punctele de vedere primordiale pe care a fost fondata ideea de Arca lui Goe (AICI – Dreptul la replica) invitandu-l pe cel care cade prada acestei recomandari de lectura sa mediteze un pic asupra actualitatii si inactualitatii acelui text propus, alaturi de alte cateva, la temelia acestei constructii pe nisip.  Nu intru in pauza de dinaintea discutiilor (vii) sau a nediscutiilor (tacerilor elocvente) pe aceast topic, inainte de a mai oferi un alt fel de stimulant celor care pastraza inca in suflet ideea de a scrie domnule si ei o carte, acolo, chiar daca la prima vedere stimulentul propus poate avea efecte inhibitoare:

Exemplu de cum se poate scrie o carte:

Subintitulată „povestea Melcului Prinţ“, Mel­ci­clopedia este o naraţiune con­­­struită vag după struc­tura bas­mului în care eroul melc pleacă de-acasă (ironia este inclusă) în căutarea sinelui. Călătoria Mel­cului Prinţ care-şi pune problema pro­­priei i­den­ti­tăţi (vezi şi frag­mentul de mai jos, care este chiar începutul cărţii) este ase­mă­nă­toare călătoriei lui Oblio, per­sonajul fabulei muzicale The Point! (1971) de Harry Nilsson, plecat în căutarea pro­priului sens. Melcul Prinţ ajunge să umble prin Melxopotamia (o ţară „im­per­­tur­babil de rotundă“ şi împărţită în cinci petale, avînd ca formă de guvernămînt anarhia constituţională, ca monedă lentul şi ca drapel o pictură de Miró), unde îi este ghid Melcduza Zuza, cea care şi dă seama că Melcului Prinţ, posesorul unei case, dar nu şi al unei genealogii, îi lipseşte, de fapt, o mamă, aceeaşi mamă, nimeni alta decît Melca Sirenă. Plecat astfel în căutarea elixirului dragostei materne, Melcul Prinţ întreprinde o clasică, dar totodată neconvenţională călătorie iniţiatică, formatoare, care-i deschide ochii, la propriu şi la figurat, asupra lumii şi a lui însuşi.

Povestea Melcului Prinţ este, de fapt, povestea descoperirii diferenţelor, o poveste despre cunoaştere, identitate şi alteritate („absenţa identităţii se făcuse ţăndări şi fiecare ciob reflecta“, spune melcul la un moment dat), iar Melcduza Zuza, spirit melciclopedic prin excelenţă, îl învaţă din toate cîte puţin: elemente de geografie (Ţara Intermediară), astronomie (melcteoriţi), matematică („«Fibonacci plimbă macii!» este o aluzie la faptul că matematica e halucinogenă“), istorie şi politică (Imperiul Melcoman, Ţinutul Melcuiesc), ştiinţe (tabloul lui Melcdeleev, „melcouzaurii, aceste ficţiuni fosilizate“, taxonomia speciei: melci de apă minerală, melci fructiferi, melci cu clopoţei, melci voiajori ş.a.m.d.), spiritualitate şi religie (Melcaan, Melcsia, Melchiuda, Mînăstirea Melci cu Domnul, reîncarnarea prin melctempsihoză, melcsticism), medicină (melcoterapie, împachetări cu nămoluşte la Melchirghiol), filozofie („întrebările pot trăi foarte bine şi fără răspunsuri, după cum există şi răspunsuri din flori, fără părinţi, fără rude de gradul unu etc.“), limbaj (expresii escargotice: „Cogito, melco sum“, „Melx silencio“ etc.), economie (Melxopotamia este ţară exportatoare de nemurire, iar cetăţenii ei sînt plătiţi să contribuie la o bibliotecă de vise: „Visele în sepia ale melcilor melxopotamieni arată de parcă ar mai fi fost visate o dată, cu mii de ani în urmă, de către alţii“), cultură populară (dansul „Melciuleandra“, fabula „Melcmuţica şi furnica“), dar şi artă înaltă, expoziţia cu picturile-reproduceri ovine expuse în palatal anarhului fiind un (c)limax al umorului livresc al cărţii („Las Merinosas după Velásquez; Oaie surprinsă de viscol după Turner; Oaie neagră rătăcită-n grîul galben, după Van Gogh; Behăitul după ­Munch; Turmă de oi văzută dintr-un avion bimotor după Pollock; Carul cu oi după Grigorescu“ ş.a.m.d.)

Călătoria Melcului Prinţ nu este un drum marcat de probe, teste şi încercări, ci o suită de poveşti spuse şi de alte personaje-simbol (cum ar fi Melc Capone, gangsteropodul care-şi ţine pistolul în Biblie, sau Melcfistotel, autorul unui manuscris intitulat „Cîteva consideraţii personale despre dragoste“). Dimensiunea intertextuală a cărţii („din profil, melcul pare un şerpişor boa care tocmai a înghiţit un elefănţel“, „e o zi perfectă pentru melcul-banană“ sau „viaţa este ceea ce li se întîmplă melcilor în drum spre cimitir“) este dublată de cea paremiologică („necunoaşterea de sine nu miroase-a bine“, „melcîinele este cel mai bun prieten al pomului“ ş.a.)

Nu e o surpriză dexteritatea cu care Iulian Tănase inventează parafraze, paradoxuri şi jocuri de cuvinte, dar Melciclopedia este o carte-festin care, situată la mijloc de poezie şi umor, abundă în trimiteri culturale, dar mai ales în stări de graţie a limbajului şi a imaginaţiei (iar ilustraţiile lui Mircea Pop sînt o operă în sine), ca în această splendidă descriere, printre atîtea altele: „Tigru şi Eufrat sînt fluvii prin ale căror albii nu curge pic de apă; melcii sînt cei care curg, ca nişte caravane care şerpuiesc lent, într-un continuum vîscos, cu unduiri imperceptibile, două procesiuni moi, două fluvii nevertebrate curgînd cu lentoarea cu care se scurge timpul“. Melciclopedia are toate datele să devină o carte de melcăpătîi în literatura pentru copii şi rafinaţi.

Puteţi asculta ediţia radio-emisiunii All You Can Read cu Iulian Tănase accesînd arhiva urbansunsets.com/radio-shows/u-can-read.

***

Iulian TĂNASE
Melciclopedia (fragment)

Povestea mea începe într-o dimineață de toamnă, cînd mi-am dat seama că nu știu cine sînt. Numele pe care mi-l tot repetam în gînd ca pe o mantră fantomatică nu îmi era de nici un ajutor. Nu poți fi doar un nume, îmi spuneam, nu poți fi doar o etichetă pe care cineva ți-o lipește de frunte, la naștere, ca pe o bancnotă cu care ar urma să te descurci întreaga viață, trebuie să fie ceva mai mult de-atît sau, pur și simplu, altceva, îmi spuneam. Lumea se afla la locul ei, din cîte îmi dădeam seama, atît de la locul ei cît poate fi lumea, și habar n-aveam ce înseamnă că lumea se află la locul ei, habar n-aveam dacă lumea are un loc al ei, dar era suficient să îmi fac privirea roată pentru a înțelege că totul era cum știam deja că este, o ordine ca o proiecție a obișnuinței.

Dar dincolo de orizontul pe care ochii mei îl puteau atinge cu privirea se în­tîmplau tot felul de lucruri, unele îngrozitoare, altele minunate, timpurile miracolelor împletindu-se, fără să se amestece, cu timpurile ororilor, ca două fire de lînă de culori diferite care se împletesc și se adună în textura aceluiași pulover, să zicem. Ajuns cu gîndul în acest punct, mi s-a făcut frig. E îngrozitor să nu știi cine ești. Cînd înțelegi că nu știi cine ești, ți se face deodată frig. Am intrat în casă și am zăcut toată dimineața, înșurubat în spirala osoasă a îndoielii. Mă gîndeam că ar trebui să fac ceva, că trebuie să o pornesc cumva din loc, dar nu știam dacă trebuie să plec în afara mea, cît mai departe, sau înăuntrul meu, cît mai adînc, limba vorbită în gînd lucrînd, iată, cu concepte cărora le e imposibil să evadeze din capcana dualității. Pe la amiază am ieșit din casă și am mers o bună bucată de vreme fără nici o țintă.

Spre seară, dar nu știu dacă era seara aceleiași zile sau a alteia, am întîlnit un tip ciudat, deși poate că cel ciudat eram eu, nu el. Să zicem că era, cumva, opusul meu și că toți cei care nu sînt ca noi ni se par ciudați. Avea niște ochi negri, mari, și părea foarte stăpîn pe sine, iar această siguranță, oarecum arogantă, i se trăgea, am înțeles imediat, de la revolverul pe care îl purta la brîu ca pe un trofeu. S-a apropiat de mine și m-a întrebat:

– Vrei să intri în banda mea de gangsteropode? Jefuim, ucidem, ne distrăm și noi, că viața e scurtă.

 

 

Posted in Sezonul Opt Vertical | Etichetat: , , , | 31 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: