Inevitabilul se intampla tuturor

De ce nu mai suntem prieteni pe Facebook? – Mădălina Marcu

Am ieșit de pe Facebook de câteva ori. M-am supărat ca văcarul pe sat. M-am supărat pe oamenii care postează excesiv, care postează tâmpenii, care nu dau like și share la chestiile vitale și relevante. Nu mă meritau.

M-am supărat altădată că orice aș fi făcut nu ieșeam bine prin comparație. Alții erau mai fericiți, mai plimbați, mai de succes, mai buni scriitori, mai buni la a face poze. Unii erau prea fericiți. Și simțeam că încearcă prea tare să arate cât sunt ei de bine. Mă încărca teribil lupta asta a lor. Când de fapt mă încărca teribil lupta pe care eu o duceam. De a mă convinge pe mine convingându-i pe „prietenii mei” că sunt bine-bine, vorba cântecului.

E treabă grea Facebook-ul ăsta. Adormi cu el, te trezești cu el, lâncezești cu el în brațe scrollând la nesfârșit între ego-uri și oglinzi. Nu vă spun nimic nou vouă celor care faceți la fel. Poate că, de fapt, grea e treaba asta cu ego-ul.

Cred că suntem o generație crescută într-un sistem de cultivare a EGO-ului. Ne-au spus părinții noștri că suntem speciali. Ne spun statisticile că suntem speciali. Suntem cei care știu cum se derulează o casetă, dar și cum să folosim social media.

A trebuit să ne facem corporatiști și antreprenori. Să construim o lume nouă. Și am făcut-o. Ne-am construit lumea și carierele. Am dat 110%. Ne-am „trainat” și „coachuit” și dezvoltat personal în toate zonele care să ne facă și mai buni la ceea ce facem, și mai productivi. Am învățat engleză de la Cartoon Network, am făcut cursuri de vânzări, de vorbit în public sau de management al timpului.

Și am muncit al dracului de mult. Să ajungem sus repede. Să avem succes. Cred că suntem generația care ne-am definit succesul în funcție de filmele americane din anii ’80-’90 și umflând la maxim noțiunea familiilor noastre despre succes.

Să ai casă, să ai mașină, să ai funcție, să fii cineva, să ajungi acolo unde devii de neînlocuit sau temut, să ai carduri și rate și copilul la școli și grădinițe private. A trebuit să avem ego ca să răzbim. A trebuit să ne construim armuri în jurul sufletelor noastre de copii ai unei revoluții pe care n-am prea înțeles-o.

Și inevitabil, a venit un moment în viața noastră în care ego-ul a ajuns să ne consume. Suntem buni la a proiecta forță și a ne apăra teritoriul. Suntem buni la a avea dreptate și argumente. Dar ne seacă. Ne îmbolnăvește.

Poate nu pe toți. Așa că voi zice doar despre mine. Pe mine mă obosește ego-ul ăsta care m-a ajutat să ajung „undeva” în viață. Mă obosește lupta asta continuă să-mi apăr ideile și adevărul. Mă obosește să fiu invincibilă.

În ultimul an am aflat de la 4 oameni diferiți că le este teamă de mine. Teamă! Cum să-ți fie teamă de mine? Nu țip, nu înjur, nu fac urât. Așa mă gândeam. Dar de fapt, mă raportez la lume dintr-o poziție de forță. Mă raportez la lume dintr-o zonă de reconfirmare a ego-ului. Nu pot să nu fac lucruri, nu pot să nu spun lucruri, nu pot să nu lupt. Dacă aș face asta, lumea n-ar mai vedea că sunt valoroasă. Mi-am dat seama că scriu pe Facebook ca să fiu validată. Ca să-mi spună prieteni și străini că am dreptate, că scriu frumos, că sunt deșteaptă.

Și când mi-am dat seama de asta, m-am oprit. Nu vreau să-mi ucid ego-ul, nici nu știu dacă e posibil. Îi sunt recunoscătoare că m-a adus până aici. Dar aș vrea să văd ce e dedesubt. Să am un pic de liniște în cap ca să scap de frica de a nu fi relevantă. Ca să mă aud. Cine sunt eu când nu sunt puternică? Cine sunt eu când nu sunt pe Facebook și nu mă arăt ca să fiu aplaudată? Cine sunt eu când nu mă compar cu nimeni?

Ieșitul de pe Facebook a fost un pas mic în drumul ăsta. Au urmat alții. Am stat în autobuz și m-am gândit să-l rog pe șofer să deschidă ușile între stații. Mi-am imaginat cum mă va refuza și eu mă voi enerva. Pentru că nimeni nu mă refuză!

Și imaginându-mi acest dialog am decis totuși să cer deschiderea ușilor și dacă sunt refuzată să nu mă supăr. Să accept refuzul fără să simt că am fost ofensată în ego. N-a fost ușor dar voi continua, că nu mă face pe mine ego-ul meu.

***

Update:

stely said

Mai 19, 2018 la 1:02 pm e

Referitor la articol as spune mai intai ca, pe mine nu ma bate gandul sa ma retrag de pe facebook. M-am obisnuit cu acest mod de relationare cu oamenii din lumea larga . Am in lista foarte putini prieteni , dar nimic nu ma impiedica sa intru pe alte conturi ca sa urmaresc ceva ce ma intereseaza. Pot spune ca lista celor pe care ii urmaresc(fara sa-i am prieteni) este destul de consistenta. Nu comentez decat atunci cand imi da ghies inima , in sensul ca imi face placere sa contribui (sa completez) la postarea (tema) propusa sau cand simt nevoia sa intervin in discutii pe un subiect de cele mai multe ori controversat. Nu , nu ma simt obligata de nimeni si de nimic , nici pe facebook si nici in “HUVACA” …noastra. 🙂 Ma simt ca acasa . Stau cat vreau, fac ce poftesc si “fug” cand vreau de acasa. 🙂 Ego-ul meu nu sufera daca cineva ma contrazice . Dar da, ma enervez cand mi se sterg comentariile fara nici o avertizare sau fara sa mi se argumenteze in prealabil opiniile contrare. In atare conditii nu pot sa fac decat ceea ce trebuie (cred) . Adica , oricine ar fi el il scot din lista , intrucat consider ca acela nu mai poate sa-mi fie prieten , devreme ce procedeaza incorect , adica sa-mi inchida gura sau usa in nas asa dupa cum percep dar si dupa o analiza “la rece”. Asa am facut ,bunaoara ,cu unul dintre cei mai valorosi prieteni ai mei , D.G. Da, s-ar putea spune ca am facut-o din orgoliu, devreme ce dumnealui mi-a jignit(cu intentie) prietenii , indirect si pe mine. Dar , daca ar fi vrut ar fi putut sa-si ceara scuze, dar nu a facut-o gandind pesemne ca nu are de ce. Mai sunt cativa “prieteni”pe care i-am sters din lista , dar din cu totul alte motive. Unul dintre ele fiind acela ca ma simteam sicanata cu mesaje sugestive cu anumite tente ( sponsorizare) sau de alta natura . Un asa-zis prieten ma “cucerise” cu o povestioara despre o fosta eroina anticomunista, care i-ar fi fost matusa si care a suferit ani grei de inchisoare, iar acum este muritoare de foame . I-am dat “like” si i-am spus cateva vorbe sincere de admiratie. Asta l-a incurajat , crezand pesemne ca si-a gasit “prada”. Dar, dupa ce am facut niste investigatii , “eroina” era fictiva , dupa cum era si contul lui. Altul fiind , culmea, un concitadin ce imi cerea voie sa -mi dea un telefon pentru o intalnire.Dupa profil era mai tinerel decat mine cu vreo 25 de ani. Dupa nume, ii fusese elev sotului meu . : ) Pe el, l-am sters doar dupa ce am constatat ca nu ma crede si ca nu inceteaza cu mesajele. Alta “prietena” careia i-am cerut prietenia doar ca mi-a sarit in ochi numele si prenumele, ele fiind asemanatoare cu cele ale mele dinaintea casatoriei. M-a frapat coincidenta, mai ales ca ne “intalneam” la comentarii pe un alt cont. Tipa locuia in acelasi oras cu sora mea , deci inca un motiv. Insa, dupa un timp anume , cand am vazut ca mi se umplea pagina cu “n” fotografii de-ale ei ,in toate ipostazele posibile, unele destul de intime ( la biserica, la spital ,in pijama , cu perfuzii la mana, la coafor , in masina etc…) m-am saturat si am scapat de ea. Nici nu cred ca a observat, intrucat avea vreo 4000!! de prieteni.Si acum ma intreb cum si i-a facut , intrucat n prezenta nici un indiciu ca ar fi fost vreo somitate in viata reala.
Ah da, sunt si destui care simt nevoia (asta da, este un ego in toata regula) sa indrazneasca sa ceara prietenia unor adevarate somitati, doar ca sa se simta mandri ca sunt acceptati de dumnealor si numai ca sa ii aiba ca un trofeu in lista lor. Am intrebat, bunaoara pe cineva, mirata cand i-am vazut lista , ce l-a determinat sa-i ceara prietenia , vazand ca nu prezinta nici un semn ca i-ar citi, macar din cand in cand postarile, de altfel de mare interes si valoare. Mi-a confirmat cu sinceritate ca asa e :se simte mandru si atat . 🙂 Nu stiu daca este bine sau rau , insa eu nu as sa cere prietenia cuiva numai pentru atat. Daca sunt atrasa de acel “Cineva” nu ma opreste nimeni sa-i urmaresc in tacere si cu placere contul (postarile) fiind adesea public .
Eh, dar am fost si eu stearsa din lista unor prieteni chiar bunisori, carorora le cerusem prietenia, si cu bucuria impartasita de ei, am fost acceptata. Unul era cu nume si prenume din real, celalalt fictiv. Ambii m-au sters din lista . Unul din orgoliu (chiar foarte mare) si nu l-am regretat iar cealalta, care s-a dovedit a fi un el , din prea multa onoare. A avut un puseu de sinceritate si s-a retras el singur dupa ce s-a deconspirat. Ii urmaresc contul (si el pe-al meu) dar nu sunt semne ca acel cont este unul viabil. Il (o ) intalneam adesa pe ziare (indeosebi pe Adevarul)cu comentarii haioase si pline de umor , cu un continut satirico-politic destul de consistente si cu mult adevar -. de fapt erau niste pamflete foarte bine construite .Nici pe acolo nu am /l-am mai vazut. Marturuisesc ca am avut un timp (nu prea lung ) cand am regretat-o.

Prin urmare , considerand ca ” intamplarile “acestea, fiind ,da, “inevitabile” nu prezinta pentru mine un motiv de inchidere a contului de pe facebook. Ego-ul meu fiind in reperele(limitele ) oricarui ego normal (nu exagerat) nu are de suferit . Nu ma intereseaza like-urile (daca sunt bine( ma bucur) daca nu iarasi bine, Accept ca ce am comentat nu a fost interesant. Sterg (cu manuta mea) comentarii, pe care citindu-le ,la scurt timp, constat singura fie , ca am facut o gafa , fie pur si simplu ca nu mi-a mai placut ce am scris.

 

Dl.Goe said

Mai 20, 2018 la 9:37 pm e

@Stely – După cât te se poate înțelege, d-voastră considerați ca mecanismele „Facebook” descrie in articolul Mădălinei Marcu sunt valide, plauzibile, credibile, din perspectiva relației ego-ului cu restul lumii, dar ca aceasta situație nu poate constitui in niciun caz o motivație de a închide contul de „Facebook” (ci, dimpotrivă, poate fi chiar o buna rațiune de a-l menține)… N-ar fi nimic surprinzător (in natura) caci mereu se întâmpla ca același fapt (context, set de întâmplări) sa stimuleze anumite lucruri, dezvoltări, pentru ca mai apoi, aceeași persistenta sa duca la sațietate, la saturație si sa înceapă sa inhibe lucrurile pe care odinioară le-a stimulat. Poate ca d-voastră n-ați ajuns încă la saturație, fiecare avândul-si limitele (proprii si personale) cat si istoria, contextual exterior care oferă (in timp) detaliile care se acumulează spre atingerea acelor limite. Poate ca la un moment dat veți ajunge si d-voastră (poate da, poate nu, cine știe?) in postura Mădălinei Marcu, ceea ce poate sa se întâmple, vai, oricui, oriunde si in orice, nu doar in universurile de gen „Facebook” dar chiar si in „viată”. Desigur ca acest mic discurs al nostru poate fi fundamental greșit (n-ar fi o noutate), dar acestea fiind zise, mi-ar plăcea sa aud părerea d-voastră despre mecanismele prin care s-ar putea explica de ce (de ex.) dl. D’Artagnan and Co. au creat si au abandonat „Hanul Muschetarilor”. D-voastră ce credeți despre asta? Dar despre faptul ca Arca persista încă (aparent împotriva oricărei rațiuni)? Cine e mai „nebun”? Dl D’Artagnan sau dl.Goe? 🙂 

 P.S. In subsidiar, si Soarele are pete, Simona are limite (cu toții avem), iar topicul propus n-are rezonanta in contextual (spațio-temporal al) locului, fiind, pare-se, un topic mai off topic decât chiar starea de off-top-ie specifica nivelului curent la care a ajuns saturația pe Arca lui Goe, pe curba care histerezis ce descrie fenomenul de magnetizare (si demagnetizare) a acestei construcții huvachiene (d-voastră fiind o membra de vaza a cercului select si extrem de selectiv al persoanelor de pe lumea aceasta care știu ce naiba înseamnă (sau măcar vrea sa însemne) acest cuvânt cu sonorități bizare: huvachian

 (caci la urma urmei, din cei aproape 12 miliarde de oameni care au trăit sau mai (si) trăiesc încă pe planeta Pământ, cei care cunosc „sensul” (sau nonsensul) cuvântul „huvachian” se pot număra pe degetele unei singure mâini, nu? 🙂 ) 

 Leurda si leușteanul se vând mai bine. 

Nu-i așa ca la început oamenii vin in HUVACA (blogosfere and Facebook-uri y compris) in primul rând ca sa facă pe deștepții (sforțând-se teribil in acest sens) pentru a sfârși invariabil in a veni (spre finalul aventurii), in principal pentru a se prosti liber (fără efort si fără riscuri)? Se pare ca nu doar fiecare meci de tenis este ca viată (o replica miniaturala a unei vieți) ci fiecare mica Aventura, fiecare lupta, fiecare fapta, fiecare întreprindere, fiecare pasiune, fiecare încordare, fiecare fragment din viată, este in sine ca o viată (o replica miniaturala a unei vieți)…

De succes nu sunt locurile constante, consistente, egale mereu cu ele însele, ci sunt locurile cu geometrie variabila, versatile, care sunt in stare sa ofere condiții potrivite (stimulatoare) celor care vor sa facă pe deștepții – când in lume se găsesc preponderant, in exces, astfel de finite, si condiții propice celor care vor sa se prosteasca (fără riscuri) atunci când lumea a basculat într-o era in care majoritatea vrea lejeritate (ieftina sau chiar gratuita). 

HISTERÉZIS s. n. (Fiz.) Fenomen cu caracter ireversibil care constă în faptul că succesiunea stărilor unei substanțe, determinate de variația unui parametru, diferă de succesiunea stărilor determinate de variația în sens contrar a aceluiași parametru. – Din fr. hystérésis.[1]     

 

Bunica said

Mai 21, 2018 la 10:36 pm e

Îmi pare că demonizarea FB e un trend drăguț. Bietul Eco! Era oripilat de prostia vorbitoare pe FB. Asta fiindcă în lumea reală trăia printre intelectuali veritabili. Dar lumea reală e plină și ea de prostie, dacă te miști prin mai multe medii o găsești din abundență. Nu mai zic de tv. Pentru mine FB e ca o bicicletă, un PC, un tren, un aparat casnic, adică ceva de folosit, nu ceva care mă folosește. Iar dacă uneori îl folosesc în exces, „vina” e a lumii reale, care nu-mi oferă atâtea comodități ori satisfacții. Intru repede, într-o pauză de muncă, mă amuz, zvârl ceva, privesc o poză etc. A fost o vreme când oamenii se îngrozeau de urmările nefaste ale folosirii automobilului. A venit acum vremea damnării lumii virtuale.
Aș mai sta, dar mi-e că s-o însera. 🙂 Și mă așteaptă FB!

Arca Lui Goe said

Mai 21, 2018 la 11:19 pm e

Cred ca una dintre pagubele majore ale faptului ca oamenii au cazut prada momelilor virtuale (care ofera satisfactii imediate, recompense spontane, eliberatoare de endomorfine) consta in inducerea unei stari de superficialitate. In goana dupa satisfactii imediate, oamenii s-au dezvatat de practiacrea unor eforturi de durata, in proiecte mai ample care sa aduca satisfactii la capatul unui efort indelungat, dupa o perioada mai mare de timp, si care sa nu ofere prea multe garantii de succes, sau recompense prea clare pe parcurs, inainte de finalizarea unui astfel de proiect de anvergura. Din ce in ce mai putini oameni se angajeaza in astfel de proiecte care sunt in permanenta sabotate de satisfactiile instant pe care le ofera socializarea virtuala. Partea proasta este ca majoritatea acestor satisfactii sunt de proasta calitate, adesea false, surogate, sau oricum chestii fragmentare care nu se pot coagula inntr-o stare de bine a insului, care sa-i confere consistenta si identitate. Ma uit la conferintele de TED si constat ca inclusiv in tematica si in modul de abordare s-a schimbat dramatic in ultimii ani, in exact sensul generalizarii unei superficialitati ingrijoratoare. Cei care au apucat si ere mai putin generoase in satisfactii imediate si au apucat sa se implice la vremea lor in proiecte personale mai ample inca mai reusesc sa inteleaga fenomenul, dar cei nascuti ieri, (fulgii de nea y compris) care asa au pomenit, n-au nicio sansa sa inteleaga care-i problema, risipindu-se in acest gen de dans frivol de la o tema la alta, de la un loc la altul, de pe un canal pe altul, nicaieri ne reusind sa stea mai mult de o clipa, smulsi aproape imediat de alte chemari, spre alte locuri care sunt gata sa le ofere fericirea instant, satisfactia la moment. Indiferent pe ce FB s-ar afla, mereu exista altul irezistibil care-i smulge irepresibil perturband orice continuitate si orice inchegare. Am devenit dependenti de nevoia de a verifica in permanenta daca nu cumva exista ceva mai bun de facut decat ceea ce tocmai faceam… ne mai facand astfel. Orice noroc /Si-ntinde-aripele, / Gonit de clipele / Starii pe loc.