Ala bala portocala

eh, as vrea (eu) sa scriu un articol intitulat asa: ala bala portocala (sau macar alla baba pugaciova) si care sa se potrivesca mânusa, in continut, cu titlul såu… sa fie ca o vraja… abracadabra, dar na, acuma, niciun pic de inspiratie poetica nu ma anima (deo-cam-data, si nihil sine deo-cam-data… nu, nu se poate) si nicio motivatie straina nu ma imbie la o asa reverie… pe hârtie, caci, ahhhhh, vorba ceea lipsita de sens, sens, sens, ca daca dragoste nu e nimic nu e, si pe o asa penurie, iti vine in minte (minte, minte) titlul poemului, fa-bulos, (ce nu?) dar apoi muza se amuza, te priveste cu un zambet… care se scurge infricosator, precum picturile lui ala… Salvador Dali (fugi, fugi, fugi de-aci), de la ironie (fina) la cinism (atroce), spre un hictus de hiena, ce decade apoi abrupt in indiferenta rece (rece, rece ca o bere uitata in congelator), lasandu-te cu titlul in aer, la pamant, balta, nedumerit, nelinistit, neimplint, singur, singur, singur, intr-un han, departe, departe frate, ca o vara dint-o alta viata, (a ta? a ta? dar a cui?)… singur tu cu ratatrea ta ireversibila si ireverentioasa, ca un punct pus la inceputul frazei, precum semnul interogativ al intrebarii in limba spaniola (?Hasta la vista, baby). Singur in ecuatie, singur (si) vinovat. Descurca-te. Construeste. Extrage-te din problema si vezi-ti de viata ta, de restul ramas, reconsiderå-te, (mama ce de reflexive, re-flexeaza-te) ne-uitand ca „ai aripi nevăzute / încă nefolosite în rucsac / taie frânghia subțire de care ei trag / porți chibrituri de calitate, e leac / aprinde urmele vieții de dincolo de prag / ridică-te e timpul de înălțat / amintește-ți de tine și vei fi salvat„. In fine, orice sfarsit este un nou inceput… Avem un titlu – ala bala portocala. Bun. Nu? Ba da! Deci, dar, asadar, cum procedam? Eu zic asa. Mergem un pic, pe jos (musai pe jos), pana la polul nord, sau macar pana dincolo de cercul polar, fara sa obosim, fara se ne rebegim, fara sa ne blazam, fara sa ne abandonam, #re-zis-tând.  Ajunsi acolo facem un iglu, in care sa dormim (somn, frate, somn) si sa supra-vietuim, pret de-o insomnie, si de-un ceai de iasomie, pana cand, in fine se intampla: aurora boreala. Avem grija (mare, mare grija sa nu ne prinda dormind, mahmuri, somno-lenti, neatenti, sa n-o ratam naibii si pe asta, bai mare atentie ca e ultima, ultima, ultima), si cascand ochii, mintea, sufletul, inima, o savuram, o ab-sorbim inauntrul nostru, o asimilam, o facem una cu noi insine, cu sinele nostru (ala care o fi, cel au-tentic), singuri noi cu noi, pe cont propriu (caci oricum cu cine altcineva?) si asa, imbogatiti interior cu lumini cosmice (sau, ma rog, aproape cosmice, ca deh, ionosfera e aci, aproape, la distanta unei respiratii adanci)… ne putem intoarce (daca mai stim unde, daca mai avem unde) de unde am plecat, pentru a reda continutul articolului intitulat atat de simplu si de inspirit: ala bala portocala. Uite cum sta socoteala. Caci asa si numai si numai asa se mai poate.

 

Loc de scris introducerea-cuprinsul-si-incheierea articolului Ala bala portocala: AICI !

 

UPDATE (1): Locul de scris descris mai sus ramane inca vacant, disponibil, pentru povestea in asteptarea atat de inspirat intitulata „Ala bala portocala”.  Totusi, in lumina unui text (vezi mai jos) extras din interviul acordat de scriitorul Etgar Keret, cred ca as putea initia niste exercitii cvasi-literare in ritm de ala bala portocala. Mai intai textul extras din interviu:

„…Eu incerc sa-mi imaginez ce as simti daca as trai viata altcuiva. Nu spun ca Dostoievski, care a scris Crima si pedeapsa, gandea precum un criminal. Dar a avut capacitatea sa-si imagineze cum gandeste un criminal.

Nu am devenit empatic dupa ce am inceput sa scriu, mai curand faptul ca eram empatic m-a determinat sa scriu.

Nu zic ca empatia ne face neaparat oamenii mai buni, mai curand o vad ca un fel de alergie pe care o capeti. Dar din momentul in care o ai, vei putea sa spui povesti foarte interesante despre vietile altora.

Pentru mine scrisul este un obicei foarte arbitrar. Ma asez si imi spun: OK, acum voi scrie despre o persoana care nu a existat niciodata, care traia intr-un oras care nu a existat niciodata, si care a facut lucruri care nu s-au intamplat in realitate. Exact cum altii fac curat prin casa, sau isi pregatesc cina. Cand ma gandesc la asta imi dau seama ca scrisul este un act de compensare, deoarece oamenii obisnuiti nu simt nevoia sa scrie. Doar cand viata devine insuportabila te refugiezi in scris.

Sa va spun o poveste nostima. Editorul meu m-a rugat odata sa ma intalnesc cu un prieten de-al lui care voia sa scrie o carte. Era un tip foarte chipes, atletic, fost pilot in fortele aeriene, chiar unul dintre cei care au bombardat acel reactor nuclear din Irak. Dupa ce a plecat din armata, a infiintat o companie high-tech de succes, pe care a vandut-o rapid pe cateva miliarde, apoi a mai infintat una si a vandut-o si pe asta tot pe cateva miliarde. Si tipul asta statea de vorba cu mine in restaurant, relaxat, mancand masline pe care le arunca in aer cate una si apoi le prindea fara sa uite, si-mi spune: „Vreau sa scriu o carte care sa fie in acelasi timp si nostima si trista, dar care sa aiba un mare impact asupra oamenilor, sa se spuna ca le-a schimbat viata etc”.

Si cum stateam si ma uitam la el i-am zis: „Eu nu cred ca veti putea sa scrieti acea carte” . Ultragiat, tipul mi-a replicat: „Uite ce e, eu intotdeauna am obtinut tot ce am vrut. Cum poti sa-mi spui ca e ceva ce nu pot face?”. Si i-am raspuns: „Tocmai de aceea. Deoarece scriitori devin doar acei oameni care nu pot obtine de la viata tot ce si-au dorit.”

Oamenii care au tot ce vor nu mai simt nevoia sa creeze o alta lume.

Eu cred ca scrisul este intotdeauna un rezultat al unui esec. Luati poeziile de dragoste. Cele mai frumoase sunt despre o persoana care iubeste intens pe altcineva care nu ii raspunde la fel. M-am intrebat de ce poemele shakesperiene sunt intotdeauna despre tristetea unei iubiri neimplinite, si mi-am dat seama ca daca femeia ii raspundea cu aceeasi pasiune, ar fi fost prea ocupat sa-si traiasca iubirea pentru a mai scrie poezii.

Doar cand esti singur poti scrie poezii de dragoste. Scrisul este o forma de compensare…”

 

UPDATE (2): „Ma asez si imi spun: OK, acum voi scrie despre o persoana care nu a existat niciodata, care traia intr-un oras care nu a existat niciodata, si care a facut lucruri care nu s-au intamplat in realitate.” – Si acum exercitiul cvasi-literar pre-anuntat, in ritm de ala bala portocala: <in progres>

 

Mai bine decat exercitiul meu cvasi-literar blocat in suspans de cruda realitate, cred ca in momentul ACTUAL, ACUM, cea mai ala bala prtocala potriveala ar fi acest scurt metraj: