Viata ca un salon

Viaţa ca (ntr-) un Saloon. De/veniri. Capricii literare. Numai si numai literare.

Se dedica tuturor instantierilor d-nei X, raspandite pe la poluri… (cand nord, cand sud…) adica celor doua variante extreme ale acestei misterioase d-ne X. (ura si iubire)…

 

We will eventulay wake up in a winter away, suddenly illuminated by the brilliance of eternal snow of Northen Pole, the cold of the bones, and the painfull absence of memories that we have not built in the meantime, over the summer, over the autumn…

Intr-o bună zi,
dintr-o noapte bună,
dl.X. a băgat de seamă
ca soţia sa îi este ca o soră…

medicală…

din România.

Dl.X a mai constatat că-şi duce viaţa de saloon,
Ca-ntr-un cuib de cuci şi că…
se poate şi mai rău,
Mult mai rău,
Abrupt…
O viaţă ca o pradă,
Dar, cuminte, n-a gasit în asta nicio consolare.

Si atunci, dl.X. a ex-clamat cu uimire: Verrreee! Si asta e tot (?!).

P.S. Dl.Preda (mai firoscos din fire) ar fi zis că dacă dragoste nu e nimic nu e,
iar Alfred (jarry) ar fi mormăit: că chiar madame Ubu, că urât mai miroase…

 

Concluzie: decat soră mai bine vară. O vară fierbinte, caniculară am putea zice… Lunga vară fierbinte, vară şi fum… vara noastră se va sfârsi… iar toamna ne va sări…  Ne-om trezi într-o iarna oarecare, iluminaţi deodată de stralucirea zăpezilor veşnice,  de la poluri, de frigul din oase, şi de absenta dureroasă a amintirilor pe care nu le-am mai construit între timp, peste vară, peste toamnă…

 

So-ci-etate

Ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte, citind frazele care urmeaza te astepti poate la o intamplare petrecuta aevea, ecranizabila, redata succinct, aci, pe verticala epica a petrecerii respective. Nu. Nici vorba de asa ceva. Miezul intamplarii care se va substantializa in continuare (caci despre o intamplare este vorba) nu are nicio consistenta epica, si prin urmare niciun regizor n-ar putea sa faca ad-litteram din ea un film (de foarte scurt metraj, asa dupa cum ar fi putut sa faca foarte simplu din „Prisul Vesel”) decat poate cu pretul unor noi transformari artistice dramatice, musai metamorfice si subtile, precum cele care prefac scârboasenia unei omizi paroase si șleampete in splendoarea unui fluture gingas si elegant. Te invit asadar sa-ti imaginezi ca esti (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) un regizor care are ca tema de concurs ecranizarea urmatoarei proze foarte scurte.

Calatorind intr-un autobuz fara ferestre, plin de lume, domnul G. (aflandu-se visator, in plina visare) contempla minimal universul exterior, impartindu-si, in egalå masurå, bruma de atentie activa disponibila, atat peisajului misacator de afara, cat si societatii statice din autobuz, insa fara rezultate emotionale sau epice notabile. La prima avedere nimic anume de consemnat, in absenta vreunui efort de imaginatie remarcabil care sa sporeasca, cat de cat, precara realitate a unei calatorii facuta intr-un autobuz fara ferestre, plin de lume… prin lume… Minimalismul momentului (care nu-l solicita niciun pic pe dl.G) ar fi putut oferi ocazia unor reverii interioare mai consistente, doar ca si in acea dimensiune a sinelui sau, dl.G. motzaia intr-o stare calma si plutitoare… leganat de valuri ontologice foarte, foarte line, produse de radiatia de fond remanenta de la facerea lumii, supra-numita  (nu se stie de ce) Big-Bang. Am putea zice (citand un clasic cvasi-anonim) ca dl. G. era suspendat confortabil intre metafizica si clitoris, fara alte pretentii epistemologice de la lume, fata cu momentul respectiv, plasat la un pol sud al continuumului spatio-temporal, cand, deodata (caci nimic nu se intampla altfel decat deodata), mintea d-lui G. se agåtå de sonoritatea misterioasa si bizara (daca stai sa te gandesti, si te invit sa stai) a cuvantului „societate”. Societatile umane sunt instantieri banale (relativ la pozitia observatorilor umani) ale acestei clase stranii: societatea.  Ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte, nu voi incerca sa te terorizez teoretizând despre semnificata ampla si cuprinzatore a ceea ce ar putea sa insemne acest cuvand (explicitat vag in dictionare), dar voi incerca pur si simplu sa enumar cateva exemple de societati, (ca multimi foarte mari, numarabile, de elemente cvasi-independente, capabile de interactiuni bilaterale, de comunicare, perpetuare si extindere spre infinit). Societatea umana e una. Societatea albinelor e alta. Societatea furnicilor, a delfinilor, a bancurilor de pesti, si altele similare sunt fiecare altceva, dar tot societati. Societatea unui lan de grâu sau a unui pâlc de copaci. Societatea macilor dintr-un lan de grâu. Societatea firelor de iarba. Societatea râmelor. Societatiile bacteriilor din intestinal tau. Societatea focurilor care incendiaza o padure sau un oras. Societatile stelare. Galaxia.  Toate societatile sunt spectaculoase daca reusesti sa intelegi cum functioneaza, sa le intelegi extazul si agonia, destinul, vibratia, emotia interioara care le anima in relatia fiecarui ins cu alt ins din interiorul acelei societati. Incearca (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) sa intelegi in acest fel, in adanc, o societate aleasa la intamplare, de exemplu societatea focurilor care incendiaza case, orase, biblioteci, paduri, suflete… Sau, daca nu poti asta, macar societatea mirabilå a unui musuroi de furnici… Sau (chiar) societatea din care faci parte, caci, indiferent cine sau ce ai fi (ooo tu, martor nefericit al acestei proze foarte scurte) musai sa faci si tu parte dintr-o societate… cel putin una. N-ai cum altfel…

Parisul vesel

Un tânăr suplu și  elegant, îmbrăcat în alb, își  ia un elan considerabil și sare. Mintea mea refuză pe moment să înțeleagă ce se întâmplă și îmi furnizează instantaneu o explicație banală: Iată ce scurtătură a găsit individul ăsta ca să ajungă pe peronul de vizavi. Doar că explicația livrată spontan de buna mea minte este valabilă, vai, numai pentru o clipă infinit mică. După o scurtă plutire prin aer, timpul îngheață, iar tânărul se întâlnește în zborul său cu metroul care tocmai intra în stație, cu mare viteză. Deodata, pe loc, nimic nu mai mișcă în univers. Separați de parbrizul locomotivei, zburătorul și mecanicul se uită mirați, pentru o eternitate, unul la altul, ochi în ochi, încleștați în îmbrățișarea unei priviri mortale și fără sfârșit. Timpul nemilos începe însă sa curgă iarăși, brusc, abrupt, și tânărul este rostogolit, ca o păpușă de cârpe, jos, pe șine, sub roțile metroului. Trenul frânează inutil, cu un țiuit prelung și insuportabil, care însă nu poate acoperi țipătul ascuțit al unei femei necunoscute (mama universală), aflată întâmplător acolo, pe peron. Apoi din nou tăcere și nemișcare. O veșnicie. Cumva, într-un târziu, timpul se smulge înca odată din înțepenire, avansând scremut și discontinuu, cu icnete bizare, pentru a oferi curioșilor priveliștea unui manechin contorsionat, rămășițele în roșu și alb ale fostul zburător. Ca la o comandă, neauzită dar subînțeleasă, martorii părăsesc scena, în grabă, în liniște, în cadență parcă, fără vorbă, cu capetele plecate.  Rămâne peronul sinistru și gol, iar în locomotivă mecanicul trenului, singur, să se descurce cum o ști mai departe.     

Imaginile mă urmăresc obsesiv pentru câteva zile. Le povestesc unor prieteni parizieni care mă văd a fi tulburat, și ei găsesc de cuviință să mă liniștească, spunând-mi sa nu mă îngrijorez prea tare caci e o întâmplare banală, care se repeta destul de des la Paris, în orașul luminilor, și cu care te obișnuiești. Totuși, daca stai sa te gândești, este destul de greu de închipuit ce anume l-ar putea face pe un tânăr suplu si elegant, care locuiește la Paris, să se sinucidă.  Trebuie să fi fost vorba despre o traducere în amor, cam ca în cazul lui nenea Anghelache, altminteri nu și nu. Mare chestie și amorul ăsta. Nu crezi?  Oare și Alexandru Macedon o fi suferit din dragoste? 

Nişte atingeri

Pas în Doi, un film pe care, înainte de a-l vedea, mi l-a povestit o iubita de o vară la mare. Apoi l-am văzut şi revăzut. Fără iubita de la mare. Să-l vedeţi şi revedeţi şi voi. Cu cine vreţi. Despre film şi despre Anda Onesa altadată, în altă proză scurtă. Acum vreau să insist pe o secvenţă insignifiantă din film. Un personaj cu totul şi cu totul secundar (Dodo), un tip cuminte, cumsecade, timid şi bleguţ se însoară. Balul buralacilor este o masă la cantina fabricii, cu caţiva colegi. Ghiţă îl sfătuieşte să nu-şi bată nevasta (că nu se cade, indiferent ce-ar face femeia să n-o baţi). „Fiara” Dodo, promite să n-o bată. Apare şi mireasa care pare a fi în control total, lundu-l pe sus pe bietul Dodo, care nu mişcă în front. In urma lui un coleg îi striga „Să n-o baţi Dodo, să n-o baţi!”. A ironie sau a îndemn (nu se ştie)…

La câţiva ani distanţă ne bălăceam într-un lac şi ascultam muzică simfonică dată pe foarte tare, difuzată de la debarcader. La ora doua fix DJ-ul schimbă muzica de la clasic la pre-modern… Queen – Bohemian Rhapsody… Fără absolut nicio legatură (oare?), brusc începe o ploaie torenţială înspăimântătoare…  Bălăceala noastră capătă accente apoteotice. Se rup norii. Apa lacului fierbe parcă sub torentele care cad din cer. Uşor totul este învăluit în pulbere fină şi ceaţă. Ne cuprinde aşa un soi de teamă şi ieşim unul câte unul din apă. Ca să nu ne ude ploaia. Câţiva curajoşi sunt încă departe pe lac. Abia îi mai distingem prin ceaţa produsă de ploaia torenţială la întâlnirea apei cu apa. Dincolo de huruitul admirabil al ploii biciuind suprafaţa lacului, la concurenţă cu Freddie Mercury (care susţine destul de convingator că Show must go on) nu se aude nimic. Este, aş putea spune, o tăcere deplină. Ne îngrijorăm pentru cei pierduţi în larg. In special un băiat care nu ştie să înoate se agită disperat pe mal pentru că prietena lui este singură, undeva în mijlocul lacului. La o oarecare distanţă este un pescar cu barca. Tânărul urlă cât îl ţin plămânii la pescar cerându-i (din semne) să se ducă cu barca spre prietena lui care pare în dificultate pe lac. Pescarul întelege cu chiu cu vai şi începe să vâslească într-acolo. Mai are un pic şi ajunge. E la doar câţiva metri. Apoi se opreşte şi începe să vâslească în altă direcţie. Tânărul înebuneşte şi urlă la el ca disperatul. Pescarul se apropie din nou de sărmana fata apoi iaraşi o porneşte în alta direcţie dând a lehamite din mâini. Fata nu voia cu niciun chip să fie salvată. Se bucura nebuneşte de ploaia aceea şi nu intelegea de ce pescarul ţine musai s-o salveze, cerându-i acestuia s-o lase în pace. Intr-un final începe să înoate spre mal. Când este la vreo cincizeci de metri, câţiva curajoşi din grup sar dupa ea… s-o ajute (!).  Ajungându-i  în preajmă unul îi povesteşte despre disperarea iubitului ei care priveşte neputincios şi nedumerit de pe mal… Când ajunge destul de aproape ca să poată fi auzită fata îi strigă prietenului ei „Te iubesc, să nu mă baţi!”.  Probabil că şi pe acel iubit îl chema tot Dodo.

Dacă vă stă la îndemână vă recomand cât se poate de insistent să faceţi măcar o dată în viaţă, o baie într-un lac, pe o ploaie torenţială, cu spume, în timp ce, de undeva din cer, se aude la maximum „Show must go on”.  Vă promit că veţi rămâne cu o amintire de neuitat.

Punct de plecare AICI

Partea amuzantă a unor semnale triste…

Cândva prin anul 1900 toamna, într-o vară, dl.X, pasager în autobuz, a fost fără voie, martor amuzat al unei discuţii între două tinere domniţe.

„Ce mai faci tu? Nu te-am văzut de un car de vreme!” „Ce să fac tu, m-am măritat şi am copil mic, stau mai mult pe acasă.” „Păi parcă făceai liceul la seral.” „Da, tu dar nu m-am mai dus că n-am mai avut timp şi nici chef. Da’ acum îmi pare rău.” „Da’ de ce, tu?” „Aa, păi era mişto la liceu cu colegii. Mai ales la ora de biologie cu profa aia haioasă. O scotea pe Monica la lecţie şi ne pişam pe noi de râs. O întreba ce sunt genele, şi aia arăta cu degetul pe la ochi, şi nu erau alea tu, şi ce ne mai râdeam…”

Ceva mai târziu, în alt an (cam prin 1900 toamna), tot într-o vara, dl.X, pasager în autobuz (acelaşi autobuz),  a fost fără voie, martor amuzat al unei discuţii între (alte) două tinere domniţe.

„Ce mai faci tu? Nu te-am văzut de un car de vreme!” „Ce să fac tu, sunt ocupata, cu familia, cu serviciu’.”Da’ ce tu, te-ai angajat? Unde lucrezi?” „Lucrez la spital fată, sunt infirmieră.” „Si cum e? Nu e nasol?” „Eee, ba da, la început a fost nasol, dar acuma m-am obişnuit. Dupa ce m-am angajat, când am fost în prima tura de noapte i s-a făcut rău la o babă din salon. Doctorul de gardă dormea. M-am dus să-l trezesc, dar până să se scoale ăla, baba a murit. Io m-am pus pe plâns. Doctorul a început să râdă şi m-a întrebat: Ce-ai fată nu ţi-e bine?  Da’, acuma m-am obişnuit. Când mai moare câte unul doctorul mă întreabă: Acuma ce faci, nu mai boceşti? Nu, dom’doctor zic io, şi ne spargem amândoi de râs.”

Ca de obicei, d-lui X, i s-a năzărit că între cele două întâmplări  din autobuz, ambele avându-l ca martor (inocent? întamplator?) există cumva o conexiune secretă, un scurtcircuit meta-fizic…  O fi? N-o fi? Cine stie?…

5 August. Moartea unei Duminici.

A mai murit încă o duminică înainte de a se naște, asasinată în burta mamei ei. Crima a fost premeditată și s-a produs în noaptea de sâmbătă spre luni, înainte de miezul nopții. Criminali niciodată prinși si niciodată dovediți au înscenat o strangulare accidentală cu cordonul ombilical. Alții susțin că nenăscuta duminică s-ar fi sinucis, din teama dezamăgirilor din dragoste. Cert este că duminica a murit. Păcat de ea. Se anunța a fi o splendidă duminică de vară, frumoasă ca o fată mare plină de speranțe și promisiuni. A murit pe întuneric, fără martori și fără lumânare, ne botezată și ne alintată de nimeni.  A fost înmormântă pe ascuns, fără slujbă și fără alai, direct în pământ, înfășurată în propriile-i aripi. Fie-i țărâna ușoară și veșnicia plăcută. O duminică ce nici n-a existat, din colecția duminicilor fără rost.

Munca apei

Days after days, after days, in my life, empty days, because I can’t get enough you in them. And each day with too little of you in it is a lost day. Forever. Inexorable lost. Irretrievable lost days.

Zi după zi, după zi, în viața mea, zile goale, pentru că nu pot avea destul din tine în ele. Fiecare zi cu prea puțin tu în ea este o zi pierdută. Pentru totdeauna. Inexorabil pierdută. Zile pierdute irecuperabil.

 

Viaţa pe larg. Roman.

Ilie (omul). S-a născut la ţară. Și a murit la ţară. In exact acelaşi loc de pe fata Pământului, în aceeaşi  curte, la nici un metru distanţă.  De foarte tânăr şi până la bătrâneţe a umblat prin multe locuri şi a locuit la oraş, departe de casă. A trait 89 de ani şi încă o zi. In toată viaţa sa, spre mirarea şi amuzamentul copiilor săi, când mergeau în vizită la ţara el spunea că se duce pe acasă. Acesta a fost singurul înţeles al vieţii lui: întoarcerea. In rest, Ilie (omul) a fost mereu, până la sfârşit, egalul lui Ivan Ilici (personajul). Tu, cititorule, cum stai?