(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Nişte atingeri

Posted by Arca lui Goe pe august 14, 2018

Pas în Doi, un film pe care, înainte de a-l vedea, mi l-a povestit o iubita de o vară la mare. Apoi l-am văzut şi revăzut. Fără iubita de la mare. Să-l vedeţi şi revedeţi şi voi. Cu cine vreţi. Despre film şi despre Anda Onesa altadată, în altă proză scurtă. Acum vreau să insist pe o secvenţă insignifiantă din film. Un personaj cu totul şi cu totul secundar (Dodo), un tip cuminte, cumsecade, timid şi bleguţ se însoară. Balul buralacilor este o masă la cantina fabricii, cu caţiva colegi. Ghiţă îl sfătuieşte să nu-şi bată nevasta (că nu se cade, indiferent ce-ar face femeia să n-o baţi). „Fiara” Dodo, promite să n-o bată. Apare şi mireasa care pare a fi în control total, lundu-l pe sus pe bietul Dodo, care nu mişcă în front. In urma lui un coleg îi striga „Să n-o baţi Dodo, să n-o baţi!”. A ironie sau a îndemn (nu se ştie)…

La câţiva ani distanţă ne bălăceam într-un lac şi ascultam muzică simfonică dată pe foarte tare, difuzată de la debarcader. La ora doua fix DJ-ul schimbă muzica de la clasic la pre-modern… Queen – Bohemian Rhapsody… Fără absolut nicio legatură (oare?), brusc începe o ploaie torenţială înspăimântătoare…  Bălăceala noastră capătă accente apoteotice. Se rup norii. Apa lacului fierbe parcă sub torentele care cad din cer. Uşor totul este învăluit în pulbere fină şi ceaţă. Ne cuprinde aşa un soi de teamă şi ieşim unul câte unul din apă. Ca să nu ne ude ploaia. Câţiva curajoşi sunt încă departe pe lac. Abia îi mai distingem prin ceaţa produsă de ploaia torenţială la întâlnirea apei cu apa. Dincolo de huruitul admirabil al ploii biciuind suprafaţa lacului, la concurenţă cu Freddie Mercury (care susţine destul de convingator că Show must go on) nu se aude nimic. Este, aş putea spune, o tăcere deplină. Ne îngrijorăm pentru cei pierduţi în larg. In special un băiat care nu ştie să înoate se agită disperat pe mal pentru că prietena lui este singură, undeva în mijlocul lacului. La o oarecare distanţă este un pescar cu barca. Tânărul urlă cât îl ţin plămânii la pescar cerându-i (din semne) să se ducă cu barca spre prietena lui care pare în dificultate pe lac. Pescarul întelege cu chiu cu vai şi începe să vâslească într-acolo. Mai are un pic şi ajunge. E la doar câţiva metri. Apoi se opreşte şi începe să vâslească în altă direcţie. Tânărul înebuneşte şi urlă la el ca disperatul. Pescarul se apropie din nou de sărmana fata apoi iaraşi o porneşte în alta direcţie dând a lehamite din mâini. Fata nu voia cu niciun chip să fie salvată. Se bucura nebuneşte de ploaia aceea şi nu intelegea de ce pescarul ţine musai s-o salveze, cerându-i acestuia s-o lase în pace. Intr-un final începe să înoate spre mal. Când este la vreo cincizeci de metri, câţiva curajoşi din grup sar dupa ea… s-o ajute (!).  Ajungându-i  în preajmă unul îi povesteşte despre disperarea iubitului ei care priveşte neputincios şi nedumerit de pe mal… Când ajunge destul de aproape ca să poată fi auzită fata îi strigă prietenului ei „Te iubesc, să nu mă baţi!”.  Probabil că şi pe acel iubit îl chema tot Dodo.

Dacă vă stă la îndemână vă recomand cât se poate de insistent să faceţi măcar o dată în viaţă, o baie într-un lac, pe o ploaie torenţială, cu spume, în timp ce, de undeva din cer, se aude la maximum „Show must go on”.  Vă promit că veţi rămâne cu o amintire de neuitat.

Punct de plecare AICI

9 răspunsuri to “Nişte atingeri”

  1. „Să n-o baţi Dodo, să n-o baţi!”

    Aici, la ora / minutul / secunda: 1:16:49 din totalul de 1:40:41

  2. Zice-se ca ochii care nu se vad se uita… Se uita in alta parte, sau se uita pe furis. Vad ca cei care nu se (mai) vad nu se pot sustrage total naturii cuantice a lumii, materializandu-se uneori, spontan, la localitate, prin bubble up virtual, pentru o clipa scurta, scurta, (fata de care nano-secundele par eternitati). I-as invita pe toti acestia la o cafea amara, fara lapte, fara zahar, intr-o colectivitate de adânci singuratati, pentru o terapie de grup, intr-un silentium lugubru. Si de ar fi sa fie, am sta pe malul Jiului, la o masa rotunda, de piatra, cu niste cesti enorme in mâini. Linistea ar fi atat de deplina incat am putea auzi cum cade cafeaua prin esofage in oceanul interior ale fiecaruia, si ne-ar cuprinde asa… o nostalgie nelamurita, de ne-ar da lacrimile. Lacrimi atat de grele incat, in cadere, ar sparge masa tacerii… (hai c-aici am adus-o bine 🙂 )

    P.S. Salutari la fel de cordiale tuturor celorlalti ne-vazuti, ne-auziti, in pe-trecere, ca pietoni, pe Arca lui Goe.

  3. V-as aduce la cunostinţă că traducerea, cuvânt cu cuvânt, în dulcea limbă română, a expresiei latinesti „Sic transit gloria mundi” ar fi: „Asa a trecut Gloria munţii”. As mai adauga ca, într-o maniera extrem de subtila si de de un profund ezoterism, aceasta menţiune este foarte, foarte, on topic (prin atingere) cu topicul „Niste atingeri”. Zău. Pe onoarea mea de d.Goe. V-as ruga sa ma credeti pe cuvant intrucat, eu personal, nu pot releva profanilor relatia secreta dintre aceasta traducere si topicul zilei. Numai si numai acea Glorie, de-ar fi aici si de si-ar aminti (doua imposibilitati statistice), ar putea deconspira (daca ar vrea, altă imposibilitate), de ce a trecut Gloria muntii si ce treaba are asta cu Dodo, cu Felicia, cu iubirea si cu violentele domestice… Altcineva, nu si nu…

    Sic transit gloria mundi
    How doth the busy bee,
    Dum vivimus vivamus,
    I stay mine enemy!

    • Si pentru a face confuzia mai clara, mai autentica si mai profunda, as adauga aceasta explicatie lamuritoare la comentariul de mai sus (dar numai si numai in absenta d-nei Stely, desigur)

      • Stely said

        Da, am fost , sunt si voi ramane aici , poate doar atunci cand nu voi mai fi , dar s-ar putea ca nici atunci , desi unii mai pesimisti ne spun altceva , precum ca atunci …

        Când ai murit/ Poți să fii liniștit/ Pentru nimeni nu mai contează că ai trăit./ Nu vor mai ști cine-ai fost,/ Toți te vor uita/ Se vor căca porumbeii pe statuia ta. 🙂

        P.S. Despre „niste atingeri ” as avea o alta varianta (atingere) la filmul lui Dan Pita. Este vorba de „Toamna Bobocilor „. Voi incerca sa fac niste conexiuni intre „bobocia” mea si schimbarile ce au urmat ( agonie si extaz ) care pot fi „traduse” intr-un singur cuvant : destin . In ce priveste cealalta „promisiune” (va urma ) „romanul de aventuri” la fel ,voi incerca o proza scurta, lunga , dar poate ceva mai tarziu. Insa, dupa cum spuneam candva , singurul lucru care ma impiedica sa scriu este faptul ca ma simt timorata (coplesita) de subtilitatea si stilul literar (artistic) al prozelor de pana acum , scrise de adavaratii autori (vedeti mai sus). Plus de asta sunt alti autori adevarati care stau „in papusoi” si fie nu indraznesc, fie din alte motive ce m-ar include (cred)direct pe mine , nu vin aici cu scrierile dumnealor, recunoscute in lumea literara prin autenticitatea lor.

        Hmm… am pierdut meciul Simonei , reluarea dupa intreruperea de azi dimineata. Bine macar ca a castigat . Cum s-o fi intamplat ? M-am uitat mai devreme si nu era nici un semn ca ar incepe. Banuiesc ca s-a jucat intr-o mica ferstruica de oprire a ploii , intrucat vad ca s-a intrerrupt din nou. 😦

  4. Stely said

    Poate ca ar trebui sa fac mai intai niste precizari , privitoare la ideea de a face o conexiune intre cele doua filme ( „Toamna Bobocilor” si.”Pas in doi ” )drept punct de plecare pentru asa zisa proza scurta. Nici eu nu voi discuta prea mult pe marginea filmului insa pot sa spun ca, desi filmul este bine regizat din toate pdvd. scenariul acestuia nu este pe masura regiei. Cand am vazut filmul lui Dan Pita, asa cum mi se intampla adesea cand vizionez un film , incerc sa ma conectez emotional la trairile personajelor din film. Sigur ca la un moment dat (pe la mijlocul filmului) am resimtit drama prin prisma personajelor principale din caminul acela de nefamilisti, dar cercetandu-mi viata la varsta personajelor din film, fara sa vreau ,mi-am amintit de „Toamna Bobocilor”, care desi a avut la vremea aceea un succes mare la public, nu mi-a placut. De fapt , referitor la film , pe care l-am vazut imediat ce a fost lansat , am avut ocazia sa-mi exprim opinia despre el intr-un mic interviu facut de revista Cinema , interviu ce mi-a fost publicat intocmai in nr urmator al revistei.. Am spus ca filmul a fost idealizat (romantizat )dar ca de fapt realitatea este alta. Eram atunci la cativa ani (cinci) dupa ce imi efectuasem cei trei ani de stagiu obligatoriu la o scoala dintr-o localitate din Baragan. Ca si cei trei tineri din film ,nu am avut incotro si m-am prezentat la post , cu gandul sincer de a nu cere negatie. De altfel nici nu aveam cum ,deoarece toate posturile de profesori din judetele din jurul Bucurestiului erau blocate. Am resimtit filmul ca fiind cu tenta propagandistica de la un capet la altul. Acesta fiind motivul principal pentru care nu mi-a placut.
    Si iata de ce am considerat ca povestea „glorioasei ” mele existente ar trebui sa inceapa de aici, de la inceputul acelei toamne (1 semptembrie) cand cu „mamica de mana „m-am prezentat la post . 🙂

    Am ajuns la scoala intr-o dupa amiaza de toamna , in septembrie , dupa 3-5 ore de mers cu trenul si inca vreo ora de mers cu o trasura pana in localitatea unde am fost repartizata. Trasura era a unuia dintre preotii din localitate care ar fi trebuit sa soseasca din Bucuresti cu acelas tren. Norocul nostru a fost ca preotul nu venise si ca urmare am beneficiat de un mijloc de transport ca sa ajungem lejer in localitate, altfel trebuia s-o luam pe jos cu bagaje cu tot ,5-6 km. In trasura se afla alaturi de vizitiu fiul preotului ce venise sa-si intampine tatal. Era un tanar, la prima vedere ,destul de atragator dar fara sa ma impresioneze . Ba , dimpotriva , mi-a dat impresia ca ar fi un infatuat. Era imbracat cu o camasa alba care era larg deschisa la piept, atat cat sa iasa in evidenta un lantisor de aur cu o crucilita agata de el . La inceput nu ne-a acordat nici o atentie . Eu , o tinerica micuta si subtirica, cu parul tuns scurt si cam blondin 🙂 nu aveam mutra de profesoara. Insa , dupa ce a aflat ca sunt cu adevarat profesoara ,repartizata la scoala din localitate, s-a oferit pe loc sa ne conduca la directorul scolii, pe care spunea el il cunoaste bine. E adevarat, mi-a prins bine compania lui. A mers cu noi si m-a prezentat directorului si, dupa putin timp a plecat .De atunci a disparut din peisaj , pana in aprilie anul viitor cand va juca un rol deosebit (veti vedea ce s-a intamplat) dar am aflat mai tarziu ca este inginer geolog undeva prin Arad.

    Ceea ce a fost insa o surpriza placuta a fost scoala. Nu ma asteptam sa fie atat de spatioasa, frumoasa si deosebit de curata. Scoala cu vreo 10 sali de clasa ,era construita de curand dupa standarde moderne. Alaturi era curtea scolii si un teren de sport bine amenajat , iar ceva mai departe o sala incapatoare de sport la fel de bine dotata. Printre altele acolo am invatat sa joc tenis de masa. Prin urmare ,mi-a mai venit inima la loc deoarece pana atunci, la trecerea prin localitate pana la scoala, imi pierise” piuitul”. si mie dar si mamei mele. . Case mici, ulite intunecate cu hartoape ., curti in paragina, fara nici o floricica , sau pomi si verdeata. Acolo de unde veneam noi era prin comparatie raiul pe Pamant. A urmat apoi instalarea la o gazda , la coana Lenuta. Era tot ce insemna mai bun. Casa era aproape de scoala , dar ea in sine era micuta si ce era mai rau ,mobilata foarte saracacios. Am aflat mai tarziu ca, de fapt, nu locuia acolo dar venea din cand in cand de la Petrosani , unde fusese deportata si traia acolo impreuna cu sotul si copiii. Din mosieri cu 100 de hectare de pamant , au fost obligati sa lase totul in urma si cu ce aveau pe ei si ceva lucruri din casa au luat drumul pribegiei …la mina de carbuni. Asta da , drama….. 😦

    P.S. Va urma , dar nu stiu cand…. Poate voi reusi sa condensez povestirea , adica s-o fac din lunga scurta . Dar voi putea ?? Depinde si daca „se merita ” 🙂

    • RALG said

      daca „se merita” ??? Care ar fi criteriile dupa care s-ar putea decide daca „se merita” sau nu? Cine trebuie sa faca evaluarea? 🙂

      P.S. Oare alde Niku Electricu, Neamtu Tiganu, Gabriela Savitsky, D’Artagnan si altii or avea si ei vreo proza scurta pe suflet care nu se da scoasa, pe ulitza, la vedere? Sau pur si simplu d-lor nu detin asa ceva? D-voastra ce credeti?

      • Stely said

        Pai , in primul rand ar fi propria-mi temere ca s-ar putea sa ma fac ridicola , prin faptul ca nu voi reusi sa extrag acele esente care sa ajunga la sufletul cititorului. Altul ar fi interesul pentru asemenea gen de scriere cu tenta autobiografica. E adevarat ca mie una mi-ar placea sa citesc fragmente sau poate chiar un roman intreg din viata Dl Goe din real sau a Gabrielei Savitsky etc…Eu cred ca fiecare dintre cei enumerati detin cu prisosinta abilitati de sciitor de proza scurta , cu mult peste ce fac eu acum. Ma gandesc la D’Artagnan , la topicele lui de la Han. Ce i s-o fi intamplat ? De asemenea ,ma gandesc ca poate vor fi incitati de indrazneala mea si vor veni aici cu cate o proza scurta care sa ma scoata din joc . Nu le-ar fi greu deloc. Chiar nu stiu , zau, cum de reusesc sa se abtina ?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: