(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for septembrie 2018

Focule, vino cu mine (I)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 30, 2018

motto:

„Through the darkness of future’s past,
The magician longs to see.
One chants out between two worlds…
„Fire… walk with me.”
We lived among the people.
I think you say, convenience store.
We lived above it.
I mean it like it is… like it sounds.
I too have been touched by the devilish one.
Tattoo on the left shoulder…
Oh, but when I saw the face of God, I was changed.
I took the entire arm off.
My name is MIKE.
His name is BOB.”

***

Cand lunga vreme ai foarte putin, si acel ceva ti se ia sau ti se pierde, suferinta este… va conti-nu…

***

pana cand muzele se vor lasa induplecate sa ma viziteze pentru a picura in cuvinte (putine, cat mai putine, v-as ruga) continuarea acestei proze scurte, planuita in doua-trei episoade… l-as in-forma pe cititorul citit si unic al Arcei lui Goe ca proza scurta se mai poate citi AICI – Particula lui Dumnezeu si in genere AICI.

***

Focule, vino cu mine (varianta întâia)

Natura umana ne ingaduie si ne forteaza sa descoprim in permamenta necesitati noi, nenaturale, pentru care dezvoltam un cult, la limita obsesiv, ce ne face sa dorim irepresibil lucruri aparent dispensabile, in tot cazul neesntiale pentru fiintare, care insa ne absorb si ne consuma cu totul, transformandu-ne.

In vremuri de criza si saracie, aceasta nevoie disperata de a iesi din greatza existentiala si de a ne lasa consumati de atasamente nenaturale, isi gaseste cu greu drumul. In era de debut a fantomaticilor ani 90, nu aveam prea multe optiuni, asa incat un serial precum Twin Peaks era un drog pe care nu-l puteai evita sau refuza. Fiecare episod era un reper fix, o poarta de trecere care se deschidea o data pe saptamana, unic si irepetabil… iar ratarea unui asemenea episod era una dureros de definitiva.

Impreuna cu un grup de prieteni obisnuiam de foarte multa vreme ca, in fiecare an, la inceputul lui august, sa ne retragem cu corturile undeva intr-un astfel de loc, un Twin Peaks local, ce-si astepta resemnat demonii care intarziau sa vina. Stateam o saptamana intr-unul din nodurile acelui spatiu, apoi ne mutam tabara intr-un alt centru al aceluiasi Twin Peaks, pentru inca o saptamana. In acest timp, o zi eram pe traseu, pe munte, prin pesteri, si pe cheiuri, alta zi eram pe malul lacului la plaja si innot. Erau in acel Twin Peaks trei astfel de ape, iar ritual anual al acestui periplu devenise de neevitat. Doar ca anul acesta ceva umbrea intalnirea atat de asteptata cu universul paralel in care evadam total pentru doua saptamani. Era vremea in care la televizor se difuzau, sambata, episoadele tenebroase ale filmului lui David Lynch, iar intoarcerea noastra in paradis, inexorabil programata la inceput de august, avea sa ne coste doua episoade din Twin Peaks. Enorm. Un pret greu cu care nu prea reuseam sa ne impacam, facandu-ne fel de fel de visuri fanteziste despre cum am putea totusi sa vedem filmul.

Se inserase de-a binelea, iar in aer domnea o linste vecina cu infinitul. Ne intorceam de la pestera, coborand agale, istoviti si flamanzi, catre corturi. Printre ramuri se vedeau in departare licaririle galbui ale focurilor facute de altii pe langa corturi, si parca, parca, adus de vânt, se simtea miros de fum si friptura… Am cotit-o pe un drum forestier, pe malul raului, intrand in line dreapta spre locul unde campasem. La liziera padurii se zarea o lumina mica, alba, bizara, care nu se potrivea deloc in peisaj. Ne apropiam intrigati incercand sa ne lamurim ce ar putea fi. Pe capota unei Dacii era asezat un televizor portabil, alimenat de la bateria masinii, iar in preajma un cuplu de pensionari asezati pe sezlonguri se pregateau sa vizioneze episodul din Twin Peaks. Invitati prin gesturi simple de cei doi, am ramas cu totii pe un semicerc si am urmarit, in tacere, filmul. Continutul acelui episod se potrivea armonic cu miracolul de a-l fi putut viziona atunci cand ne luasem orice speranta ca o sa reusim.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Cum m-am desparţit de prietena mea (a doua variantă)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 25, 2018

AvertismentPovestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam, intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel.

Am asteptat-o (ca de obicei) la intrarea in parc. A coborât dintr-un taxi, care a ramas s-o astepte. S-a apropiat in graba, cărând pachetul cu scrisori. Mi-a spus ca ii pare rau dar nu poate ramane decat 5 minute căci trebuie sa ajunga la meditatie întrucât profesorul îi chemase in ultimul moment, cu o zi mai devreme, caci a doua zi trebuia sa mearga in alt oras la o înmormantare. Ce se mai putea spune in 5 minute? Mi-a intins pachetul cu scrisorile mele dar a refuzat sa primeasca inapoi scrsiorile pe care mi le scrisese. Mi-a spus ca prefera sa le stie impreuna, la un loc, si ca oricum nu poate sa le care la meditatie dupa ea. Ce ar fi zis profesorul si colegii? Niciun cuvant nu-si mai gasea drumul spre suprafata. S-a repezit si m-a pupat pe gura apoi a sarit in taxi. Mi-a aruncat un zâmbet chinuit si mi-a facut semn s-o sun. Si asa a disparut din viata mea. Am ramas in poarta parcului cu doua plase de scrisori. M-am gandit ce sa fac cu ele. Mi-a trecut prin cap sa intru in parc si sa le arunc in lac. S-ar fi acoperit lacul, ca de nuferi. Pana la urma m-am dus la hotel si le-am lasat in camera. As fi avut timp sa ma duc la gara si sa iau trenul inapoi acasa dar am decis sa raman peste noapte in acel oras daca tot platisem camera. Nu mai stiu cum mi-am petrecut dupa-amiaza. Spre seara m-am intors la hotel. M-am oprit pe terasa. M-am asezat la o masa si am cerut ceva de baut. Oferta era foarte saraca asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un lichior Artic (de menta). Apoi cu inca unul, si inca unul, asezonate cu „alune americane”. La o alta masa era un mic grup vesel, un tip insotit de doua „dame”. Una dintre ele era destul de comuna, dar cealalta n-ar fi putut trece neobservata, blonda, platinata, incercand (si reusind un pic) sa aduca cu Marilyn Monroe, ma rog o versiune provinciala dar orisicat. Sorbeau din pahare, vorbeau, radeau, nu puteai sa nu-i bagi in seama. Probabil ca m-au surprins observandu-i caci dupa o vreme am bagat de seama ca se uita si ei catre masa mea, dandu-mi impresia ca discuta despre mine, un ciudat care sta singur la masa si bea Artic dupa Artic. Tipul s-a ridicat a venit la mine si mi-a spus ca daca mi-ar face placere ma invita la masa lor ca sa bem impreuna. Am fost luat prin surprindere asa incat in primul moment am vrut sa-l refuz, dar din cauza efectului Artic n-am apucat sa deschid gura prea repede asa ca am avut vreme pentru a doua opinie. De ce nu, i-am zis, si m-am mutat la masa lor. Am observat ca nici tipa aceea care era „destul de comuna” nu era deloc uratica. Dimpotriva. Semana foarte bine cu tipul incat am crezut ca este sora lui si ca ea ar trebui sa fie cea disponibila si motivul principal pentru care am fost chemat sa intregesc grupul. M-am gandit ca asupra ei ar trebui sa-mi focalizez atentia si sa uit de Marilyn Monroe, dar cand tipul a facut prezentarile am aflat ca de fapt nu este sora lui ci sotia lui, in timp ce Marilyn Monroe era o colega de-a lor din trupa de teatru amator si ca avusesera cateva reprezentatii in oras. Ce coincidenta, caci pe atunci si eu ma mai indeletniceam cu astfel de teatru pentru amatori. Erau cu totii cu 5-6 ani mai mari decat mine.  Am petrecut bine impreuna. Nu-mi amintesc cum ii chema pe cei doi soti, dar imi amintesc (cum as fi putut uita?) ca pe Marilyn Monroe o cheama Lucia. La plecare m-au invitat sa jucam un wist in patru in camera celor doi soti, ispitidu-ma si cu niste cognac Milcov care s-ar fi aflat acolo. Am jucat cateva runde de wist dar s-a facut tarziu si Lucia a zis ca e obosita si vrea sa se retraga in camera ei. Am profitat de ocazie ca sa ma retrag si eu. M-am oferit s-o conduc. La usa camerei,  care era vecina cu a mea, mi-a spus ca i-a sarit somnul dar ca i s-a facut foame si ca ma invita o gustare in camera ei. A scos doua sandwich-uri si o sticla de vin pe jumatate goala. Am mancat in liniste apoi ne-am luat paharele cu vin (paharele acelea borcanate care se gaseau pe la hoteluri pe vremuri), am stins lumina in camera  si ne-am dus la fereastra sa admiram peiajul nocturn al acelui oras strain. Priveam tacuti in zare, cuprinsi amandoi de un soi de stinghereala care nu anunta nimic bun. Probabil ca dupa se termina si ultimul strop de vin din pahar urma sa-i spun noapte buna si sa ma retrag. Linistea noptii era tulburata de un grup de cheflii care stateau pe trotuar si vociferau chiar sub fereastra noastra. Ce tipi galagiosi, a zis Marilyn Monroe, ar trebui sa le turnam vin in cap. Vrei sa le torn vin in cap? Am intebat. N-ai curaj, mi-a zis ea. Vrei sa vezi? am ripostat. Apoi fara alta vorba mi-am golit paharul de vin pe fereasta. Ne-am speriat de ceea ce avea sa urmeze retragandu-ne brusc de la fereastra, cautand un loc in care sa ne ascundem. Ne-am ascuns in pat, sub cearsaf, consolându-ne salbatic unul pe altul, in contra injuraturilor care se auzeau de afara. Inainte sa adormim, Marilyn Monroe mi-a soptit la ureche: Imi pare rau ca a trebuit sa le patam hainele nenorocitilor ălora dar de meritat a meritat. Dimineata m-am trezit târziu singur in camera de hotel. Am plecat in graba caci eram pe cale sa pierd trenul inapoi spre casa. Mi-am luat bagajul din camera alaturata, am lasat cheia la receptie si am fugit, uitand in urma doua pachete cu scrisori. Pe Lucia n-am mai vazut-o niciodata de atunci. Pe prietena mea fara nume n-am mai sunat-o si nu i-am mai scris. Nici ea nu m-a mai sunat pe mine. Mi-a trimis o vedere in anul urmator anuntandu-ma ca intrase la facultate, din a parta incercare. De vazut am mai vazut-o o singura data, la ceva ani dupa aceea. Ne-am intersectat  pentru cateva clipe pe plaja la mare, ea era impreuna cu sotul si cu fiul ei, eu impreuna cu sotia si cu fiica. Privirile ni s-au intalnit pentru o clipa dar ne-am scurs unul pe langa altul fara nicio vorba. De atunci nu mai stiu nimic despre ea.

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 24 Comments »

Cum m-am desparţit de prietena mea (întâia variantă)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 24, 2018

Avertisment: Povestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel. Ne-am întâlnit pe o alee, fiecare având în mână câte o plasuţă cu scrisori, cea pe care o căra ea fiind semnificativ mai voluminoasă. Am pornit-o amandoi spontan, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai firesc, spre una din băncile de pe malul lacului, pe care, pe vremuri, o consideram a noastră.

Ne-am aşezat fără vorbă. Am schimbat plasele cu scrisori. Am băgat de seamă că în plasa cu scrisorile mele, care-mi erau înapoiate, se afla şi un disc de pickup. Era unul dintre cadourile pe care i le făcusem cândva, dar din nefericire, acum nu reuşesc cu niciun chip să-mi amitesc ce disc era, parca un Beatles, nu stiu care. Stiu doar că atunci nu întelegeam de ce tocmai pe acela se gandise să mi-l înapoieze. Cine ştie!? Poate fusese prin preajmă, la îndemană, atunci când adunase scrisorile. Eu nu-i înapoiam niciunul dintre cadourile primite de la ea. Am întrebat-o de ce mi-l înapoiaza şi mi-a spus că l-a ascultat deja de prea multe ori şi că nu-i mai trebuie şi că s-a gândit că poate îmi trebuie mie. I-am spus că nu, nu-mi trebuie, şi ca drept dovadă l-am scos din plic şi am încercat să-l rup în două, cu un gest scurt şi convingator. Mare greşeală căci discurile astea sunt foarte flexibile şi până să reuşesc să-l rup a trebuit să încerc de vreo două, trei ori, într-o scenă în care m-am umplut de un ridicol sublim. Ea nici n-a râs, nici nu s-a întristat de ridicolul meu, rezumându-se să mă privească cu un zâmbet nedumerit.  Am aruncat cele doua jumatăţi în lac, separandu-l pe John Lennon de ceilalti, iar apoi m-am aşezat şi eu pe bancă. Am tăcut o vreme.  Apoi am vorbit banalităţi, despre cunoştinte comune, pe seama cărora obişnuiam să ne amuzam împreuna, despre cum stă cu învaţatul, căci urma să dea (iarasi) la facultate, şi despre tot felul de nimicuri, până când s-a făcut seară de-a binelea şi au ieşit stele peste lac. Mi-a spus că trebuie să plece acasă căci o aşteaptă ai ei cu masa. Ne-am ridicat şi am pornit-o împreuna spre ieşirea din parc. Ne-am despărţit aşa cum ne mai despărţisem de câteva ori, cu câte un zâmbet amar pe faţă, sărutând-ne firav şi timid, ca doi necunoscuţi ale caror buze se ating pentru prima oară. Inainte de a ne despărţi ea a ridicat privirea spre cer şi mi-a arătat cu degetul o constelaţie anume, spunându-mi: „Ea o să fie mereu acolo”. Apoi am urmărit-o cu privirea, îndepărtandu-se, până când s-a pierdut în întuneric pe stradă, înţelegând brusc că n-o s-o mai văd niciodată. M-am debarasat cu o durere surdă de pachetul cu scrisori, înghesuindu-l în primul coş de gunoi care mi-a ieşit în cale, în drum spre hotel, eliberandu-mă astfel de o literatură înutilă, definitiv pierdută. Doamne ce oi fi scris în toate scrisorile alea?

M-am oprit pe terasa hotelului hotărât să mă îmbatat cu lichior Artic (de mentă), ceea ce am şi făcut, revenindu-mi din mahmureală abia a doua zi când coboram din tren, în gara oraşului meu de reşedintă, acum şi el de duioasă amintire.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 10 Comments »

Prima zi de scoală

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 21, 2018

Desi nu-mi amintesc decât cateva secvente din istoria si emotiile primei zile de scoală, tare mi-e teama ca odata ce voi incepe sa scriu despre asta cu greu voi putea sa ma pastrez in frontierele categoriei „proza foarte scurta”.  Cel mai probabil imi va iesi o proza semi-scurta. Nu am cum sa stiu de pe acum daca voi fi mai apoi in stare s-o rescriu mai intr-o varianta esentiala, concisa, punctuala.  Poate voi fi, poate nu, poate se va gasi altcineva s-o esentializeze.  Vreun martor binevoitor , detasat emotional de acea intamplare, aflat „intâmplator” in aria de acoperire a „Povestirilor de Nimic”, s-o gasi sa o aduca din condei la doua-trei randuri de poezie in vers alb.

Experienta mea de prescolar a fost una extrem de redusa, intrucat in perioada cu pricina familia mea era prinsa cu mutarea dintr-un oras in altul. Am fost cateva saptamani la o gradinita in micul orasel in care locuiam, apoi a trebuit sa ne mutam, dar pentru ca resedinta familiei din orasul destinatie nu era gata inca, am locuit o vreme la tara la bunici si am frecventat gradinita de acolo pentru fix o saptamana, rastimp suficient pentru ca mama sa realizeze ca nu este o experienta care sa mi se potriveasca. Dar despre gradinitele mele de draga amintire, alte proze semi-scurte, alta data.

Din debutul acele zile de 15 Septembrie imi regasesc emotiile care ma faceau sa am inima cat un purice dar nu-mi amintesc mai nimic despre cum au decurs acasa pregatirile de dimineata, nici despre drumul pana la scoala, nici de careul festiv din curtea scolii. Amintirile mele despre aceasta zi incep burusc pe culoarul scolii, tinand-o strans de mana pe mama, indreptandu-ne catre clasa. Imi amintesc vanzoleala nebuna, freamatul  si zumzetul colectiv in care eram prins ca-ntr-o curgere de apa. Abia acolo  emotia mea unica si personala, inchisa pana atunci inauntrul pieptului meu, s-a revarsata in afara si s-a contopit cu emotiile celorlalti, parinti si copii, intr-o mare si unica emotie, aceeasi pentru toata lumea. Unii copii plangeau in hohote de parca erau dusi la pierzanie, dar am vazut si parinti stergandu-si lacrimile de-mi venea si mie sa plang de plansul lor. Intuind ca am nevoie de o mica imbarbatare mama mi-a spus: Tu n-o sa plangi. Esti baiat si baietii nu plang (desi vai, si baietii plang, precum si caii se impusca, nu-i asa?). Am confirmat ca nu, nu plang si m-am tinut tare.  Am ajuns in clasa plutind parca si m-am trezit aterizand lin in banca a cincea pe randul de la perete, spre culoar. Pe pupitru ma asteptau abecedarul, cartea de aritmetica si o garoafa rosie.  Apoi parintii care i-au condus pe calatori la pupitre au fost invitati sa plece si sa-si abandoneze odraslele dragi sa se descurce acolo cum or sti, singure in lumea dezlantuita. Mama a pornit spre iesire dar in mod bizar in amintire port imaginea mea, ca si cum eu m-as fi privit, din exterior, vazandu-ma ramanand in banca, din ce in ce mai mic si mai pierdut, de parca s-ar fi produs un transfer de memorie si de amintiri intre mine si mama. Apoi mi-o amintesc pe mama zambind si facandu-mi cu mana inainte de a iesi din clasa. Am ramas uitandu-ma in acea directie. Dupa cateva clipe mama a bagat capul inapoi pe usa si a mai privit inca odata in directia mea, surprinzandu-ma in timp ce-mi stergeam discret lacrimile de la ochi.  Ei, imi mai amintesc eu si alte cateva detalii din prima zi de scoala dar esentialul cam acesta ar fi. Si apoi si asa am folost deja prea multe cuvinte, lungind acest topic dincolo de normele acceptate pe Arca in materie de proza sucurta.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 28 Comments »

(N-)Avem memorie. Cum procedam?

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 19, 2018

Hei, tu. Extrage o zi oarecare, la intamplare, din viata ta si incearca sa-ti amintesti ceva despe ea, orice. Incearca s-o reconstitui, din memorie, sa-i scrii povestea, s-o re-vezi, s-o recapitulezi, s-o retraiesti in minte, cu faptele si cu emotiile ei, ca si cum ai fi Marcel Proust… sau cineva inca mult mai dedicat decat fuse acel Marcel plecat (candva, intr-un prezent irosit) in cautarea timpului pierdut. Ce sanse ai? Aproape niciuna. Accesul la propria ta viata iti este dramatic cenzurat de capriciile memoriei tale.  Dar exista si polul opus. Se zicea ca exista undeva o femeia (defecta?) care este capabila sa-si aminteasca si sa redea cu precizie fiecare zi din viata ei. Ii spui data si ea iti toarna povestea acelei zile, consistent, credibil, cu detalii.  Oare o fi mai bine asa? Tu ce crezi? Cum sa mai traiesti prezentul, cum sa mai ai emotiile asteptarii viitorului când cari in cârca o povara crescatoare a memoriei unui trecut coplesitor? Poate ca este totusi mai bine ca ne amintim doar vag câte ceva, lucruri, fapte, emotii, intamplari, fragmete, cioburi… care ne ingaduie sa construim o imagine (peste timp) a unui entitati bizare, (inconsistenta poate), ce transcende (cu mult) eul clipei, ceea ce suntem, acum, aici. Desigur ca acea imagine (a noastra ?) construita ca un mozaic incomplet si difuz, n-ar prea putea sa fie sursa vreunei proze scurte (chiar daca de incadrat s-ar putea incadra destul de usor la rubrica „Povestiri de Nimic”)… Pentru proze scurte avem la dispozitie zilele speciale (emblematice, memorabile si remarcabile), ale vietii noastre, pe care le putem folosi ca repere ce pot genera astfel de mici povesti si pe care le putem reda in cuvinte potrivite, chiar daca nu suntem nici Marcel Proust, nici femeia cu memorie infinita. Uite de exemplu eu imi amintesc ca azi ziua in care…

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 24 Comments »

15 Septembrie

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 15, 2018

15 Septembrie, o zi plină de semnificaţii cândva. Ziua când începea şcoala, inclusiv şcoala vieţii, o zi plină de prospeţime, de emoţii, de promisiuni. Ziua tuturor începuturilor, a tutoror aşteptărilor şi speranţelor întru atingerea unui deziderat simplu şi banal: fericirea. Astăzi 15 septembrie este o zi ca oricarea alta, cu lumini şi umbre, cu soare pal şi blând, cu dimineţi mirate şi solitare.

Cuprins de un soi de o nelinişte surdă şi fără sens, mă extrag pe mine din mine şi din liniştea (in)comoda a casei, şi plec, foarte devreme, să cumpar pâine, pentru micul dejun. Pe stradă nu e nimeni altcineva decât soarele, de o blândeţe infinită (dacă o exista aşa ceva), zâmbindu-mi cu gura până la urechi de parcă m-ar cunoaşte de undeva. Un cârd de biciclişti (generat spontan, direct din aerul formidabil de dens şi de clar al acestei dimineţi de septembrie) trece în viteză pe lângă mine. Una dintre bicicliste ridică mâna şi-mi strigă: „Bună dimineaţa”. „Bună dimineaţa”, apuc să-i răspund, întorcând capul dupa ea şi exersand din mers efectul Doppler-Fizeau… Ajung la „Patiseria Florentină”, dar probabil că e înca prea devreme ca să fie deschisă. Nu se vede nimeni înauntru, nicio mişcare, dar scaunele sunt aşezate frumos la mese. Imi încerc norocul. Uşa e deschisă. Intru şi mă aşez la o masă. Nu mai este nimeni acolo, niciun client. Sunt singur, singur, singur, ca-ntr-un han departe, doar că nu plouă. Dimpotrivă. Soarele ţine morţis să inunde totul cu o lumină dulce şi blajină care mă forţează să-mi amintesc cuvinte pretenţioase (diafan, de ex). Probabil observand că există clienţi, vânzătoarea a pornit muzica. Din plafon susură discret un blues ce-mi pare vag cunoscut. Cer o cafea şi cafeaua vine având în top o inimioară de caimac atat de frumos conturată că-mi vine să-i fac o poză şi s-o postez pe facebook (bine că n-am cont). Privesc pe geam şi fiecare trecator mi se pare un eveniment, un spectacol, o bucurie în sine. Probabil că om avea ceva în comun, noi aştia de umblam aşa buimaci dimineaţa devreme, sâmbăta, în zilele de 15 ale lunii septembrie… Trag cât pot de cafea, dar până la urmă tot se termină. Trebuie să mă ridic din acel mic paradis de conjunctură şi să-mi caut de drum. Acuma presupun că n-o să mă credeţi (căci nici mie însumi nu mi-a venit să cred), dar în chiar clipa în care dădeam să mă ridic de la masă, din difuzoarele Patiseriei Florentine, a început să se auda Jacques Brel implorând „Ne me quitte pas”. Am rămas ţintuit. Am reuşit cu chiu cu vai să nu izbucnesc în hohote de plâns (mă rog de urlat, am urlat eu ceva acolo, dar numai pe dinăuntru).  Când s-a terminat melodia m-am ridiact şi am plecat spre ieşire. Vânzătoarea mi-a zâmbit şi mi-a spus că-mi urează o zi bună. O zi bună ?! O glumă tristă  sau o realitate subtilă, cine stie…

 

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 75 Comments »

Hai s-o dăm în bară

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 14, 2018

Când ne strangeam destui, si destul de des se intampla asa, jucam fotbal pe trernul de handbal al unui liceu de fete. E-hei ce vremuri. Curtea liceul era inconjurta de garduri mari si grele, pe alocuri consolidate cu sarma ghimpata. Inauntru se aflau cladiri vechi cu arhitectura pretentioasa, pentru ca inainte vreme acolo fusesera gazduite fel de fel de alte institutii, inclusiv cartierele generale ale unor armate din diferite razboaie mondiale. Exista chiar si un turn medieval (despre care se zicea c-ar fi fiind de pe vrema lui Mircea cel batran) si o capela. Acum, in acel interior atat de bine pazit, mai era si caminul de fete (internistele de la liceu, of Doamne), o gradina imensa de zarzavat (pentru cantina liceului), un parc (cu atat de multe feluri de arbori incat ar fi putut fi declarat usor gradina botanica), o curte interioara cu arteziene, ma rog o minune plina de atractii, inclusiv cu un teren de handbal pe bitum, cu porti, numai bun de jucat fotbal 7 pe 7. Cum naiba sa stai departe de asa ceva? N-aveai cum. Mereu saream gardul si ne faceam veacul in interior, pana sa prinda de veste paznicul, care de obicei dormea dus in cabina de la poarta principala, aia care dadea la strada. Cand aparea mosul o zbugheam ca potarnichile pentru a ne intoarce repede inapoi, nu dupa mai mult de o jumatate de ora, cat ii lua mosului sa se lase furat de somn in cabina lui. Dupa o vreme a ajuns sa ne lase in pace, capatandu-ne statutul de tolerati pe terenul de handbal.

Cand nu eram destui pentru un fotbal la doua porti, ori jucam victorie, ori jucam bare. Nu stii cum se joaca bare? Eeee… In spatele uneia dintre porti, la un metru de marginea terenului era zidul unei cladiri cu doua etaje si lata cat tot terenul. Cand trageam la poarta aceea mingea se intorcea mereu inapoi in teren si puteam continua jocul fara sa mai consideram corner sau out de poarta. Cand eram doar patru, cinci, insuficient chiar si pentru o miutza, jucam bare. Puneam mingea la punctul de 7 metri si sutam spre poarta goala incercand sa ochim barele. Bara transversala era de doua puncte, bara laterala de un punct, vinclul de trei puncte. Daca obtineai vreun punct puteai continua sa incerci sa lovesti mingea revenita in teren si sa obtii alte puncte, daca nu continua urmatorul. Oricum si daca loveai si daca nu loveai bara, mingea revenea in teren respinsa de zidul cladirii. In cladire era laboratorul de chimie al liceului de fete. Miercurea de la 2 la 4 erau ore in laborataor, iar pe profa de chimie o deranjau teribil busiturile infundate care se auzeau cand bombardam noi zidul cu mingea de fotbal. Si atunci o trimitea pe laborantå sa ne spuna sa terminam cu galagia. Eeee, ca s-o vedem pe laboranta aia venind sa se ia de noi am fi fost in stare de orice. Era mai sexy decat Brigite Bardot in anii de glorie. Pana la urma si daca eram destui pentru fotbal, miercurea de la doua la patru era musai sa jucam bare si bare jucam, desi taman in acea zi a saptamanii, nu se stie dece, nu prea nimeream barele, ci mai degraba zidul laboratorului de chimie, plin pe interior cu puicute.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 19 Comments »

Premonitii sau premeditari ?

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 10, 2018

  1. Azi: Miezul zilei. Suntem la tara. Tata este in camera cea buna, in fata oglinzii. O oglinda mare, in care te poti vedea în întregime. Se barbiereste. Se barbiereste si plânge. Il aud murmurând: „De ce Doamne? De ce ma pedepsesti?„. Se barbiereste ca sa fie barbierit. Cine stie daca va mai putea sa se barbiereasca mâine, sau poimâine.
    .
  2. Cateva zile in urma: Se însereazå. Suntem la tara. Curtea e plina de lume: neamuri, vecini, prieteni, unchi, matusi, verisori, verisoare, rubedenii mari si mici. Mese intinse. Petrecere mare. Tata a implinit azi 50 de ani si are invitati. Multi. Cheful e pe sfârsite. La un cap de masa sta bunica, mama sarbatoritului. Deodata o auzim zicand asa, mai mult pentru sine: „Deh ma, facusi si tu bairam, dar stai sa vezi ce petrecere o sa fac eu de ziua, mea saptamana viitoare„.
    .
  3. Azi: Dimineata devreme: Bunica nu se simte bine. Fara ca nimic sa fi fost prevestit de cu seara, i s-a facut rau peste noapte (de la stomac), iar acum zace neputincioasa in pat. Tata a plecat dupa doctor. Mama mai are de treaba prin curte si ma roaga sa stau cu ea, ca sa nu ramana singura in casa. Stau stanjenit pe un taburet, langa pat. Nu sunt printre nepotii favoriti ai bunicii, asa ca nu prea aveam exercitiul conversatiilor libere. In genere vorbim doar strictul necesar si numai despre lucruri concrete. Nicio metafizica nu anima relatia mea cu “baba”. Bunica ii intelege si se intelege bine pe nepotii ei de la tara, vorbind cu ei aceeasi limba si avand aceleasi apucaturi. Noi, cei de la oras, suntem mai ciudati, mai greu de inteles si de multumit. Reusesc sa-mi gasesc un inceput de confort in tacerea care se asterne, cand deodata bunica imi face semn cu mana sa vin mai aproape. Vrea sa-mi spuna ceva, dar in starea in care este vorbele ii ies greu si cam bolborosit. “George”, zice ea, pe un ton misterios dar nu grav, ca si cum ar avea de gand sa-mi impartaseasca un mic si nevinovat secret, continuand apoi dupa o pauza prelunga de gandire: “George, io o sa mor.” Nu e speriata, nu e trista sau macar marcata in vreun fel special de acest anunt. Din ton pare mai degraba ca-mi destainuie o decizie secreta, o hotarare pe care a luat-o si despre care simte nevoia sa vorbesaca, cu cineva care s-o asculte si care insa sa n-o dea de gol. Si, dintre toti nepotii, tocmai eu, cel de la oras, se intampla sa ma aflu prin preajma. “Ei, cum o sa mori bunică!?”, ii zic eu, straduindu-ma sa pastrez un ton neutru. “Sa vezi tu George, c-o sa mor”, adauga ea cu convingere si parca cu o speranta ascunsa, speranta ca nu i se vor baga bete-n roate in aducerea hotararii la bun sfarsit. Eliberata de secretul pe care-l voia transmis in lume (ca sa se stie in lume ca ea n-a fost târata de moarte in neant, asa pe nepregatite, fara stirea si fara voia ei), s-a intors impacata in tacerea ei.
    .
  4. Cateva luni in urma: (va urma AICI)
    .
  5. Azi: Dupa-amiaza: Doctorita i-a facut bunicii o injectie si ne-a spus s-o lasam sa se odihneasca, iar mai tarziu sa incercam sa-i dam supa de pui. Totusi vestea ca este bolnava la pat s-a raspandit cu usurinta in sat, ceea ce in traducere spontana a insemnat ca „Da’ Ritza trage sa moara” asa ca vecinii si rudele n-au intarziat sa apara aglomerand camera si intreband care cum si pe cine, inclusiv pe bunica, despre cum se simte. Bunica a raspuns catorva, mai pe alese, apoi s-a incordat un pic, sufletul i s-a ridicat in capul pietului, si, dupa o mica sfortare a iesit afara si dus a fost, lasand in urma un trup firav si inert. Noi, copiii, am auzit de afara, din curte, vaietul terifiant produs de martorii aflati in incapere si am inteles ca bunica a murit. Fara nicio vorba am inceput sa plangem, privindu-ne printre lacrimi unii pe altii.
    .
  6. Trei zile mai tarziu: Ar fi trebuit sa fie ziua ziua bunicii. Astazi este inmormantarea ei. Nasterea si moartea. Petrecere mare. Cu gornisti. Curtea e plina de lume. Mesele improvizate ramase de saptamana trecuta sunt folosite pentru pomana. Au fost adaugate alte mese mici pentru copii. Se asteapta in mai multe serii, oamenii vin se aseaza la masa, la pomana pentru sufletul moartei, beau, mananca, apoi se ridica pentru a lasa locul altora.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 34 Comments »

Deplasare spre roșu

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 7, 2018

There are days when I feel the expansion of the universe directly with the soul,
and then I am overwhelmed by the feeling of the infinite among us.
The stock market of sentiments that trades our shares
is about to collapse
under the weight of this insinuated infinite.
I have to disconnect once again the soul’s antennae
from listening to this bizarre cosmos,
populated with darkness,
foolishness
and false impressions come from infinite minus,
as if coming from nowhere,
while silently contemplating your red-shift
through spaces.
Sunt zile când simt dilatarea universului direct cu sufletul,
iar apoi sunt copleșit de sentimentul infinitului dintre noi.
Piața bursieră a sentimentelor care tranzacționează acțiunile noastre
este pe cale să se prăbușească
sub apăsarea acestui infinit insinuat.
Trebuie să deconectez încă o dată antenele sufletului
de la ascultarea acestui cosmos bizar,
populat cu tăcere,
întuneric
și false impresii venite de la minus infinit,
ca și cum ar veni de nicăieri,
în timp ce contemplu, în liniște, deplasarea ta spre roșu
prin spatii.

Update: Cu ajutorul incredibilei cinefile Ana Ayana am descoperit o ilustrare admirabila (de lung metraj) a prozei scurte botezata aci „Deplasarea spre rosu”.

P.S. Si apropos de filme bune, le-as recomanda tuturor sa treaca in revista blogul despre filme al Anei Ayana si sa se inspire din propunerile facute de d-ei. Daca filmul este apreciat acolo cu o nota mai mare de 8, si nu l-ai vazut inca, apoi este musai sa-l vezi. 🙂

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 15 Comments »

Autobuzul copilariei

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 4, 2018

In copilarie, intotdeauna cand mergeam sau ma intorceam de la tara, aveam grija sa stau in autobuz pe partea potrivita ca sa pot vadea epava unui alt abutobuz, abandunat candva, demult, la marginea drumului, autobuzul copilariei mistuindu-se incet, incet, in neant.

Posted in Arcaluigoeologie | 21 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: