(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Cum m-am desparţit de prietena mea (întâia variantă)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 24, 2018

Avertisment: Povestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel. Ne-am întâlnit pe o alee, fiecare având în mână câte o plasuţă cu scrisori, cea pe care o căra ea fiind semnificativ mai voluminoasă. Am pornit-o amandoi spontan, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai firesc, spre una din băncile de pe malul lacului, pe care, pe vremuri, o consideram a noastră.

Ne-am aşezat fără vorbă. Am schimbat plasele cu scrisori. Am băgat de seamă că în plasa cu scrisorile mele, care-mi erau înapoiate, se afla şi un disc de pickup. Era unul dintre cadourile pe care i le făcusem cândva, dar din nefericire, acum nu reuşesc cu niciun chip să-mi amitesc ce disc era, parca un Beatles, nu stiu care. Stiu doar că atunci nu întelegeam de ce tocmai pe acela se gandise să mi-l înapoieze. Cine ştie!? Poate fusese prin preajmă, la îndemană, atunci când adunase scrisorile. Eu nu-i înapoiam niciunul dintre cadourile primite de la ea. Am întrebat-o de ce mi-l înapoiaza şi mi-a spus că l-a ascultat deja de prea multe ori şi că nu-i mai trebuie şi că s-a gândit că poate îmi trebuie mie. I-am spus că nu, nu-mi trebuie, şi ca drept dovadă l-am scos din plic şi am încercat să-l rup în două, cu un gest scurt şi convingator. Mare greşeală căci discurile astea sunt foarte flexibile şi până să reuşesc să-l rup a trebuit să încerc de vreo două, trei ori, într-o scenă în care m-am umplut de un ridicol sublim. Ea nici n-a râs, nici nu s-a întristat de ridicolul meu, rezumându-se să mă privească cu un zâmbet nedumerit.  Am aruncat cele doua jumatăţi în lac, separandu-l pe John Lennon de ceilalti, iar apoi m-am aşezat şi eu pe bancă. Am tăcut o vreme.  Apoi am vorbit banalităţi, despre cunoştinte comune, pe seama cărora obişnuiam să ne amuzam împreuna, despre cum stă cu învaţatul, căci urma să dea (iarasi) la facultate, şi despre tot felul de nimicuri, până când s-a făcut seară de-a binelea şi au ieşit stele peste lac. Mi-a spus că trebuie să plece acasă căci o aşteaptă ai ei cu masa. Ne-am ridicat şi am pornit-o împreuna spre ieşirea din parc. Ne-am despărţit aşa cum ne mai despărţisem de câteva ori, cu câte un zâmbet amar pe faţă, sărutând-ne firav şi timid, ca doi necunoscuţi ale caror buze se ating pentru prima oară. Inainte de a ne despărţi ea a ridicat privirea spre cer şi mi-a arătat cu degetul o constelaţie anume, spunându-mi: „Ea o să fie mereu acolo”. Apoi am urmărit-o cu privirea, îndepărtandu-se, până când s-a pierdut în întuneric pe stradă, înţelegând brusc că n-o s-o mai văd niciodată. M-am debarasat cu o durere surdă de pachetul cu scrisori, înghesuindu-l în primul coş de gunoi care mi-a ieşit în cale, în drum spre hotel, eliberandu-mă astfel de o literatură înutilă, definitiv pierdută. Doamne ce oi fi scris în toate scrisorile alea?

M-am oprit pe terasa hotelului hotărât să mă îmbatat cu lichior Artic (de mentă), ceea ce am şi făcut, revenindu-mi din mahmureală abia a doua zi când coboram din tren, în gara oraşului meu de reşedintă, acum şi el de duioasă amintire.

10 răspunsuri sa “Cum m-am desparţit de prietena mea (întâia variantă)”

  1. Stely said

    Povestea d-voastra o fi sau nu adevarata, nimeni nu poate sti. Este posibil insa sa nu fie adevarata . Intuitia mea imi spune ca daca ar fi fost nu v-ar fi lasat inima sa aruncati scrisorile la „primul cos e gunoi”. 😦
    Un lucru este cert : primul lucru pe care l-am facut dupa ce am citit povestea cu interes si placere m-am dus fuga la biblioteca unde stiam ca se afla la loc sigur o gentuta veche burdusita cu scrisori ( sute ) …din secolul trecut !! primite de la toti amicii si amicele mele , despre care acum nu mai stiu absolut nimic. Primul gand a fost sa caut scrisorile ultimului meu iubit pe care l-am parasit dupa ce am fost repartizata in invatamant . Stiti cum se spune :”ochii care nu se vad se uita ” dar cauza adevarata a fost aceea ca ma indragostisem …
    Poate nu ma veti crede , dar prima scrisoare pe care am pus mana a fost de la el. Cand am desfacat-o am ramas uimita . Dintre filele ei a cazut o fotografie in care eram amandoi . Eu blonda , el brunet. Din scrisoare reiesea ca eu plecasem din Bucuresti el ramanand sa ridice fotografiile .. Scria ca au fost cinci si „marinimos ” cum e, mie mi-a trimis trei, iar el si-a pastrat doar doua. Eu Imi amintesc doar de una dintre ele pe care o pusese maica-mea la vedere intr-o rama , dar dupa ce m-am casatorit a disparut dintr-o data . Mai tarziu am aflat ca a ascuns-o sa n-o vada sotul meu , stiind de la mine ca printre cauzele despartirii noastre temporare au fost niste suspiciuni (gelozia) precum ca m-am intalnit cu el in Bucuresti . Poza este aproape noua .Nu se cunoaste ca au trecut atatia ani. Chiar ma bucur ca am redescoperit-o. Pe verso este scris un citat in franceza :Le temps, qui fortifie les amitiés, affaiblit l’amour. ( Jean de La Bruyere ).
    Am gasit si ultima scrisoare trimisa de el la Saveni (n.b localitatea unde ma aflam )-A IIi -a !! scrie el – celorlalte doua neraspunzandu-i . Dupa ce ma dojeneste ca nu-i raspund si ca nu clarific siuatia etc , in final imi scrie urmatoarele : ” Infinitul pozitiv , ca termen matematic , este incomensurabil ca marime cunoscuta de mine , si sunt convins ca tot acest infinit ar incapea de „n ” ori in unitatea care exprima numarul sarutarilor ce ti le trimit; nu-mi ramane decat sa ma semnez cu drag N…”
    Hmm… tot atunci mai spune asa : „Sa stii ca tare as vrea sa te vad „. Iar eu spun acum : tare as vrea sa stiu ce mai face. Am aflat intamplator de la o colega a lui de facultate ca este medic ginecolog . Nu stiu insa in ce loc. Scrisorile veneau din Resita.

    Apreciază

    • RALG said

      Gasesc interesanta reactia spontana pe care v-a indus-o lectura micii noastre proze scurte. Pana la urma orice gest devine artistic daca reuseste sa-i faca pe spectaori sa ajunga la propriile emotii urmarind prestatia autorului, regasindu-se ei pe ei. Asadar proza scurta despre cum m-am despartit de prietena mea a reusit performanta de a avea o cititoare care sa-i valideze caracterul literar. E ceva! Multumesc. Acuma ca mai mult decat atat, nu v-ati multumit cu emotia (precum unii dintre vizitatorii tacuti) si ati oferit d-voastra inseva un ecou literar este un bonus nepretuit. Firul „logic” al emotiilor d-voastra extrase dintr-o cutie cu scrisori vechi este in stare sa-i faca si pe cititori sa-si construiasca spontan un pod intre emotiile de atunci (dintr-un trecut inchis) si acum (un prezent deschis)… Cel putin pe unul dintre ei. 🙂

      P.S. In ceea ce priveste aprecierile critice la adresa prozei din acest topic, as zicea ca n-ar strica sa asteptati si a doua varianta a acesteia.

      P.P.S. Sper ca nu va veti supara daca-mi ingadui o gluma pe textul d-voastra: Ziceti: „Am aflat …ca este medic ginecolog . Nu stiu insa in ce loc.” Pai toti ginecologii sunt ginecologi in acelasi loc… Locul cu pricina. 🙂

      Apreciază

      • Stely said

        Eiii, sigur că nu ma supăr!! Daca ar fi să mă supăr pe cineva ar trebui sa fiu supărată chiar pe mine insămi. Si sunt. Textul este plin de bâlbe si destul de incoerent. De fapt nu aveam de gând să scriu aseară târziu (dupa miezul noptii) vreun text on topic. Dar luată de valul emotiilor am început să-l scriu desi eram destul de obosită.Trebuia să am răbdare pâna a doua zi. Găsisem în noianul acela de scisori vechi, destul de repede si mai mult decat ma asteptam , taman cele doua scrisori care au avut semnificatii aparte (profunde) in viata mea sentimentala. Scrisoarea în care am găsit fotografia (cu citatul acela) a fost prima dintre cele primite în vara dinaintea prezentării mele la post , iar cealaltă a fost ultima scrisoare pe care am primit-o când deja il uitasem, fiind indrăgostită de altcineva : este vorba de viitorul meu sot care a fost sa fie dupa 4 -5 ani de despertire .
        Acum imi fac mea culpa ca nu am „clarificat lucrurile” asa cum de fapt ne intelesesem ca o vom face dacă… Am fost o laşa , ce mai ! 😦 Daca ar fi să ne întâlnim vreodata mi-as cere scuze.
        P.S. Da, am aflat întâmplator de la o vecină din Sinaia ,care a fost colegă de an cu el, că devenit medic ginecolog, desigur, în urma examenului de specializare . Nu ştiu însa in ce loc.-alitate a profesat . Bun , pe vremea aceea ar fi fost bun un ginecolog la casa omului. 🙂

        Apreciază

        • RALG said

          Nu aveti de ce sa va faceti griji in privinta coerentei textului redat lumii in (acest) cerc restrans, in puterea noptii. A meritat sa-l scrieti exact asa, exact atunci, oricum altminteri ar fi fost mai sarac in emotii.

          P.S. Imi amintesc un banc cu un ginecolog. Cica un ginecolog avea cabinetul amenajat acasa. Intr-o zi avea programata o pacienta la ora 6 seara, dar pacienta a intarziat mai mult de un sfert de ora asa ca omul crezand ca nu mai vine si-a turnat un pahar de Whisky ca sa se relaxeze dupa o zi grea de munca. Pacienta a ajuns pana la urma cu intarziere si l-a intrebat daca n-ar putea totusi s-o consulte, dar doctorul a spus ca in niciun caz intrucat consunmase alcool si conduita meedicala nu-i permite sa profeseze sub influienta bauturilor alcooolice, dar ca, daca vrea, poate sa o invite si pe ea la un pahar de Whisky. Tipa a acceptat asa ca au baut si au stat de vorba o vreme cand deodata s-a auzit cheia rasucindu-se in usa de la intrare. Ginecologul panicat ii zice tipei: Aoleu a venit nevasta-mea, va rog dati-va repede jos fusta si chilotii.

          Apreciază

  2. bunica said

    Cea mai frumoasă poveste de iubire am trăit-o pe la 8 ani. Îmi plăcea tare un băiețel pedepsit mereu de Tovarășa. Când el era consemnat în clasă și ceilalți ieșeau în pauză, rămâneam „lângă” el. De fapt, fiecare în banca lui.
    Nu aveam curaj să ne vorbim, doar ne priveam. Eu eram copilul model, el un băiat „rău”.
    Mamele, care știu totul și converseaă despre totul într-un orășel de provincie, participau. Așa că mama mea mi-a spus, mai târziu, ce vis avea acel băiețel: „O să cresc, o să merg la aceeași facultate cu ea, o să ne întâlnim pe culoar și o să-I spun: Eu sunt X, derbedeul acela care te plăcea în clasa a II-a!”.
    A plecat cu ai lui în alt oraș, din clasa a III-a. Eram la liceu când m-a oprit pe stradă un adolescent grăbit și mi-a spus: „Eu sunt X, derbedeul acela care te plăcea în clasa a II-a!”. Și acum, când povestesc, îmi tresare inima.

    Apreciază

    • RALG said

      Cred ca povestea d-voastra auto-biografica are in afara de valoare literarara si documentara inca o calitate importanta: ilustreaza perfect faptul ca universul emotiilor umane este un mic infinit, cu care numai printr-un miracol (dumnezeiesc) oamenii (fiinte, finite, marginite, limitate) reusesc sa se descurce sau macar sa dea impresia ca reusec sa se descurce, ramanand (indefinit) entitati stabile, observabile, identificabile. Dar… cine stie?, poate ca doar ni se pare ca manageriem rezonabil cu infinitatea emotiilor care ne guverneaza, poate ca de fapt suntem cu totii nebuni, in confruntarea cu acest infinit si doar faptul ca ne validam unii pe altii interactionand si rezonand armonic, då senzatia de stabilitate si control. Multe nebunii similare puse in comun creaza normalul. Sa ne fereasca Dumnezeu de situatia in care nebunia noastra nu se mai potriveste cu nebunia celui din preajma noastra. Infernul e o gluma puerila pe langa drama acestei nepotriviri/nenorociri. Pai nu va uitati la Hitler? Sarmanul a vrut sa pictor. Atat. I s-a refuzat asta si uite ce-a iesit.

      P.S. Ma rog, aparent m-am indepartat de la esenta formala a prozei d-voastra. Voi reveni insa la acest continut formal intr-o alta poveste de nimic, legata de episodul lipsa din topicul Premonitii sau premeditari ? si care era marcat acolo asfel: 4. Cateva luni in urma: (va urma) ). Episodul cu pricina este cumva in atingere discreta cu acel ceva inefabil care va face inca si pe d-voastra sa va tresara inima dupa atata si atata amar de vreme. Entanglement-ul bata-l vina. 🙂

      P.P.S. O absenta notabila a momentului prezent mi se pare a fi INTJ, daca-si mai aminteste cineva cine-ce semnifica aceasa insiruire de litere: INTJ.

      Apreciază

    • Aceastå cea mai frumoasă poveste de iubire a d-voastra are darul de a se potrivi armonic si aici dar si cu topicul anterior, cel cu proza scurta despre prima zi de scoala… Nu-i putin lucru, dar totusi este firesc, caci cele doua genuri de emotii sunt (cred) strans legate una de alta, avand un izvor comun… Prima dragoste este intotdeauna in scoala… Si este o scoala

      Apreciază

  3. neamtu tiganu said

    Nu intru in acest joc, desi m-am despartit de o multime de iubite totusi, niciodata nu a fost nimic dramatic. Pur si simplu iubirea, sau ce-o fi fost aia, s-a consumat, s-a ars, s-a dus ca un fum, ceata.. pushh

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: