(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Cum m-am desparţit de prietena mea (a doua variantă)

Posted by Arca lui Goe pe septembrie 25, 2018

AvertismentPovestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam, intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel.

Am asteptat-o (ca de obicei) la intrarea in parc. A coborât dintr-un taxi, care a ramas s-o astepte. S-a apropiat in graba, cărând pachetul cu scrisori. Mi-a spus ca ii pare rau dar nu poate ramane decat 5 minute căci trebuie sa ajunga la meditatie întrucât profesorul îi chemase in ultimul moment, cu o zi mai devreme, caci a doua zi trebuia sa mearga in alt oras la o înmormantare. Ce se mai putea spune in 5 minute? Mi-a intins pachetul cu scrisorile mele dar a refuzat sa primeasca inapoi scrsiorile pe care mi le scrisese. Mi-a spus ca prefera sa le stie impreuna, la un loc, si ca oricum nu poate sa le care la meditatie dupa ea. Ce ar fi zis profesorul si colegii? Niciun cuvant nu-si mai gasea drumul spre suprafata. S-a repezit si m-a pupat pe gura apoi a sarit in taxi. Mi-a aruncat un zâmbet chinuit si mi-a facut semn s-o sun. Si asa a disparut din viata mea. Am ramas in poarta parcului cu doua plase de scrisori. M-am gandit ce sa fac cu ele. Mi-a trecut prin cap sa intru in parc si sa le arunc in lac. S-ar fi acoperit lacul, ca de nuferi. Pana la urma m-am dus la hotel si le-am lasat in camera. As fi avut timp sa ma duc la gara si sa iau trenul inapoi acasa dar am decis sa raman peste noapte in acel oras daca tot platisem camera. Nu mai stiu cum mi-am petrecut dupa-amiaza. Spre seara m-am intors la hotel. M-am oprit pe terasa. M-am asezat la o masa si am cerut ceva de baut. Oferta era foarte saraca asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un lichior Artic (de menta). Apoi cu inca unul, si inca unul, asezonate cu „alune americane”. La o alta masa era un mic grup vesel, un tip insotit de doua „dame”. Una dintre ele era destul de comuna, dar cealalta n-ar fi putut trece neobservata, blonda, platinata, incercand (si reusind un pic) sa aduca cu Marilyn Monroe, ma rog o versiune provinciala dar orisicat. Sorbeau din pahare, vorbeau, radeau, nu puteai sa nu-i bagi in seama. Probabil ca m-au surprins observandu-i caci dupa o vreme am bagat de seama ca se uita si ei catre masa mea, dandu-mi impresia ca discuta despre mine, un ciudat care sta singur la masa si bea Artic dupa Artic. Tipul s-a ridicat a venit la mine si mi-a spus ca daca mi-ar face placere ma invita la masa lor ca sa bem impreuna. Am fost luat prin surprindere asa incat in primul moment am vrut sa-l refuz, dar din cauza efectului Artic n-am apucat sa deschid gura prea repede asa ca am avut vreme pentru a doua opinie. De ce nu, i-am zis, si m-am mutat la masa lor. Am observat ca nici tipa aceea care era „destul de comuna” nu era deloc uratica. Dimpotriva. Semana foarte bine cu tipul incat am crezut ca este sora lui si ca ea ar trebui sa fie cea disponibila si motivul principal pentru care am fost chemat sa intregesc grupul. M-am gandit ca asupra ei ar trebui sa-mi focalizez atentia si sa uit de Marilyn Monroe, dar cand tipul a facut prezentarile am aflat ca de fapt nu este sora lui ci sotia lui, in timp ce Marilyn Monroe era o colega de-a lor din trupa de teatru amator si ca avusesera cateva reprezentatii in oras. Ce coincidenta, caci pe atunci si eu ma mai indeletniceam cu astfel de teatru pentru amatori. Erau cu totii cu 5-6 ani mai mari decat mine.  Am petrecut bine impreuna. Nu-mi amintesc cum ii chema pe cei doi soti, dar imi amintesc (cum as fi putut uita?) ca pe Marilyn Monroe o cheama Lucia. La plecare m-au invitat sa jucam un wist in patru in camera celor doi soti, ispitidu-ma si cu niste cognac Milcov care s-ar fi aflat acolo. Am jucat cateva runde de wist dar s-a facut tarziu si Lucia a zis ca e obosita si vrea sa se retraga in camera ei. Am profitat de ocazie ca sa ma retrag si eu. M-am oferit s-o conduc. La usa camerei,  care era vecina cu a mea, mi-a spus ca i-a sarit somnul dar ca i s-a facut foame si ca ma invita o gustare in camera ei. A scos doua sandwich-uri si o sticla de vin pe jumatate goala. Am mancat in liniste apoi ne-am luat paharele cu vin (paharele acelea borcanate care se gaseau pe la hoteluri pe vremuri), am stins lumina in camera  si ne-am dus la fereastra sa admiram peiajul nocturn al acelui oras strain. Priveam tacuti in zare, cuprinsi amandoi de un soi de stinghereala care nu anunta nimic bun. Probabil ca dupa se termina si ultimul strop de vin din pahar urma sa-i spun noapte buna si sa ma retrag. Linistea noptii era tulburata de un grup de cheflii care stateau pe trotuar si vociferau chiar sub fereastra noastra. Ce tipi galagiosi, a zis Marilyn Monroe, ar trebui sa le turnam vin in cap. Vrei sa le torn vin in cap? Am intebat. N-ai curaj, mi-a zis ea. Vrei sa vezi? am ripostat. Apoi fara alta vorba mi-am golit paharul de vin pe fereasta. Ne-am speriat de ceea ce avea sa urmeze retragandu-ne brusc de la fereastra, cautand un loc in care sa ne ascundem. Ne-am ascuns in pat, sub cearsaf, consolându-ne salbatic unul pe altul, in contra injuraturilor care se auzeau de afara. Inainte sa adormim, Marilyn Monroe mi-a soptit la ureche: Imi pare rau ca a trebuit sa le patam hainele nenorocitilor ălora dar de meritat a meritat. Dimineata m-am trezit târziu singur in camera de hotel. Am plecat in graba caci eram pe cale sa pierd trenul inapoi spre casa. Mi-am luat bagajul din camera alaturata, am lasat cheia la receptie si am fugit, uitand in urma doua pachete cu scrisori. Pe Lucia n-am mai vazut-o niciodata de atunci. Pe prietena mea fara nume n-am mai sunat-o si nu i-am mai scris. Nici ea nu m-a mai sunat pe mine. Mi-a trimis o vedere in anul urmator anuntandu-ma ca intrase la facultate, din a parta incercare. De vazut am mai vazut-o o singura data, la ceva ani dupa aceea. Ne-am intersectat  pentru cateva clipe pe plaja la mare, ea era impreuna cu sotul si cu fiul ei, eu impreuna cu sotia si cu fiica. Privirile ni s-au intalnit pentru o clipa dar ne-am scurs unul pe langa altul fara nicio vorba. De atunci nu mai stiu nimic despre ea.

24 răspunsuri to “Cum m-am desparţit de prietena mea (a doua variantă)”

  1. Dl.Goe said

    Ne-ar fi la indemana sa mai propunem cel putin inca vreo cateva variante credibile ale acestei povesti despre „Cum m-am desparţit de prietena mea”, caci la urma, urmei, planul imaginar (virtual) abunda de potentialitati, acolo, in imediata vecinatate a spatiului real, tridimensional, in care se consuma majoritatea prozelor ce ne compun viata… Ca exercitiu literar poate chiar ar merita sa mai adaugam una, doua versiuni ale acestei intamplari banale, dar, gandindu-ne la cititorul citit si unic al Arcei lui Goe, consideram ca, pe moment cel putin, chiar si numai doua sunt ultra-suficiente pentru a-l putea pune intr-o oarecare incurcatura… sub forma de dilema. Pentru clarificari asteptam provincia si chibitii… 🙂

  2. A venit provincia, dar unde sunt chibitii? 🙂

    • Stely said

      @Dl Goe ,
      Motivul pentru care am venit cu propria-mi varianta de despartire de fostul meu prieten, studentul de la medicina , a fost acela ca am fost intrigata de modul cum au decurs prietenia si despartirea dintre cei doi protagonisti ai prozei dvs, de altfel fara cusur d.p.d.v literar artistic. Nu am inteles de fapt daca cei doi au fost doar prieteni sau si una si alta adica si iubiti . Din titlul prozei reiese ca a fost prietena, iar din introducerea in subiect ca ar fi fost „o iubita”. Este o dilema , da! Eu cred ca nu a fost iubire , chiar daca au fost oarece semne , anume :scrisorile, revenirile dupa niste certuri, intalnirile in parc etc ) Daca ar fi fost iubire , despartirea aceea nu ar fi fost atat de banala :fara regrete, fara nici un repros, fara nici o lacrima …
      Apoi, faptul ca(iubita/prietena ) i-a inmanat scrisorile pe fuga , iar la randul lui a avut intentia sa le arunce la primul cos de gunoi intalnit in cale sau , ma rog , le-a uitat in camera de la hotel si , mai mult , dumnealui s-a „consolat salbatic ” cu prima blonda intalnita in cale, este la fel de evident ca n-a fi fost iubire . Mie mi se pare chiar amuzant modul cum cei doi si-au premeditat despartirea , constand intr-o simpla inmanare a scrisorilor . Ai zice ca cei doi nu erau oameni maturi (cu servicii la baza) ci niste liceeni. Puteau sa se desparta foarte simplu : nu se mai intalneau, nu-si mai scriau sau nu-si mai telefonau, iar cu scrisorile ar fi facut fiecare ce ar fi vrut cu ele.

      Eu , spre deosebire de cei doi , le-am oprit pe toate . Acolo, intre paginile lor ingalbenite sunt amintiri despre trecerea mea prin viata ; despre modul cum mi-am manifestat sentimentele . cum am procedat la un moment dat atunci cand inima m-a facut sa aleg pe altcineva. Acum , dupa ce am fost provocata sa deschid gentuta cu scrisori, m-a apucat un fel de duiosie fata de tanarul acela pe care l-am placut candva pentru umorul lui pentru modul cand matur cand copiloros de a se manifesta . In acelasi timp, sunt si bucuroasa ca am pastrat toate scrisorile de la toti iubitii. Unii mi-au scris poezii , altii mi-au trimis fotografii sau mi-au facut declaratii infocate de iubire…
      Insa , numai unul a fost alesul. A fost, da, si intre noi doi o lunga despartire, dar sentimentele au ramas nealtarate , iar la prima intalnire ne-am regasit. Ca un fapt divers , modul cum s-a produs despartirea de altfel spontan , a fost cam la fel. Insa, deosebirea a fost ca in loc de scrisori au fost la mijloc niste(multe )fotografii). Le aveam in geanta , la indemana, iar cand am aflat ce a facut cu o seara inainte m-am dus in cancelarie , si in prezenta multor colegi (fiind pauza) le-am dat spunandu-i : poftim, mie nu-mi mai trebuie . El nu a scos nici o vorba , dar le-a luat. De atunci s-a asternut tacerea … Doi ani, cati au mai fost pana la transferul meu, nu ne-am dat nici „buna ziua”. Daca se intampla sa ramanem singuri in cancelarie, fie ieseam eu, fie el .Insa, se vedea de la o posta ca sufeream amandoi. 😦 A, da , au mai fost inca trei ani pana la regasirea pentru totdeuna. Pai da, asa arata despartirea dintre niste iubiti adevarati, nu-i asa ? 🙂

      • Dl.Goe said

        a) @Stely – Pana acum ar fi trebuit sa stiti deja ca intre un barbat si o femeie nu poate exista „doar” prietenie. Intre un barbat si o femeie poate exisa „si prietenie”, dar „numai prietenie” este exclus. Dilema d-voastra vizavi de proza scutrta mi se pare (fara suparare) puerila.

        b) D-voastra (in realitatea d-voastra) ati procedat corect. Ma rog, „mai corect” (decat personajele din fictiunea noastra propusa pe arca in doua variante), caci de fapt in astfel de situatii nimic nu mai e corect, curat, pur… ci viceversa.

        P.S. Va rog sa ma scuzati pentru stilul laconic si abraziv. Sunt foarte prost dispus intrucat am mari necazuri… la serviciu. O tin din dubla greseala, in dubla greseala si sunt pe cale sa pierd setul, partida, totul. C-asa-i in tenis. Ca-n viata.

        • Stely said

          @Dl Goe ,
          In nici un caz nu ma supar pentru acel mic dezacord . Ati indus ideea ca ar fi fost o oarecare dilema iar eu nu am facut decat sa pesupun care ar fi putea fi. Daca nu e aceea , si va cred , o fi alta . Sunt insa curioasa s-o stiu.

          Imi pare(sincer) rau ca aveti „mari necazuri … la serviciu.” Sper ca ele sa fie inlaturate cat mai curand .
          P.S. Va propun ceva pentru a va inveseli putin :

  3. neamtu tiganu said

    Ma aspteptam la ceva mai modern, mai aproape de civilizatia actuala, sa fi mers in hotel cu baiatul, sau in trei, sau chiar in patru… si sa apara si fosta prietena care tocmai a fost udata cu vin.

    • Dl.Goe said

      @Neamtu Tziganul – Voila. Fanteziile d-voastra (sau ma rog fanteziile exprimate de d-voastra, caci sesizez o anumita distantare de aceste fantezii, in tonul d-voastra ironic), ca asteptari literare alternative, la prozaicele variante oferite de noi, au desigur un bun potential literar, pentru un anumit public tinta. Intamplator un public care nu se afla in aria noastra de interes. Totusi chiar si un artist profesionst care ar accepta sa folseasca acest potential (caci de dragul publicului totul este permis) ar putea foarte usor sa-si rateze misiunea. Ca sa faci arta si nu pornografie din astfel de manifestari ale banalului instinct sexual este nevoie de geniu, nu gluma. Dupa cum poate ati observat, noi unul, nu ne aflam in posesia unui asemenea geniu creator. Nici macar scriitor profesionist nu ne putem numi, ci cel mult un personaj anonim si clandestin cu veleitati de scriitor amator in HUVACA. Dar desigur ca asteptam cu interes o a treia varianta a povestii de nimic cu care am ornat noi Arca lui Goe (cam din greseala), varianta avandu-va pe d-voastra ca autor… Cred ca v-ar fi si d-voastra de ajutor (in cel putin cateva feluri) sa faceti efortul de imaginatie necesar pentru producerea unei asemenea proze. Pacat ca sunteti timid (in multe planuri) si nu veti indrazni sa produceti o asa proza scurta. Nu-i nimic. Ne vom multumi cu cele spontane pe care cu siguranta ca artistul emotiv din d-voastra nu va putea evita sa le lanseze la apa, in lume, pe dunele de nisip care gazduiesc in desert (adica degeaba) arca lui Goe.

      P.S. Vezi P.S.-ul propus d-nei Stely.

      • neamtu tiganu said

        P.S. Vezi P.S.-ul propus d-nei Stely.

        Domnu Goe, pai domnule sa ne intelegem, cine e deprimatul eu sau d-voastra? Pai daca eu sunt depresivu, atunci mata nu-ti poti permite sa fi prost dispus, in prezenta mea, pt simplu fapt ca asta ma deprima.

        Pe de alta parte, tema despartirii de iubite nu ma deprima, uneori chiar a fost o bucurie, de abia asteptam sa scap de una de alta, nu stiam cum s-o fac, n-as fi vrut sa ranesc. Aveam o frica imensa ca una sau alta vor sa-mi faca un copil si sa ma lege pe viata. Nu-mi amintesc sa regret pe vruna, desigur cu exceptia lui Matilda, care nu stim ce ar fi fost, daca ar fi fost. Deci daca as produce o proza scurta pe aceasta tema ar fi cu siguranta lipsita de emotie si fara emotie nu putem vorbi de literatura.

  4. Dl.Goe said

    O asteptam si pe bunica la interval, cu ceva. Daca la prima varianta a prozei scurte despre „cum m-am despartit de prietena mea”, ne-a oferit „cea mai frumoasa poveste de dragoste a vietii d-ei”, ni s-ar parea cat se poate de firesc ca acum sa ne ofere cea mai urata poveste de dragoste din viata dânsei. Cine spune ca n-a avut povesti de dragoste urâte in viata, ori minte ori n-a intalnit niciodata dragostea si nu stie ce-i aceea. Noi unul de exemplu, imi amitesc de faptul ca singura mea iubita adevarata din viata mi-a spus, in timp ce petreceam impreuna primul revelion, la Paris, ca este cel mai urat revelion din viata ei. Ma rog, din viata ei de pana atunci, poate ca intre timp si-o mai fi schimbat parerea. Cine stie. 😦

    • neamtu tiganu said

      imi pot imagina ca un revelion la Paris induce asteptari deosebite, care sunt cu greu onorate. Nu-mi amintesc sa fi avut cu iubitele mele emotii deosebite legate de o anumita „locatie”, cum spun unii. Cum ar spune Stely, fara dragoste, nimic nu e.
      Pe plan pitoresc, emotional, am nostalgii cu plimbarile noaptea, cu barca cu felinar pe Herastrau, cind luam leafa. Mai ales cind vroiam sa ajungem cumva la final. Dar sa ma tai, habar nu am cine era gagica, parca o chema Raluca!?

  5. Dl.Goe said

    P.S. Imi plac rusoaicele! Si ele mie! 🙂

  6. Exista un anumit firesc in faptul ca nu mai are nimic de spus dupa aceasta despartire in doua variante, optandu-se pentru reculegere in asteptarea viitoarei povesti de nimic. Totusi nu stiu cum anume ar trebui sa interpretez faptul ca acest topic a reusit s-o inhibe total pe bunica. Niciun comentariu de la d-ei, nicio reactie, nicio amintire, o intamplare, sau o cugetare care sa-i vina in minte (prin atingere sau inductie) citind povestea, este oarecum de mirare, daca stam sa ne gandim la felul d-ei natural de a fi. O sa ne lamurim poate pe parcurs, eventual la topicul urmator aflat in premeditatre si despre care pot spune anticipand ca va reda ceva misterios aflat la limita oniricului cu insomnia, pe granita difuza si tenebroasa dintre dintre lumi…

  7. bunica said

    Nu mă lasă inima să plec chiar așa. Vă las aici o Scrisoare pentru cel care a fost cea mai urâtă iubire a mea:
    „Cum distruge toate urmele timpul… Frica ta de atingeri e tot ce-mi mai amintesc.

    Oamenii își întind o mână, se sărută, se îmbrățișează și asta nu-i obligă la nimic; își deschid sufletele unii în fața altora și asta nu-i obligă la nimic; își trăiesc frântura lor de viață sub privirile celorlalți și asta nu-i obligă la nimic

    Închis ermetic în tine însuți, fragilule, dormitezi ca o probă celestă de praf.”

    • RALG said

      Desigur ca nimeni nu este niciodata obligat la nimic, fata de nimeni. Doar ca lumea este plina de prosti abisali care se incapataneaza sa creada ca ar avea obligatii fata de persoanele rasarite dintr-un astfel de trecut consumat in comun. Este si aici o sursa fabuloasa de drama, care, ca orice drama, poate fi exploatata literar-artistic.

  8. neamtu tiganu said

    Poveste porno
    Hans era un barbat pe la 35 de ani, ceea se se cheama neatractiv. Inalt, f. slab, dar cu burta, cocosat, incepuse sa cheleasca de la 25 de ani, un nas lung, ochelari, miini f lungi, pina la genunchi. Avea un mers de-a dreptul caraghios, ca o maimuta. De meserie contabil avea un job bine platit la un mare concern, fapt care-i permitea sa locuiasca-ntr-un apartament f spatios si comod, chiar elegant.
    Avea un apetit sexual deosebit fiind si f. bine dotat. Cu precizie contabila isi adunase o colectie de produse porno pe care le clasificase si ordonase, ici colo cu notite, contabiliceste.
    In fiecare simbata, la ora 8 dimineata, mergea la bordel, intotdeauna la Heidi, o asiatica draguta. Cu timpul se imprietenisera, fiecare isi facea datoria constiincios, fara excese si nebunii, cumva de parca ar fi fost sot si sotie. Dupa ce-si implineau datoria Heidi ii facea chiar un ceai, lucru absolut deosebit si mai stateau putin de vorba, dar nu mult, pt ca Hans trebuia sa mearga la cumparaturi, si Heidi oricum nu prea stia germana.
    Dar intr-o zi ii spune Heidi ca simbata viitoare nu o sa fie la servici deoarece a gasit un post de artista f bine platit, intr-un film porno. Ii spune ca producatorul a intrebat-o daca nu cumva cunoaste un partener care sa fie dotat deosebit si daca nu cumva vrea si el sa participe. Hans a stat mult pe ginduri si a acceptat, in definitiv ar fi primit si niste bani si ar fi facut acelasi lucru pt care pina acum platea bani.
    In ziua cu pricina Hans s-a prezentat punctual la locul faptei. Vila unde se filma era doldora de peste douazeci de persoane. Il iau in primire si-l pregatesc in fel si chip. Regizorul il priveste si e f multumit de cum arata. Se saturase de barbati muschiulosi. Mai primeste si doua pagini cu dialoguri pe care le invata pe dinafara. Vine si Heidi, se pupa ca niste prieteni vechi. Rolul lui Heidi era de femeie de serviciu, care facind curat descopera sub o canapea o revista porno si rasfoind-o o apuca caldurile. Tocmai atunci vine Hans cu un pachet, care era curier. Heidi ii face avansuri fierbinti si trec la treaba. Mai tirziu vine si stapina casei si e si ea incinsa si Hans trebuie s-o serveasca si pe ea.
    Incep filmarile, lumini, asistenti de productie, cameraman, regizor. Heidi isi joaca rolul cu mult talent, apare Hans, se hirjonesc, se ajunge la scena in care trebuie sa treaca la treaba, dar Hans cel mic face greva, nu da nici un semn de inviorare. Dupa mai multe incercari, regizorul, un pic nervos, stopeaza filmarea si trimite asistentele sa-l invioreze pe Hans cel mic. Din pacate fara rezultat. Toata lumea incepe sa vocifereze, e nervoasa, mai ales Heidi care nu va primi nici un ban.
    Hans e la pamint, rusinat nu stie cum sa plece mai repede. De atunci nu a mai vazut-o pe Heidi, luni intregi Hans cel mic nu a mai dat nici un semn de viata, nici noaptea, nici dimineata.
    Nu mai stiu ce s-a intimplat!

    • RALG said

      Domnule NT, a fost o data un scriitor, tot asa ca d-voastra, pe care-l chema Albert Camus, care s-a apucat sa scrie o carte intitulata Ciuma, despre o epidemie de ciuma pentecuta intr-un oras din Africa, si care a trebuit sa fie inchis pentru carantina. O poveste captivanta despre natura umana. despre cum se descurca oamenii in conditii extreme, despre fericire, nefericire, dragoste, supravietuire si alte astfel de porcarii. Cititorilor le-a placut. Cei mai multi au luat-o ca atare, dar cativa au priceput ca de fapt totul nu-i decat o metafora si ca de fapt excrocul Albert Camus se referea nu la o ciuma obisnuita intr-un oras obisnuit ci la Parisul sub ocupatie nazista. Cei care s-au prins de chestia asta „subtila”n-au pastrat doar pentru ei, asa ca au aflat si ceilalti care se bucurasera pur si simplu de varianta directa a povestii. Reactiile au fost impartite, Nu mai insist. Dupa cate imi dau seama povestea d-voastra porno se refera la o casnicie obisnuita, Una dintre cele cateva tipuri de casnicii posibile. Din cate stiu eu artistii care sunt distribuiti in astfel de filme trec prin probe de casting foarte serioase, inainte de a se ajunge la filmarea produtiei pentru care se fac plati. Rareori se ajunge la asemenea situatii jenante. Pe de alta parte casatoriile nu au parte de casting trecandu-se direct la filmari, cu rezultatele cel mai adesea catastofice si pline de potential literar. Dupa cum bine zicea amicul nostru Fiodor Dostoyevsky toate familiile fericite sunt la fel, in timp ce fecare familie nefericita e nefericita in felul ei, unic si irepetabil. Asa ca metafora d-voastra pare destul de transparenta. Aveti cumva si o a doua versiune?

      • neamtu tiganu said

        Trebuie sa spun ca mi se pare ca Camus asta era mare schmecker, auzi d-le sa-i treaca asa ceva prin cap! Din nefericire io nu sunt la fel de abil, dar ma impresioneaza adinc interpretarea ta, mai ales ca izvoreste dintr-o mare convingere, de neinfrint as zice. . Imi este cam frica de astia plini de certitudini.

        • @Neamtu Tiganu – Nu v-am banuit nicio clipa ca ati aplicat „metoda Camus” in mod intentionat. N-as fi putut avea o asemenea certitudine. Cand trece dincolo de un anumit nivel critic, fiecare artist care transpune realitatea, pentru a o reda artistic, pierde controlul asupra scenariilor, faptelor, personajelor, ideeilor si mesajelor pe care vrea sa le transmita prin intermediul creatiei sale, acestea capatandu-si o anumita autonomie, sub supravegherea muzelor. Presupun ca scriind povestea d-voastra imaginara despre Hans si Heidi, in mod constient, ati vrut sa oferiti publicului doar o proza scurta cu sensuri directe si nimic altceva. Dar cum niciodata nimic nu este cum pare a fi, operele scriitorilor transmit intotdeauna mult mai mult decat intentioneaza scriitorii (oameni si ei), iar excesul de interpretare este intotdeauna inevitabil. Pentru orice interpretare, indiferent cat ar parea de fantezista, exista undeva o realitate care i se potriveste. Natura subtilelor legaturi dintre acele realitati si sursa initiala, care l-a motivate pe artist in actul creatie sale, ramane cel mai adesea o enigma, care are darul de a pastra si spori interesul cititorilor.

          Poate ca asemuirea d-voastra (Neamtzu Tziganu) cu Camus (ieh, un francez, Francezu Tiganu), este deplasata, exagerata. Uite sa incerc altceva. Ce ziceti de Caragiale? Emigrat si d-lui tot in Germania. D-lui a scris, tot asa ca si d-voastra, o proza scurta numita „Inspecțiune”. Poate ca o stiti si d-voastra. O poveste simpla si tragica ce se incheie cu sinuciderea inexplicabila a lui nenea Anghelache. In legatura cu motivele sinuciderii insusi autorul schitei s-a aratat neputincios declarand ulterior intr-un interviu ca habar n-are de ce s-a sinucis nenea Anghelache. Dupa ani si ani de zile a aparut unul, Florin Iaru (nu-l stiti d-voastra) care a reusit sa elucideze misterul si sa-l explice foarte convingator AICI – Dezvăluirea secretului lui nenea Anghelache. Pacat ca n-a mai trait si nenea Iancu ca sa afle si d-lui cum stau lucrurile cu intamplarile redate in proza sa scurta. M-ar placea sa stiu ca veti fi avut rabdarea sa cititi „raportul” inspectorului Florin Iaru, care finalizeaza dupa atata amar de vreme acest caz, aparent simplu si banal, dar mari sperante nu am in acest sens, mai ales ca va vad usor suparat/intrigat de excesul meu de interpretare, fortata, pe text. Va asigur ca nu aveti motive. (Desi va spun asta cu convingere – asa e rolul – va marturisesc insa ca n-am (nici) aceasta certitudine. Asa ca nu va fie frica.)

          • neamtu tiganu said

            Iaru face partea din gasca Dorin Tudoran, Liviu Antonesei etc., gasca cu care ma am f. bine si cred ca si ei stiu de existenta unui personaj ca mine, desigur undeva la margine de drum.
            Marturisesc ca nici eu nu stiu de ce s-a sinucis nea Anghelache si versiunea lui Iaru, desi scrisa f bine, are doar valoare literara, nu si detectiva, deci nu m-a convins. Uneori se spune ca adevarata literatura lasa portile deschise la orice interpretari.

            Ce m-a impresionat mult a fost insa nostalgia circiumilor de de mult, ma rog dinainte de 89, unde eram un participant activ. Aveam grupul meu, de regula comandam o sticla de votca sigilata, ne era frica de diluare cu apa, ce ar fi fost extrem de nociv. Frumos era cind se infierbinta atmosfera si discutiile se extindeau dincolo de amicii obisnuiti.

            Chiar mi-ai dat o idee, voi incerca o proza scurta cu acest subiect.

          • Dl.Goe said

            Pai ce? nu va stim noi ca sunteti in gasca certocrata? Ei ba bine ca nu! Cå mai stim si noi. Numai sa stie si ei. 🙂 Am zis ca nu-l stiti pe Iaru, asa la misto, si la nivel literar-artistic, caci altminteri va stim ca camarazi in aceeasi gasca si ca va aveti (bine) unul cu altul precum soarecele cu chibritul. Cat priveste faptul ca (nici) Florin Iaru nu v-a convins, nu face decat sa confirme ca sunteti un soi de Toma Necredinciosul. Si cand zic ca nu v-a convins nu ma refer la metafora „detectivismului”, ci exclusiv la logica sentimentelor, l-a faptul ca Florin n-a reusit (cu stilul, cu arta sa retorica, cu voluptatea ludica, cu talentul, ma rog, cu proza sa scurta) sa va emotioneze cumva indeajuns, sa va atinga pe o coarda sensibila la sentiment, incat, emotionat fiind, fata cu gestul artistic, sa ziceti „Da, domnule, asta e!” si sa-i acceptati fara reserve varianta, ne mai pasându-va de inconsistenta (pseudo)investigatiei juridice pe caz. In cazul fictiunii create de Caragiale, plauzibilitatea variantei explicative propusa de Iaru (care aici s-a depasit enorm pe sine) face mult mai mult decat eventuala ei veridicitate.

            P.S. Asteptam cu mare nerabdare materializarea ideei de proza scurta care sa ne poarte inapoi spre aburii metafizicii in care pluteau musterii carciumilor de dinainte de ’89.

  9. Nu avem acces la realitate ci doar la perceptia noastra asupra realitatii…

    Realitatea este o iluzie

    Ceea ce inseamna ca iluzia este (o) realitate…

    In plus se poate presupune ca este foarte, foarte posibil, ca noi (cei care incercam sa ne face o idee despre iluzia numita realitate prin intermediul aproximativei noastre perceptii) sa fim doar simple simulari ale unor realitati/entitati mai complexe… care detin instrumentele necesare pentru a produce simulari atat de complicate, ba chiar de a se auto simula pe sine, pentru a se studia si pentru a putea produce predictii rezonabile asupra propriului viitor.

    Sa zicem ca te pregatesti pentru o intalnire importanta la sfarsitul careia sa se obtina o stare noua, diferita de cea initiala. O intalnire la care sunt de facut negocoeri si ca ai in minte niste variante de propuneri. Trebuie sa decizi ce varianta propui. Care este cea mai buna si care va aduce cele mai bune rezultate. Aceasta va depinde si de reactiile partenerilor de negociere. Impredictibile aprioric cu mare acuratete. Dar sa zicem ca dispui de un super-calculator care-ti permite sa faci simulari, de exemplu sa simulezi intalnirea cu pricina, avand ca punct de plecare modelele software ale tuturor participantilor, inclusiv propria simulare (propriul tau model soft). Conform protocolului dr lucru al acestei simulari modelul tau va face prima varianta de propunere urmand ca programul sa simulze continuarea, sa forteze viitorul sa se manifeste in acest model. Partenerii modelati in acest program de simulare vor reactiona pe baza imputului initial, iar propriul tau model va reactiona la reactiile lor obtinute prin simulare (altminteri de neanticipat). Vei avea ocazia sa vezi cum ai reactiona in raspuns la reactiile celorlalti si tot asa pana la incheierea (simulata) a negocierilor, consemnand rezultatul. Apoi vei relua simularea schimband propunerea initiala cu o alta din lista celor posibile, lasand programul de simulare sa-ti ofere rezultatul. Dupa ce vei epuiza toate variantele de simulare vei putea compara rezulatele si vei putea vedea cu anticipare care este cea mai potrivita varianta de deschidere. Desigur ca interesant ar fi daca ai putea sa faci simulari arborescente asemanatoare in fiecare etapa a negocierilor, incercand pentru fiecare raspuns primit de la parteneri toate variantele posibile de raspuns din partea ta, si tot asa… Numarul variantelor si sub variantelor care se pot obtine prin simulare poate creste enorm ajungandu-se la numere uriase. Poate ca a le rula pe toate si a analiza comparativ rezultatele finale ar insemna un consum mare de timp si energie. Dar sa zicem ca super-calculatorul pe care-l ai la dispozitei are o mare capacitate si o super viteza care ii permite sa rulze cvasi-instantaneu toate variantele posibile, sa analizeze rezultatul si sa-ti ofere raspunsul, asa incat atunci cand te duci la negocierile din realitate cu lectia invatata sa stii in fiecare moment care sunt cele mai bune propuneri si cele mai bune raspunsuri pe care poti sa le dai pentru a obtine maximul posibil de la aceste negocieri. Poate ca noi nu sintem decat simulari propuse de o forta a-tot-puternica ce incearca sa afle, intr-o clipa, cea anume are de facut, in realitate. Noi sarmanii ne avand decat libertatea de a urma stric conditiile impuse (determinismul cauzal si conditiile initiale), fiind niste marionete care fac strict ce pot face in scopul de a facilita deciziile altora mai de deasupra intr-o alta dimensiune a realitatii.. Fiind simple simulari nu putem decide nimic literalmente liber, de capul nostru, ci doar ce trebuie sau ceea ce ni se impune. Poate ca vom ajunge noi insine (simularile) sa avem proprile noastre instrumente de simulare (simularea simularilor), si ca si cei care ne-au creat ca simulari sunt la randul lor rezultatul unor simulari dintr-o dimensiune superioara lor, Pana la infinit… fiecare nivel cu Dumnezeul lui creator… la fiecare nivel simularea facandu-se cu un consum extrem de mic de timp si energie… Dar care vai, spre infinit se aduna. Limita tinzand la infnit a totalului de timp si energie necesara „tuturur” simularilor reprezinta realitatea. O iluzie. O iluzie infinit dimensionala. Aceasta fiind adevarata putere a nimicului absolut…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: