Cum m-am desparţit de prietena mea (a doua variantă)

Avertisment: Povestea relatată în această proză scurtă este imaginară, orice asemanare cu fapte sau persoane din realitate fiind cu totul şi cu totul întâmplătoare. Orice asociere cu realitatea este neavenită şi făcută de cititor pe propria răspundere.

Am avut odată o iubită care locuia în alt oraş. Ne vizitam din când în când, dar mai mult păstram legatura prin scrisori. Dragostea la distanţă era complicată şi plină de frustrari, compensate uneori de faptul că atunci când ne întâlneam, intesitatea emoţiilor sporea proportional cu pătratul frustrarilor suferite când nu eram împreună. Totuşi menţinerea unei relaţii prin texte scrise are darul de a induce încet, încet, insinuant, dar persistent, o imagine crescator falsificată, diferită, paralelă cu realitatea. Uneori aceste discrepanţe căpatau dimensiuni insuportabile şi ne certam. Ne-am desparţit de câteva ori, dar de fiecare dată, după zile sau săptămâni de tacere, unul sau altul mai dădea un telefon sau mai scria o scrisoare şi o luam de la capăt. Devenise un soi de ritual.

Odată, după o astfel de ceartă, am convenit să ne mai vedem o ultimă oară şi să ne înapoiem unul altuia scrisorile. M-am dus în oraşul în care locuia viitoarea mea fostă iubită, urmând să ne întalnim după-amiza, când ieşea ea de la serviciu, în parcul în care obişnuiam să ne plimbăm ca îndragostiţi. Intrucât nu plănuisem în nici un fel cum o să decurgă şi cât o să dureze aceasta ultimă întrevedere, m-am gândit că trebuie să am un plan pentru cazul în care o să mă prindă noaptea în acel oraş, aşa că mi-am făcut din vreme rezervare la un hotel.

Am asteptat-o (ca de obicei) la intrarea in parc. A coborât dintr-un taxi, care a ramas s-o astepte. S-a apropiat in graba, cărând pachetul cu scrisori. Mi-a spus ca ii pare rau dar nu poate ramane decat 5 minute căci trebuie sa ajunga la meditatie întrucât profesorul îi chemase in ultimul moment, cu o zi mai devreme, caci a doua zi trebuia sa mearga in alt oras la o înmormantare. Ce se mai putea spune in 5 minute? Mi-a intins pachetul cu scrisorile mele dar a refuzat sa primeasca inapoi scrsiorile pe care mi le scrisese. Mi-a spus ca prefera sa le stie impreuna, la un loc, si ca oricum nu poate sa le care la meditatie dupa ea. Ce ar fi zis profesorul si colegii? Niciun cuvant nu-si mai gasea drumul spre suprafata. S-a repezit si m-a pupat pe gura apoi a sarit in taxi. Mi-a aruncat un zâmbet chinuit si mi-a facut semn s-o sun. Si asa a disparut din viata mea. Am ramas in poarta parcului cu doua plase de scrisori. M-am gandit ce sa fac cu ele. Mi-a trecut prin cap sa intru in parc si sa le arunc in lac. S-ar fi acoperit lacul, ca de nuferi. Pana la urma m-am dus la hotel si le-am lasat in camera. As fi avut timp sa ma duc la gara si sa iau trenul inapoi acasa dar am decis sa raman peste noapte in acel oras daca tot platisem camera. Nu mai stiu cum mi-am petrecut dupa-amiaza. Spre seara m-am intors la hotel. M-am oprit pe terasa. M-am asezat la o masa si am cerut ceva de baut. Oferta era foarte saraca asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un lichior Artic (de menta). Apoi cu inca unul, si inca unul, asezonate cu „alune americane”. La o alta masa era un mic grup vesel, un tip insotit de doua „dame”. Una dintre ele era destul de comuna, dar cealalta n-ar fi putut trece neobservata, blonda, platinata, incercand (si reusind un pic) sa aduca cu Marilyn Monroe, ma rog o versiune provinciala dar orisicat. Sorbeau din pahare, vorbeau, radeau, nu puteai sa nu-i bagi in seama. Probabil ca m-au surprins observandu-i caci dupa o vreme am bagat de seama ca se uita si ei catre masa mea, dandu-mi impresia ca discuta despre mine, un ciudat care sta singur la masa si bea Artic dupa Artic. Tipul s-a ridicat a venit la mine si mi-a spus ca daca mi-ar face placere ma invita la masa lor ca sa bem impreuna. Am fost luat prin surprindere asa incat in primul moment am vrut sa-l refuz, dar din cauza efectului Artic n-am apucat sa deschid gura prea repede asa ca am avut vreme pentru a doua opinie. De ce nu, i-am zis, si m-am mutat la masa lor. Am observat ca nici tipa aceea care era „destul de comuna” nu era deloc uratica. Dimpotriva. Semana foarte bine cu tipul incat am crezut ca este sora lui si ca ea ar trebui sa fie cea disponibila si motivul principal pentru care am fost chemat sa intregesc grupul. M-am gandit ca asupra ei ar trebui sa-mi focalizez atentia si sa uit de Marilyn Monroe, dar cand tipul a facut prezentarile am aflat ca de fapt nu este sora lui ci sotia lui, in timp ce Marilyn Monroe era o colega de-a lor din trupa de teatru amator si ca avusesera cateva reprezentatii in oras. Ce coincidenta, caci pe atunci si eu ma mai indeletniceam cu astfel de teatru pentru amatori. Erau cu totii cu 5-6 ani mai mari decat mine.  Am petrecut bine impreuna. Nu-mi amintesc cum ii chema pe cei doi soti, dar imi amintesc (cum as fi putut uita?) ca pe Marilyn Monroe o cheama Lucia. La plecare m-au invitat sa jucam un wist in patru in camera celor doi soti, ispitidu-ma si cu niste cognac Milcov care s-ar fi aflat acolo. Am jucat cateva runde de wist dar s-a facut tarziu si Lucia a zis ca e obosita si vrea sa se retraga in camera ei. Am profitat de ocazie ca sa ma retrag si eu. M-am oferit s-o conduc. La usa camerei,  care era vecina cu a mea, mi-a spus ca i-a sarit somnul dar ca i s-a facut foame si ca ma invita o gustare in camera ei. A scos doua sandwich-uri si o sticla de vin pe jumatate goala. Am mancat in liniste apoi ne-am luat paharele cu vin (paharele acelea borcanate care se gaseau pe la hoteluri pe vremuri), am stins lumina in camera  si ne-am dus la fereastra sa admiram peiajul nocturn al acelui oras strain. Priveam tacuti in zare, cuprinsi amandoi de un soi de stinghereala care nu anunta nimic bun. Probabil ca dupa se termina si ultimul strop de vin din pahar urma sa-i spun noapte buna si sa ma retrag. Linistea noptii era tulburata de un grup de cheflii care stateau pe trotuar si vociferau chiar sub fereastra noastra. Ce tipi galagiosi, a zis Marilyn Monroe, ar trebui sa le turnam vin in cap. Vrei sa le torn vin in cap? Am intebat. N-ai curaj, mi-a zis ea. Vrei sa vezi? am ripostat. Apoi fara alta vorba mi-am golit paharul de vin pe fereasta. Ne-am speriat de ceea ce avea sa urmeze retragandu-ne brusc de la fereastra, cautand un loc in care sa ne ascundem. Ne-am ascuns in pat, sub cearsaf, consolându-ne salbatic unul pe altul, in contra injuraturilor care se auzeau de afara. Inainte sa adormim, Marilyn Monroe mi-a soptit la ureche: Imi pare rau ca a trebuit sa le patam hainele nenorocitilor ălora dar de meritat a meritat. Dimineata m-am trezit târziu singur in camera de hotel. Am plecat in graba caci eram pe cale sa pierd trenul inapoi spre casa. Mi-am luat bagajul din camera alaturata, am lasat cheia la receptie si am fugit, uitand in urma doua pachete cu scrisori. Pe Lucia n-am mai vazut-o niciodata de atunci. Pe prietena mea fara nume n-am mai sunat-o si nu i-am mai scris. Nici ea nu m-a mai sunat pe mine. Mi-a trimis o vedere in anul urmator anuntandu-ma ca intrase la facultate, din a parta incercare. De vazut am mai vazut-o o singura data, la ceva ani dupa aceea. Ne-am intersectat  pentru cateva clipe pe plaja la mare, ea era impreuna cu sotul si cu fiul ei, eu impreuna cu sotia si cu fiica. Privirile ni s-au intalnit pentru o clipa dar ne-am scurs unul pe langa altul fara nicio vorba. De atunci nu mai stiu nimic despre ea.