Focule, vino cu mine (conti-nu-are)

Ne machisem cu rom. Rom din acela cu miros tare, făcut din esență cu care gospodinele aromau prăjiturile. Ne rămăseseră câteva sticle de la petrecerea de joi, de la șură, și acuma, pentru ca ne strânsesem și împachetasem corturile pentru plecare, a trebuit sa ne debarasam de ele, așa ca le-am băut. Unii mai mult, alții mai puțin, și prin urmare unii eram mai veseli decât alții. Fusesem operativi la împachetare așa ca bagajele erau strânse, iar noi eram gata de drum. Doar ca până să vină autobuzul mai erau vreo doua-trei ore… Pe care trebuia să le omoram cumva. Era cald, toropitor de cald (nu știu dacă și de la  vreme sau doar de la rom) așa ca zic, „Eu mă duc sa mai fac o ultima baie in lac. Timp ar fi”. Unul dintre prieteni (din grupul ălora care nu se lăsaseră ademeniți prea tare de esența de rom), se uită la mine cu îngrijorare și zice „Bai, sâmbăta e, semnalmentele le ai, vârsta, meserie, tot… Vezi ca eu nu mai stau aici până marți când te-o scoate pe tine apa la mal. Hai mai bine să mergem și să mâncam ceva la stână”. Acum nu reușesc deloc să-mi amintesc dacă am mai făcut sau nu acea ultimă baie în lac  (așa îmbibat cu rom cum eram), probabil că n-am mai făcut-o, dar îmi amintesc că am fost la stână să mâncăm. Singurul meniu disponibil era „mămăligă cu brânză și cu margari… asta… cu unt”, după cum ne-a spus chelnerița, iar de băut, lichior de căpșuni.  Până să se facă mămăliga am savurat lichiorul de căpșuni (o minune) constatând în cele din urmă că provine dintr-o sticlă plina cu furnici moarte prin comă alcoolică. Barmanul s-a scuzat pentru incident oferindu-ne gratis încă un rând dintr-o sticla nouă, proaspăt desfăcută.

A venit și mămăliga, a venit și autobuzul și am ajuns la timp în centrul civic al orașului reședință de județ din care trebuia să luăm trenul înapoi spre casă. Plănuisem să ajungem mai devreme ca să bântuim un pic prin centru în căutarea unui bar sau a unui magazin de televizoare, unde să putem vedea episodul din Twin Peaks de săptămâna asta. Ca un făcut n-am găsit absolut nimic de acest gen, un motiv în plus să-l beștelim en gross pe amicul nostru care nu reușise s-o convingă pe Nada să coboare cu noi în oraș și să ne lase să vedem filmul la ea acasă, în garsoniera ei de cleștar. (Despre Nada, o poveste de nimic, poate altă dată.) Am plecat mahmuri și cătrăniți către gară, pregătiți să înfruntam cele trei ore de așteptare pe peron, în pace și reculegere. După o astfel de zi mi s-a făcut o sete teribila așa ca m-am deplasat cu greu până la bomba de la capătul peronului să-mi iau o limonadă. Si minunea s-a întâmplat din nou. In bomba aceea mizeră era un mic televizor la care tocmai începea Twin Peaks. Am ieșit afara si am dat un răget către grupul vesel informându-i despre miracol. La început nu m-au crezut dar până la urmă au venit cu toții umplând până la refuz bomba. Si uite așa n-am pierdut niciun episod din Twin Peaks la prima sa difuzare în România post-comunistă. Bine, nu spun acum că asta ar fi mare lucru, în sine, dar ca proză scurtă, la rubrica povestiri de nimic, la ce altceva ai putea să te aștepți măi dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe?

Totuși episodul acela, care-și reface drumul spre actualitate (o actualitate de peste ani), prin această insignificantă proză scurtă, are o încărcătura artistică specială: visul Laurei Palmer. Se făcea că nu (mai) murise, ci îmbătrânise nițel spre patruzeci și ceva, într-un univers paralel, ușor imposibil, şi că își petrece ultima seara de vacantă, împreună cu presupusul ei soț, la malul oceanului, pe o plajă aproape pustie, în întunericul nopții. Mugetul valurilor înalte si șuierul vântului fac scena să (a)para mută, nici măcar clinchetul cupelor de șampanie ne răzbind spre auzul spectatorului.  O lună plină, alunecând înșelător prin spatele unor nori fugari, îl avertizează pe acel spectator (pasager / accidental / virtual) că, în aceasta „viziune aproape hieratică„, nimic nu este precum pare, și că multiple universuri paralele, își impart, în mod barbar si bizar, recuzita de materie, nisipul, apa, valurile, actorii, șampania, paharele, luna, norii, reușind sa alcătuiască în mod miraculos și straniu scene din filme diferite, din realități diferite, poate chiar din viața mea, a ta, sau a cine stie cui. Despre drama onirică a Laurei Palmer poate altă dată, cu ocazia altei beții.

Update: Cu putin noroc din intamplare se poate starni pofta de pro-duce proza scurta cu povestiri de nimic si altora, dintre noi astia scriitorii anonimi, clandestini si incipienti… si daca se vor starni destui ca sa amorseze un complex chimic cu potentail catalizator, atunci poate se va declansa un fenomen huvachian cu auto-intretinere, precum reactiile nucleare in lant, povestea unuia, starnind povestile celorlalti si tot asa. Desi mai e inca foarte mult paana departe, iata exista semne. Neamtzu Tziganu (de ex) a produs pe blogul sau o poveste sensibila in care deapana niste amintiri de suflet (pe care a re-produs-o si aici pe Arca, merci neicå, mi-a placut). Merita citita la fata locului intrucat acolo este ilustrata si cu cateva fotografii care merita toti babii: La Grâusor.