(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator și ventrilog al celor fără de blog. Despre NIMIC !

Focule, vino cu mine (conti-nu-are)

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 7, 2018

Ne machisem cu rom. Rom din acela cu miros tare, făcut din esență cu care gospodinele aromau prăjiturile. Ne rămăseseră câteva sticle de la petrecerea de joi, de la șură, și acuma, pentru ca ne strânsesem și împachetasem corturile pentru plecare, a trebuit sa ne debarasam de ele, așa ca le-am băut. Unii mai mult, alții mai puțin, și prin urmare unii eram mai veseli decât alții. Fusesem operativi la împachetare așa ca bagajele erau strânse, iar noi eram gata de drum. Doar ca până să vină autobuzul mai erau vreo doua-trei ore… Pe care trebuia să le omoram cumva. Era cald, toropitor de cald (nu știu dacă și de la  vreme sau doar de la rom) așa ca zic, „Eu mă duc sa mai fac o ultima baie in lac. Timp ar fi”. Unul dintre prieteni (din grupul ălora care nu se lăsaseră ademeniți prea tare de esența de rom), se uită la mine cu îngrijorare și zice „Bai, sâmbăta e, semnalmentele le ai, vârsta, meserie, tot… Vezi ca eu nu mai stau aici până marți când te-o scoate pe tine apa la mal. Hai mai bine să mergem și să mâncam ceva la stână”. Acum nu reușesc deloc să-mi amintesc dacă am mai făcut sau nu acea ultimă baie în lac  (așa îmbibat cu rom cum eram), probabil că n-am mai făcut-o, dar îmi amintesc că am fost la stână să mâncăm. Singurul meniu disponibil era „mămăligă cu brânză și cu margari… asta… cu unt”, după cum ne-a spus chelnerița, iar de băut, lichior de căpșuni.  Până să se facă mămăliga am savurat lichiorul de căpșuni (o minune) constatând în cele din urmă că provine dintr-o sticlă plina cu furnici moarte prin comă alcoolică. Barmanul s-a scuzat pentru incident oferindu-ne gratis încă un rând dintr-o sticla nouă, proaspăt desfăcută.

A venit și mămăliga, a venit și autobuzul și am ajuns la timp în centrul civic al orașului reședință de județ din care trebuia să luăm trenul înapoi spre casă. Plănuisem să ajungem mai devreme ca să bântuim un pic prin centru în căutarea unui bar sau a unui magazin de televizoare, unde să putem vedea episodul din Twin Peaks de săptămâna asta. Ca un făcut n-am găsit absolut nimic de acest gen, un motiv în plus să-l beștelim en gross pe amicul nostru care nu reușise s-o convingă pe Nada să coboare cu noi în oraș și să ne lase să vedem filmul la ea acasă, în garsoniera ei de cleștar. (Despre Nada, o poveste de nimic, poate altă dată.) Am plecat mahmuri și cătrăniți către gară, pregătiți să înfruntam cele trei ore de așteptare pe peron, în pace și reculegere. După o astfel de zi mi s-a făcut o sete teribila așa ca m-am deplasat cu greu până la bomba de la capătul peronului să-mi iau o limonadă. Si minunea s-a întâmplat din nou. In bomba aceea mizeră era un mic televizor la care tocmai începea Twin Peaks. Am ieșit afara si am dat un răget către grupul vesel informându-i despre miracol. La început nu m-au crezut dar până la urmă au venit cu toții umplând până la refuz bomba. Si uite așa n-am pierdut niciun episod din Twin Peaks la prima sa difuzare în România post-comunistă. Bine, nu spun acum că asta ar fi mare lucru, în sine, dar ca proză scurtă, la rubrica povestiri de nimic, la ce altceva ai putea să te aștepți măi dragă prea-cinstit cititor citit si unic al Arcei lui Goe?

Totuși episodul acela, care-și reface drumul spre actualitate (o actualitate de peste ani), prin această insignificantă proză scurtă, are o încărcătura artistică specială: visul Laurei Palmer. Se făcea că nu (mai) murise, ci îmbătrânise nițel spre patruzeci și ceva, într-un univers paralel, ușor imposibil, şi că își petrece ultima seara de vacantă, împreună cu presupusul ei soț, la malul oceanului, pe o plajă aproape pustie, în întunericul nopții. Mugetul valurilor înalte si șuierul vântului fac scena să (a)para mută, nici măcar clinchetul cupelor de șampanie ne răzbind spre auzul spectatorului.  O lună plină, alunecând înșelător prin spatele unor nori fugari, îl avertizează pe acel spectator (pasager / accidental / virtual) că, în aceasta „viziune aproape hieratică„, nimic nu este precum pare, și că multiple universuri paralele, își impart, în mod barbar si bizar, recuzita de materie, nisipul, apa, valurile, actorii, șampania, paharele, luna, norii, reușind sa alcătuiască în mod miraculos și straniu scene din filme diferite, din realități diferite, poate chiar din viața mea, a ta, sau a cine stie cui. Despre drama onirică a Laurei Palmer poate altă dată, cu ocazia altei beții.

Update: Cu putin noroc din intamplare se poate starni pofta de pro-duce proza scurta cu povestiri de nimic si altora, dintre noi astia scriitorii anonimi, clandestini si incipienti… si daca se vor starni destui ca sa amorseze un complex chimic cu potentail catalizator, atunci poate se va declansa un fenomen huvachian cu auto-intretinere, precum reactiile nucleare in lant, povestea unuia, starnind povestile celorlalti si tot asa. Desi mai e inca foarte mult paana departe, iata exista semne. Neamtzu Tziganu (de ex) a produs pe blogul sau o poveste sensibila in care deapana niste amintiri de suflet (pe care a re-produs-o si aici pe Arca, merci neicå, mi-a placut). Merita citita la fata locului intrucat acolo este ilustrata si cu cateva fotografii care merita toti babii: La Grâusor.

49 răspunsuri to “Focule, vino cu mine (conti-nu-are)”

  1. Dl.Goe said

    Înainte să adorm am auzit, ca pe un ecou rezonându-mi în cap, toate lucrurile frumoase pe care le-ai spus vreodată despre mine.

    Apreciază

  2. Stely said

    Pai da , ce sa zic ? Asta-i proza de meserias nu alta. Mai ales finalul. Ati facut din nimic o broderie fina de toata frumusetea.
    Serialul este in reluare pe HBO 2 sau 3 . Nu-mi amintesc bine. Din pacate nu pot sa mai urmaresc seriale cu multe episoade , insa ma voi mobiliza si voi incerca sa vad” on line” cate doua trei episoade pe zi. Modul cum descrieti scenele din serial, cu amintiri din peripetiile montane ,exact din din perioada cand rula la TV in premiera , ma determina sa revad serialul dar in acelasi timp sa citesc si continuarile prozei scurte.

    Apreciază

    • RALG said

      Cred ca ar trebui sa mentionez ca nu am descris nicio scena din serial… Am pomenit ceva despre niste scene multi-vers care urmeaza logica universului din serial, fiind usor de inclus in Twin Peaks ca si cand ar fi fiind de acolo, asa incat sa nu se vada ca sunt insertii straine, proze scurte pro-venind din alte parti ale interioritatii universului uman.

      Apreciază

  3. RALG said

    Interesanta imaginea nikului elektrikului cu o floare la ureche… Denota!

    Apreciază

    • Stely said

      Da, observ si eu ca lui niku electriku ii sade bine cu (mai bine zis) floarea la ureche. Numai ca , desi chemat cu „focule , vino cu mine ” el refuza cu zambetul pe buze . Oare de ce ? Este totusi un mister. Am impresia ca i-a placut atat de mult proza si , dorind sa faca aprecierea , a ignorat prezenta acelei flori, imagine (avatar) a unui nick pe care nu l-ar vrea prin preajma. Asta ar fi parerea mea . Daca cineva are o alta parere sa o spuna fara teama . 🙂

      Apreciază

  4. neamtu tiganu said

    Drumul Gazarului era un cartier de mahala care arata exact asa cum se numea. Intr-o parte era marginit de inchisoarea Vacaresti, in alta de Cocioc (delta Bucurestiului, chipurile) mai la sud de lanuri de porumb si era chiar si o vie. La „Mandravela” in intersectie, dimineata era plin de lume care astepta sa vada cum sunt dusi detinutii la munca. Erau dusi in camioane deschise, cine avea noroc putea sa-i arunce rudei respective o desaga cu ceva tigari sau bautura. Am stat si eu sa-i arunc unui unchi. Paznicii se faceau ca nu vedeau, de fapt primeau si ei cite ceva.
    Nu exista canalizare, iar „lumina“ s-a bagat cind am fost indragostit primele ori. In adolescenta am trait fenomenul pietruirii strazilor, se aduceau, cu camioane Skoda, pietre de la riul Arges si se potriveau intre ele, mai apoi punind nisip. Eram fericiti sa mergem si noi cu Skodele alea mari. Toti baietii eram inebuniti de filmul Soferii iadului. Pt. noi copii pietruirea nu era prea buna, era greu sa joci fotbal pe aceste pietroaie si nici cu bicicleta nu era prea bine. Pina la tramvai mergeai pe jos, la „Sosea“ Oltenitei, erau vro doi km.
    Locuitorii cartierului nu erau aia cistigatori, din contra. Pe strada noastra jumate facuse, sau facea, puscarie. Vedeta strazii era nea Marin, unu care-si pierduse un picior in razboi, fusese chiar decorat, si se cam si tacanise. Nea Marin era tare talentat, picta f frumos, mai ales cruci dar si fatade, asta cind era treaz. Avea chiar o caruta cu cai. Dupa ce termina o lucrare, adica zilnic, se facea pulbere si iesea la poarta si tinea conferinte in care-i injura pe comunisti si pe conducatorii patriei. Fusese de multe ori ridicat, dar aparea din nou, dupa citeva zile. Amuzant era cind trecea sectoristul, (nu stiu voi daca stiti ce e aia) sau deputatul, care era de fapt croitor, nea Marin isi scotea proteza de la picior si-ncepea sa-i impuste cu proteza, cu mitraliera. Dupa ce termina conferinta nea Marin facea copii, cred ca nici el nu stia citi avea. Unu din copii, de fapt o fata, era in clasa cu mine, o fata foc de isteata, si chiar curatica, lucru greu de imaginat deoarece locuiau vro zece in doua camere de pamint, de fapt niste bordeie. O chema Geta.
    Noi eram cumva mai ridicati, doar bunicu facuse puscarie, de fapt fusese la canal, patru ani, si se-ntorsese fara nici un dinte-n gura. Il ridicase din curte tocma cind era nunta fetei cele mici. Mama era cea mai dasteapta, avea sapte clase, toti o respectau. Destui de putini stiau sa citeasca. Eram 9 insi in curte in patru camere. Noi, verisoara-mea, sora-mea si eu, eram singurii din cartier care aveam uniforma. Un unchi ajunsese chiar secretar de partid la o fabrica. Il santaja pe bunicu sa nu-i injure pe comunisti, daca-i injura nu mai il barbierea.
    Vecina cu noi era Boanca, o femeie deosebit de urita, care insa s-a maritat f. bine, cu un orb, un om f. cumsecade, nici nu bea, si harnic. Cistiga bine pt. ca facea perii. Au avut chiar un copil. Eu saream gardul la ei si stateam de vorba cu orbu. Il tot intrebam cum face el una sau alta fara sa vada.
    Circiuma din mahala era Griusor, desi pe firma statea Restaurant. Dar asa fusese inainte sa se faca blocuri, cindva s-au confiscat casele si s-au facut blocuri spre disperarea noastra, a tuturor. Noi am scapat. Nici azi nu sunt blocuri acolo.
    Toti proletarii, dupa munca, se intilneau la Griusor.. si-i injurau pe comunisti..
    Poate va urma!

    Apreciază

    • Stely said

      @Fiind (cred) prima cititoare a unei foarte promitatoare proze, tin sa-i spun lui Neamtu Tziganu , felicitari , si sa-i dea inainte cu urmarea . 🙂

      Apreciază

    • Andy said

      Excelente povestiri. Eu – unul dintre unicii cititori ai blogului acest – le apreciez.

      Inca ceva despre Drumul Gãzarului, gasita aici:
      http://bercenidepoveste.ro/povestea-strazii-drumul-gazarului/

      Apreciază

      • RALG said

        Hei Andy, Andy, Andy… Felicitari pentru curajul nebunesc de a comenta pe Arca lui Goe. Multumesc pentru recomandarea de lectura… Nu stiu daca veti mai avea sau nu tupeul/nervul/curajul/inconstienta de a mai posta pe Arca lui Goe, dar cred ca prea tare nu conteaza (pentru d-voasra): oricum veti face mai devreme sau mai tarziu tot veti regreta. V-as aminti insa ca inteleptii (ajunsi cu noroc la varste destul de inaintate) sustin ca e de preferat sa regreti lucrurile pe care le-ai facut, deact sa le regreti pe cele pe care nu le-ai facut. Ma rog, cand nu este vorba despre gesturi auto-distructive, ireversibile…

        Apreciază

    • neamtu tiganu said

      Dupa munca toti proletarii treceau pe la Griusor sa traga o tuica. Se servea la țoi, (un cuvint cu etimologie necunoscuta). Lunea era cea mai mare inghesuiala, se discuta etapa de fotbal. Sportul popular, ziarul de baza, trecea din mina in mina, nu era usor de gasit la chioscuri. Discutiile se purtau pe baza transmiterii radiofonice de duminica, TV inca nu exista. Duminica, tot gospodarul isi scotea radioul in curte, punea difuzoare mari si-l dadea la maximum. Mai toti tineau cu Rapidul. Unii mai norocosi mergeau chiar la meci. Asa a murit unchi-miu, secretarul, a mers cu bunicu la finala cupei, Rapid-Ariesul Turda, Rapidul a pierdut, unchi-miu a facut infact si a murit in fata stadionului.
      Dar Duminica incepea de dimineata, mergeam la Sosea, pe Oltenitei, linga Cocioc, mergeam intii la frizer, care era tot un fost unchi, ma punea sa spun barba neagra si varza acra pt. ca eram ririit. Toti clientii se amuzau teribil. Mai apoi mergeam la meci pe Constructorul, in echipa juca si un var. Dupa meci mergeam la o circiuma de lux, ii zicea „La geamuri multe“. Mai tirziu erau mai multe circiumi „geamuri multe“ dar a noastra era originala. Bunicu bea un toi, doua, nu mai mult, in picioare, vroia sa fie treaz sa asculte meciurile la radio. Mincam de prinz, bunicu minca intotdeaua ciorba cu piine inmuiata, deoarece nu avea dinti. De altfel era extrem de mic si slab, dar muncea greu, era pietrar in cimitir. Cind era f. cald si nu era meci bunicu si bunica faceau inghetata. In tinerete fusesera cofetari. Eu ma duceam de dimineata cu bicicleta si laum un bloc de gheata. Nu aveam frigider. Substanta de inghetata se punea intr-un vas, iar imprejur era gheata pisata amestecata cu sare. Invirteam in jur de o ora pina se lega. Copii strazii miroseau si dadeau tircoale, e gata, cit mai dureaza? Nici eu nici sora-mea nu mincam inghetata, ieseam in strada si o imparteam la copii.
      Dar, cum spuneam, lunea se discuta pina tirziu. Cindva nevestele isi pierdeau rabdarea si ne trimiteau pe noi, copiii, sa-i recuperam pe bunici, tati de la circiuma. Uneori ma vedeam vecinele si strigau dupa mine sa-l aduc si pe al lor acasa. Unele nu indrazneau sa se duca dupa barbati, riscau sa o ia. Eu eram f mic si f slab, ziceau ca daca nu as avea piele mi s-ar imprastia oasele, nu prea indraznea nimeni sa ma bata si eram si cel mai dastapt de pe strada, eram sef de detasament.
      Poate va urma!

      Apreciază

      • RALG said

        Update: Cu putin noroc din intamplare se poate starni pofta de pro-duce proza scurta cu povestiri de nimic si altora, dintre noi astia scriitorii anonimi, clandestini si incipienti… si daca se vor starni destui ca sa amorseze un complex chimic cu potentail catalizator, atunci poate se declansa un fenomen huvachian cu auto-intretinere, precum reactiile nucleare in lant, povestea unuia, starnind povestile celorlalti si tot asa. Desi mai e inca foarte mult paana departe, iata exista semne. Neamtzu Tziganu (de ex) a produs pe blogul sau o poveste sensibila in care deapana niste amintiri de suflet (pe care a re-produs-o si aici pe Arca, merci neicå, mi-a placut). Merita citita la fata locului intrucat acolo este ilustrata si cu cateva fotografii care merita toti babii: La Grâusor.

        Apreciază

        • Stely said

          O proza scurta cu „povestiri din nimic” ce cu „putin noroc” ar putea(cred) rivaliza cu a lui „neamtzu tiganu: ”

          Pretul amintirilor

          La B… îmi aduc aminte că am crescut pînă la șapte ani și puțin. Ce vedeți acum in B… este un vis față de cum era atunci. Practic, toți ofițerii brigăzii locuiau în niște barăci și erau două familii într-o baracă, cu copii, cu cățel, cu purcel. Pentru noi cel mai plăcut era iarna. Îmi aduc aminte că erau niște ierni cu foarte multă ninsoare și cred că aveam trei-patru anișori, deci să fi fost ’54-’55, și a nins atît de mult într-o noapte că zăpada a trecut de acoperiș. Și dimineața, ca să plece ofițerii, au venit chiar cu tancurile, au băgat două tancuri între barăcile alea, tancuri cu plug, ca să putem deschide ușile. A fost un lucru care, mă rog, pentru mine, a fost remarcabil”

          La Iași, în spatele casei, era un atelier de fierărie și aveau carbid. Ne duceam și furam carbid, făceam gropi în curte, luam cutii de conserve, din alea de un litru, puneam carbid în groapă și turnam apă, astupam cu cutia și lăsam să scoată gaze carbidul, iar de la distanță, cu niște feștile, dădeam foc. De la distanță făceam niște explozii, săreau cutiile alea prin curte, prin geamuri, făceam tămbălău în tot cartierul… hă, hă, hă!”

          În Bacău, în Parcul Libertății, m-am apucat de fumat, cu prietenul meu, Nelu Martinaș. Tot atunci am mers pentru prima dată într-un bar, îți dai seama, bar pe vremea comunismului. Se numea «La Bița». Găseai acolo Pepsi. La vremea aia, să poți să bei Pepsi era cel mai mare dezmăț. Atunci au fost și primele prietenii cu fete, altceva decît camaraderie. Toate sînt legate de Bacău, de liceu. Acolo am avut un diriginte, Ichim, profesor de limba română, extraordinar dascăl. Eu, dacă vorbesc corect limba română, i-o datorez lui. Și nu mai puțin important pentru formarea mea în liceu a fost un profesor de sport care se chema Dăboveanu“.

          Cînd am terminat liceul, n-am intrat la facultate din prima. Am dat mai întîi la Academia Militară, la Motor Avion, voiam să mă fac inginer.
          Dacă nu se înființa Institutul de Marină ca institut de învățămînt superior, probabil că n-aș fi ajuns ofițer de marină, rămîneam la inginerie. În ’72 însă, s-a înființat Institutul de Marină. Am dat un examen greu. Pe de altă parte, era o instituție inedită. Mi-aduc aminte, cînd am fost în tabără la Izvorul Mureșului, cel mai mare succes îl aveau studenții de la Institutul de Marină. Era o curiozitate, știi: mă, care-s băieții de la Marină? Hă-hă-hă. Uniforma Marinei era întotdeauna de cel mai mare succes.”

          Practica de anul I se făcea pe ghiol, la Mamaia. Noi, studenții, trebuia să ne familiarizăm cu navigația clasică, trasul la rame și veliere. Și după atîta efort, ni se făcea o foame, iar norma de hrană a unui student era totuși mică! Prindeam din stuf, de pe ghiol, șerpi de apă, înainte să plecăm de la orele de practică. Masa era odată cu a studentelor de la Institutul Pedagogic din Constanța și era la aceeași cantină. Și ne duceam cînd știam că e vîrful de aglomerație, așteptam să-și ia tăvile cu mîncare și pac! cu șerpii pe masă, la fete. Toate fetele: «Iii-haa-uuu!». Fugeau și le rămîneau ciorbele pe masă.“

          Recepția navei Biruința a durat un an, i-am omorît pe cei din șantier. Pînă nu au făcut să meargă instalația, nu am plecat cu nava. De se ajunsese pînă la Comitetul Central: «Comandantul de pe nava Biruința sabotează investiția». Era o investiție de un miliard de lei, atunci, era 4 lei dolarul. Am avut o exigență foarte ridicată față de Șantierul Naval Constanța. Ca dovadă, nava a circulat, nici nu s-a rupt, toată viața ei, datorită faptului că a fost bine recepționată. A ieșit din serviciu cînd a împlinit 22 de ani. Nu am amintiri plăcute, nu am amintiri neplăcute de pe nave, toate cîte s-au întîmplat au intrat în job description.

          P.S. Hmm…unul cu avioanele , celalalt cu vapoarele (o mica diferenta) . Unul pleca pe mare cu Biruinta, celalall sa zboare cu .
          IAR 9 (alta mica diferenta). Totusi, intre ei exista unele „mari diferente” ideologice si opinii( mai ales politice) . Oare , de ce ? Poate sa ne raspunda cineva ? 🙂

          Apreciază

          • neamtu tiganu said

            Diferenta esentiala e in aceasta fraza Ca dovadă, nava a circulat, nici nu s-a rupt, toată viața ei, datorită faptului că a fost bine recepționată. A ieșit din serviciu cînd a împlinit 22 de ani.

            Numai un umflat de aroganta poate sa pretinda ca un produs tehnic, complex, la a carui proiectare, fabricare, testare au participat sute de ing., mii de muncitori, este functional doar pt ca cineva ar fi facut o receptie buna! La receptia unui asemenea produs participa un grup mare de specialisti, pe craparii.

            Nu mai spun ca durata de viata de 22 de ani pt. un vapor e penibil de scurta, poate tot datorita receptiei.

            P.S Tipic pt marele om politic, furat carbid, bagat serpi, asa a facut si mai tirziu, a bagat sopirle…

            PPS imi pot imagina de ce nu a intrat la inginerie…il insela privirea…

            Apreciază

          • neamtu tiganu said

            Numai un mare prostovan isi poate imagina ca un proaspat absovent de institut de marina are suficiente cunostinte tehnice care sa-i permita sa inteleaga functionarea, in amanunt, a unei nave complexe. Mai mult ca sigur ca l-au ajutat ochii albastrii, a dat si el cu batu ca primaru, adevaratii realizatori raminind, ca intotdeauna, in umbra.

            Tupeu si nesimtire fara margini!

            Apreciază

          • Iata o proza scurta cu „povestiri din nimic” care, cu „putin noroc” ar putea (cred) rivaliza cu a lui „neamtzu tiganu… Pai dupa reactia prompta a celui mentionat se vede treaba ca chiar rivalizeaza, relatia fiind una tipica de rivalitate… Iata ca dupa ce si-a atestat abilitatile de scriitor, dl. Neamtu Tz, cocheteaza si cu ideea de critica literara, fiind d-lui foarte dur cu critica… Pe moment nu reusesc sa-mi amintesc cum anume o cheama pe muza criticii literare… asa ca habar nu am cine-ce-l inspira pe tanarul critic literar… caruia pare-se ca i-a ramas neconsumat la vreme un rest imens de obidă, pizmă, ranchiună, veninuri si resentiment fata de o problema veche pe care nu este in stare s-o depaseasca singur.

            Apreciază

          • Stely said

            Numai ca „dl Neamtu Tz” a criticat persoana din viata reala si nu proza scurta a autorului . Dar de, dumnealui a raspuns la intrebarea pusa de mine , insa inteleg ca in ce priveste proza in sine nu a avut nimic de criticat si nici in privinta micilor diferente. Acelea se vad si din… avion, chiar daca in privinta ingineriei au fost ceva diferente mai maricute de contestat. Intr-un fel , cred ca dl Neamtu are dreptate ca o receptie de genul constructiei de asemenea amploare, nu te bazezi pe cea facuta de capitanul vasului ci pe o sumedenie de specialisti care iau la puricat fiecare particica a” magaoaiei”. Dar pe de alta parte, orice autor de romane (proze) autobiografice mai „baga ” si un pic de fictiune pentru cititorii avizi de suspans. Una peste alta trebuie sa recunoastem ca proya lui Băse este la fel de buna (cu mici diferente ) precum a dl-ui Neamtu Tiganu.

            Apreciază

          • neamtu tiganu said

            Ipochimenul s-a obisnuit asa de mult sa fie pupat in cur incit se pupa si singur.

            Un produs nou se certifica. Pt asta exista organizatii speciale, dincolo de beneficiar. In domeniul vapoarelor, cea mai puternica organizatie e Lloyd, care de fapt e o companie de asigurare, dar si de aceea e interesata ca vaporul respectiv sa indeplineasca anumite conditii de siguranta pt. a nu ajunge sa plateasca despagubiri.
            Capitanul joaca un rol secundar, mai degraba urmareste productia pt a se familiariza, pt a invata cu ce se maninca. In nici un domeniu, pilotul avionului, astronautul, soferul, fochistul, tanchistul etc. nu au autoritatea de a receptiona un produs.

            Apreciază

    • RALG said

      @Neamtzu Tziganu – Sunteti tare domnule, tare… Povestile astea atat de vii despre lumi disparute va dau un aer de sef al detasamentului de amintiri din copilarie.. pare ca n-ati plecat niciodat de acolo, ca sunteti pentru totdeauna in atingere cu parfumul acelor strazi, ca vibrati in rezonanta cu lumea aceea ce parea disparuta dar care iata e aici, e vie, e aevea… Un pas si sunteti acolo, incepe filmul, in reluare… Sunteti un Cioran domnule, unul din Drumul Gazarului, A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?

      Apreciază

  5. bunica said

    Despre un foc stins. Nu pot scrie deât „cinematografic”:

    I. Am cincisprezece ani. L-am întâlnit! MIRACOL!
    Ne despărțim pe peronul unei gări. El pleacă de la rude. Eu mai rămân la prietena mea.
    Mâiinile noastre încălzesc bara de fier a trenului, se ating drăgăstos unele pe altele.
    Cerul e blond.
    II. Apoi scrisori, o fotografie, mama care vea să controleze cum comunicăm. Îndoială, strecurată în sufletul meu cu talent parental…
    III. Mă vizitează, mergem pe jos la Voroneț. Singuri și luminoși, ca îngerii. Oare îngerii au sex? – îmi șoptește Muzoi.
    IV. Ne scriem. Ne dăm mari, care e mai deștept, mai sincer, mai-mai.
    Mama spune că a fost la băi și l-a văzut acolo cu două fete. Vorbeau maghiara, n-a înțeles ce.
    Mă descurajez, mi se ia.
    V. Termin facultatea. M-am căsătorit în ultimul an. Mi-am scris licența în paralel cu o serie de ciorbe de maestru.
    VI. Ne întâlnim în tren. Eu merg spre ai mei. El va coborî după ce cobor eu. Am o haină urâtă de blană artificială. El mi-o ține, mă ajută sămă îmbrac. Sunt stângace, nu știu să mă las ajutată. El râde și zice: – Pe acolo, prin București, nu aveți bărbați care țin hainele doamnelor?
    VII. Am coborât. Merg încet spre casă. Nu toate întâlnirile cu trecutul sunt miraculoase. Bună dimineața, tinerețe, pa adolescență!

    Apreciază

    • neamtu tiganu said

      Termin facultatea. M-am căsătorit în ultimul an.

      Asta e fost teroarea tineretii mele, studentele, toate vroiau sa se marite in utlimul an si eventual sa toarne si un copil. In felul asta puteau sa intre primele la repartitie si se luau dupa barbat, iar eu aveam post in Bucuresti.

      Apreciază

      • bunica said

        Am avut repartiție în București pe meritul meu. 10 la diplomă, 9,33 media generală. Mă jigniți fără să mă cunoașteți.
        Nu-i OK, chiar dacă suntem anonimi.
        Mai mult ca probabil, nu aș fi fost atrasă pentru măritiș de o persoană atât de valoroasă ca dumneavoastră.
        Îmi cunosc lungul nasului.

        Apreciază

        • RALG said

          Nu cred ca dl.Neamtzu Tzigan (care, impotriva unora dintre aparente, este un domn) sa fi facut vreo aluzie la d-voastra… Propozitia extrasa din proza d-voastra scurta a fost cred doar prilejul de a se aduce pe sine, adolescentul nemantuit, in atentie, timid si disperat in a-si ascunde timiditatea cu orice pret, inclusiv al utilizarii unui aer agresiv, grobian sau vulgar… Din pacate specia feminina descrisa de d-lui era bine populata cu exemplare la acea vreme. Acum nu, nu mai exista, dar nu pentru ca specia ar fi disparut eradicata ci pentru ca a evoluat, s-a transformant in altceva mai propice permetuarii in actualele conditii… Cred asadar ca dl. NT poate fi cel mult acuzat de neglijenta (a neglijat daunele colaterale) in acest comentariu al sau, nu de intentii criminale.

          Apreciază

        • neamtu tiganu said

          Cu părul nins, cu ochii mici
          Şi calzi de duioşie,
          Aieve parc-o văd aici
          Icoana firavei bunici
          Din frageda-mi pruncie.

          Torcea, torcea, fus după fus,
          Din zori şi până-n seară;
          Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
          Era frumoasă de nespus
          În portu-i de la ţară…

          Căta la noi aşa de blând,
          Senină şi tăcută;
          Doar suspina din când în când
          La amintirea vreunui gând
          Din viaţa ei trecută.

          Apreciază

    • RALG said

      Sper ca muzele sa-mi sopteasaca curand combinatia potrivita de cuvinte in care sa pot turna emotiile induse mie de amintirea emotiilor d-voastra din aceasta ingenua poveste de dragoste… Pana atunci recomand tuturor o lectura suplimentara:

      Despre moartea unui demon

      Apreciază

      • bunica said

        Ehei, asta se întâmplă când materializezi ce nu e de materializat. Fain scrisă!

        Apreciază

        • RALG said

          Presupun ca admiteti ipoteza liberului arbitru. Sau nu. 🙂

          Apreciază

          • bunica said

            Dacă n-aș admite-o, aș mai fi pe aici?

            Apreciază

          • RALG said

            Da, ar fi foarte posibil sa mai fiti pe aici bine meci, si daca n-ati admite-o, si chiar daca, mai mult de atat, ar fi o ipoteza absolut falsa, intrucat (atunci) n-ati (mai) avea de ales… Daca ati fi ati fi, daca nu nu, doar ca nu ati avea nicio resposabilitate pentru una sau/si pentru alta dintre cele doua variante aparent distincte. Dar daca intram in detalii, ne-am putea pierde cu usurinta, intrucat nici macar in ipostaza actuala noi nu avem cum sti cu precizie infinita daca d-voastra realmente aveti sau nu (vre)o resposabilitate (directa, intrinseca) fata de prezenta sau absenta pe Arca lui Goe. Nici macar faptul de „a fi pe aici”, in ciuda unor aparente inselatoare, nu este chiar asa de cert Poate sunteti, poate nu sunteti,poate vi se pare, poate ni se pare… Am retinut insa ca va hraniti senzatia de libertate din faptul ca admiteti (de buna voie si nesilita de nimeni) ipoteza liberului arbitru. Acuma as veni sa zic ca exista o perspectiva destul de la indemana din care, in mod (oarecum) paradoxal se poate constata ca libertatea la care am avea acces in absenta liberului arbitru este mult mai ampla (ca sa zic asa) decat aceea rezultata din posesia liberului arbitru, care ne garanteaza doar ca pot alege liber ce vreau din ceea ce mi se ofera, din ceea ce-mi este accesibil, ca pot sa dau curs liber dorintelor pe care le am, sa incerc sa obtin ceea ce-mi doresc, fara insa a putea sa-mi doresc cesa-mi doresc… Dorintele noastre vin de dincolo de liberul arbitru si nu ni le putem controla, impune, alege, decide, respinge… In absenta liberului arbitru in care teoretic nu (mai) avem nicio libetate de alegere, fiind fortati sa facem doar ceea ce trebuie sa facem in acord cu constrangerile pe care ni le impune universul si trecutul (in care suntem integrati fara speranta), avem in fapt toate libertatile, fara limite si fara responsabilitatii, putand inclusiv sa ne dorim ce sa ne dorim, inclusiv sa ne dorim o infinitate de lucruri dintre care multe ar putea trece a fi reciproc contradictorii si imposibile in acelasi timp… Dar, intrebarea mea este, cu tot respectul, ne-ar putea ingadui liberul arbitru (a carui ipoteza o acceptam) sa alegem liber ca liberul arbitru nu exista, impingandu-ne (singuri?) libertatea la un alt nivel? D-voastra cum consiserati? Ca toate merg brambura pe lumea asta fara ca vreun posesor de liber arbitru sa fie responsabil pentru aceasta stare de lucruri, deplorabila, am putea zice…

            Apreciază

          • Intrebarea este insa mult mai simpla: Cine este mai liber? Nebunul sau cel normal la cap?

            Apreciază

          • bunica said

            Mereu mi-a plăcut rolul nebunului. Altfel, aș mai fi pe aici? Și mi-aș mai pune mintea cu domniile voastre? Parol! 🙂
            Făcui chiar un soi de adicție, ce poate fi mai convingător decât asta că mă mână ceva de dincolo de liberul arbitru spre ceva și mai de dincolo.

            Apreciază

          • RALG said

            Pai da… pe vremuri aveam un coleg mai tzacanit, mai zgubilitic, care era cunoscut ca atare si care dat fiind acest fapt isi permitea ba sa zica una, ba sa faca alta, ba s-o pipaie pe cate una, ma rog chestii socoteli, si nimeni nu se supara, caci de, era el si asa era el, nebun la cap. Ce-ti puneai mintea cu el? Ce, parca el voia sa fiea sa? Dar ia sa fi zis unul dintre cei normali la cap ceva mai la o parte si sa vezi ce mare suparare se nastea. Se putea supara unul, altul, toti… Aveai de suportat consecinte care te faceau mult mai atent data viitoare si te auto-cenzurai in consecinta, ceea ce nu era valabil pentru zgubiliticul de serviciu… Sa intelg ca acesta ar fi fiind rolul pe care vi-l asumati? Am impresia ca si dl. Neantu Tziganu tot pe acest post concureaza…

            Aaaa dictzie… pe segmentul cerere si oferta… doar ca aici la noi cererea si oferta sunt adesea interschimbabile intr-o veselie si intr-o simetrie cam inexistenta in realitatea nevirtuala… Nu?

            Apreciază

          • bunica said

            Ofertantul cere, primitorul oferă, dacă înțelesei bine. DA, firește, „dar din dar se face raiul”. Ce e raiul? Asta e din altă poveste și e cu va urma…

            Apreciază

  6. RALG said

    Pana la alte evenimente-manifest pe Arca lui Goe, facem tuturor o re-comandare de lectura: Penitenciarul mental, invitandu-l cu drag pe prea-cinstitul cititoor citit si unic al Arcei lui Goe sa evadeze… Daca poate.

    Apreciază

    • bunica said

      Evadez. Trăiesc cele mai palpitante povești și vise, fiindcă mereu mi se întâmplă ca oameni extrem de diferiți să-mi povestească ce n-au mai povestit nimănui, niciodată. Sunt un „transformer, pentru mine și pentru alții. Și nu-mi arog un merit special. Mă alege Întâmplarea. N-am cum mă plictisi. Am și proiecte de care mă țin ca să rămân în picioare. 🙂

      Apreciază

    • Si daca poate… mare atentie unde evadam… a presupune ca este suficiem sa evadam afara din inchisoare se poate dovedi o mare greseala… Afara dintr-o inchisoare inseamna o infinitate de locuri. In plus sa nu uitam ca dintr-o inchisoare se poate evada si inspre inauntru (apropo de universurile sferice concentrice si concentraționare)… sau se poate da din lac in putz… In fine afara din inchisoare poate fi (la limita) nicaieri… Si nu, nu suntem firoscosi doar pentru a-l descuraja pe prizonierul dornic de eliberare ci (exclusiv) pentru a-l consola pe cel resemnat cu (poate chiar indragostit de) inchisoarea sa.

      Apreciază

  7. Stely said

    Unde evadam ? Hai sa vedem :

    P.S. Trebuie neaparat sa va faceti timp sa-l vedeti, altfel nu veti sti cum e mai bine .

    Apreciază

    • RALG said

      Este acesta un foarte descurajant exemplu despre cum poate decurge o evadare spre inauntru… Doar cå, vorba lui Dinica in Filantropica, putem constata ca si afara e la fel… Pana la urma unde pizda ma-se se poate evada din conditia umana? Cam nicaieri… Pana la urma norocosi sunt cei care au inchisoarea amenajata confortabil si colegi de celula cu care rezoneaza armonic… Pentru acestia ideea evadarii fiind (aparent cel putin) doar un moft, un capriciu nascut din plictiseala faptului ca li s-o fi urat cu binele… In ce limite este rezonabil sa „pursuit of happiness” Dumnezeu stie… iar despe „cum anume” stim inca si mai putin… Nu ni se face nicio pregatire, nu ni se preda niciun curs, nu ni se da nicio indicatie, fiind lasati sa improvizam fara limite (dar in conditii foarte limitative), fiind practic fortati sa facem din cacat bici, care sa mai si plesneasca… Ca nativi ai zonei balcanice putem trece de favorizati in aceasta privinta, caci avem ca natie multimilenara o lunga traditie in a face improvizatii durabile… 🙂 Suntem o tara de carcotasi, plina de umor, in care fiecarea nu are incotro: trebuind sa traiasca bine. Astept cu nerabdare sa ma contrazica cineva…. Doar ca, deh, n-are cine…

      Apreciază

  8. neamtu tiganu said

    vaz ca toata lumea spune ceva despre referendum, chiar si Plesu, parca as spune si eu ceva, dar nu stiu ce!

    Apreciază

    • RALG said

      Din cate va stim noi pe d-voastra, cred ca mai degraba nu stiti cum, nu ce… Sunt convins ca aveti cate ceva in minte in legatura cu „referendumul”, cu familia (traditionala sau ne), cu diversiunea, cu chestiile colaterale… Daca e asa, cand va gasiti cuvintele, puteti fi egalul lui Plesu, oferindu-ne opinia (sau macar o suma de ganduri) in legatura cu asta…

      Apreciază

  9. […] distinge cu claritate deplină semnificatia cererii adresată focului de a merge impreuna cu noi (Focule, vino cu mine -III) si nici nu poate fi intuit continutul povestii lipsa la inventar (promisa cu ocazia respectiva), […]

    Apreciază

Lasă un comentariu