(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for 20 octombrie 2018

Bunica

Posted by Arca lui Goe pe octombrie 20, 2018

Când a murit bunicul, bunica nu l-a plâns cu lacrimi. L-a bocit cu jale, cum cere datina, dar cu lacrimi nu, nu l-a plâns. Nici pe el, nici pe ea. Era iarnă. Era frig. Era îngheț. La cimitir, la îngropăciune, ningea, cu fulgi rari izgoniți încolo si încoace de rafale de vânt. Bunica ședea acolo in fata mormântului împietrită, imobilă  ca un monument funerar. Era înfășurată într-o broboadă groasă neagră care-i făcea capul să pară disproporționat de mare în raport cu trupul mic, împuținat, cocoșat. Cu fața pământie, cu nasul coroiat si cu ochii mici si ficși scufundați in fundul capului părea o cioară uriașă împăiată. Nu clipea nici măcar când îi intrau fulgi de zăpadă in ochi. Un icnet neașteptat i-a ieșit din piept atunci când prima lopată de pământ înghețat a căzut pe cosciugul bunicului si fața parcă i s-a înnegrit si mai tare, dar nicio lacrimă nu i-a umezit privirea.

Șapte ani la rând, după datină, bunica l-a pomenit pe bunicul. I-a îngrijit mormântul la cimitir, i-a pus lumânări când se cuvenea, i-a dat oua roșii de pomană peste groapa în nopțile de înviere, si, de doua ori pe an făcea pomană acasă, cu mare fast si pompă, vara in curte, iarna, mai înghesuit, înăuntru. Era un eveniment social de anvergură, la care participa tot satul.  Pregătirile începeau cu săptămâni înainte, si implicau aproape toate rubedeniile. Greul cădea pe bunica dar si pe fete si pe nurori. Cuptorul mergea trei zile încheiate ca sa facă pâine, colaci si mălaie. Sarmale, fasole, cozonaci, colivă, țuică si vin erau gata din belșug pentru un puhoi de oameni, tot neamul si tot satul. Ne strângeam întotdeauna cu toții, noi copii fiind, si aveam, cum s-ar zice „good time togheter”.  Evenimentul nu avea nimic macabru, funerar. Nu suna muzica, nu se spuneau glume, dar atmosfera era veselă si senină. Bunicul era pomenit din când in când in formule ritualice… „primește Doamne pentru sufletul lui Costea…”, dar in rest oamenii si muierile, si copiii beau, mâncau si vorbeau de ale lor, de cele aflate pe agendă, la ordinea zilei. Nu rar, unii, unele se abțiguiau si deveneau mai gălăgioși decât trebuia, drept care bunica le dădea rația pentru acasă si-i trimitea cu Dumnezeu. La pomenirea de șapte ani a fost invitat acasă si preotul satului. A fost așezat cu mare cinste in capul mesei, si toata lumea a fost mai smerita si mai tăcută in prezenta sa. Intr-un moment de tăcere, când nu se auzeau decât lingurile lucrând in farfurii, bunica l-a întrebat pe popa:  „Părinte,  cați ani trebuie pomenit mortul? Am auzit ca prin alte parți s-ar pomeni noua ani, nu șapte.”  Popa a terminat de înghițit sarmaua pe care o mesteca, a mai luat o gura de țuica, s-a șters la gura si a zis: „Deh, cate bordeie atâtea obiceie. După canon atâta trebuie, șapte ani. După aia mai puțin, cine vrea, o coliva, un colac, in familie.” Bunica a părut cumva dezamăgita de răspunsul preotului, fata schimbându-i-se parca a tristețe si spaimă.

(Continuare de Aici premonitii-sau-premeditari – Cateva luni in urma. ) Era vara, vara înalta si fierbinte. O vara din aceea la tara in care liniștea unei după-amiezi se aude până la cer. De dimineața bunica ne-a împărțit colaci cu oua, brânza si prune si ne-a pus sa zicem „bogdaproste” apoi îmi zice oftând din rărunchi: Astăzi se împlinesc șapte ani si jumătate de când a murit bunicu-to. Ar fi trebuit sa facem pomana ca lumea, ca-n toți anii. Popa e tânăr si poate nu știe bine, poate știu mai bine ăia de pomenesc până ala noua ani. S-a dus apoi in gradină si l-a bocit sec pe bunicul, invocând cu jale urmele unor reparații făcute la gard, atribuite defunctului bunic. Si dimineața a trecut, si ziua s-a încins ca un cuptor, si liniștea s-a lăsat peste sat rămânând in aer doar zumzetul vag al miriștilor, populate cu milioane de lăcuste, sa răzbată spre auzul cui sta sa asculte tăcerea din aer. O femeie trece pe drum si o striga pe bunica: Da’ Riţă, i-a fă-te până aci că vreau să-ţi spui ceva.  Bunica se duce la gard si femeia ii spune ceva încet, aproape in șoaptă. Bunica nu zice nimic. Apoi femeia pleacă in drumul ei. Bunica se întoarce in curte cu ochii plini de lacrimi. Se așază pe treptele scării, si plânge încet, ștergând-si ochii cu coltul broboadei. „Ce e bunico, de ce plângi? Ce ti-a spus femeia aceea?” „Femeia aia a fost in satul meu si mi-a spus de un om de acolo că a murit. Era leat cu mine”. „Era rudă?”, „Nu, nu era rudă, era un om din sat, pe care nu l-am mai văzut de 50 si de ani.”    

Pentru cei care nu indraznesc sa scrie nimica-niciodata… o recomndare de lectura ÎMI PLACE SĂ SCRIU!

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 133 Comments »

 
%d blogeri au apreciat: