(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for noiembrie 2018

Despre (non) Finalitate

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 28, 2018

Cu mici şi aproape nesemnificative excepţii, domnul Q n-a plănuit niciodată nimic în viaţa sa… Toate câte le-a făcut sau i s-au întâmplat, bune, rele, i-au ieşit cam la nimereală, spontan, din talent, din noroc, din ghinion, din prostie sau din „grija” altora. Incă din fragedă pruncie, şi slavă Domnului, d-lui nu s-a maturizat niciodată îndestul încat să se poată considera vindecat de copilarie, domnul Q a avut visuri, speranţe, aşteptări… dar pe care nu le-a luat niciodată extrem de în serios încât să se apuce să le plănuiască sistematic şi sa le premediteze. O combinaţie alcatuită în proporţii rămase enignmatice, între soiuri atipice de lene, de boem, confort, lehamite, indiferenţă, blazare, resemnare, încredere nemarginită în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, l-au făcut să nu se deranjeze şi să nu se întrebuinţeze vreodată prea tare pentru a-şi aranja ploile, lăsandu-se purtat de valuri, încotro l-au dus acestea. Domnul Q a fost mereu un bun înaotator pe valuri şi talazuri, reuşind să extragă mici extazuri din fiecare context în care era adus providenţial (sau viceversa) fără vreun efort (de vointa) făcut anume de d-lui, şi fără vreo vină. O vreme a dus-o bine. Niciodată exceptional, niciodată îngrozitor, ci binişor, bine. Dar, vorba poetului (care poet?), ce e val, ca valul trece. Aflat în larg, hăt departe de orice mal, domnul Q a constatat cu mirare, tristeţe şi îngrijorare, că valurile s-au stins, că oceanul (ditamai oceanul), s-a calmat, că totul a început să băltească şi că nicio adiere nu-i  mai suflă în pânze, că nimic, niciun curent marin, nu mai încreţeşte suprafaţa apei. Obişnuit să călătorească pe val, domnul Q a intrat în încurcătură ne mai ştiind ce să facă şi încotro s-o apuce.

O vreme a călcat apa, rămânand pe loc. Cuprins de nelinişte a încercat să plănuiască ceva. Dar ce? Incotro s-o apuce? Oceanul arata absolut la fel în toate direcţiile, şi în nicio zare nu se vedea niciun ţărm, nicio ţintă. Deodată încrederea nemarginita în sine, în talentul, în resurursele sale şi în destinul său inconturnabil, nu mai valorau nimic, în linistea pustiului în care eşuase. Cel mai greu este s-o porneşti încotrova când poţi porni liber, în mod egal în orice direcţie…  Asa că domnul Q a stagnat cât a stagnat apoi a pornit înot, înainte.

A ajuns într-un studio de film unde a prestat casting pentru un rolişor (de figurant) într-un film, rol pe care l-a şi primit. N-a spus nimanui nimic, s-a fofilat cum a putut acasă şi la serviciu (n-a fost greu) ca să mearga la repetiţii şi uite aşa, neştiut de nimeni, a reusit să-şi strecoare moaca într-un film. I se auzea chiar şi vocea la un moment dat, zicând „Acolo unde pun eu mâna pune şi Dumnezeu mila”. Atât. Mai mare mila. Filmul a început să ruleze în cinematografe. Unii dintre cunoscuţii sai (caci dl. Q avea şi d-lui cunoscuţi) au vazut filmul, dar nimeni, nimeni, n-a băgat de seamă ca dl. Q apare şi d-lui de câteva ori pe ecran. Dl. Q s-a mirat şi nu prea. Fără a avea cine ştie ce aşteptari, dl. Q a plănuit să-şi invite soţia la film, să-i ofere d-ei această surpriză şi să-i urmarească reacţiile pe care dl. Q (spre ruşinea şi deznadejdea sa) nu i le (mai) putea anticipa cu niciun chip. Era într-o miercuri. Si-au dat întalnire (ca pe vremuri) la mall, venind fiecare separat, de la serviciu. Dl. Q a ajuns din vreme şi a cumpărat două bilete. Soţia sa însă n-a mai ajuns. L-a sunat în ultimul moment şi i-a spus că-i pare rău dar nu poate să vină şi că ar fi de preferat să o lase pe altă dată, că-l săruta dulce, şi că-l aşteaptă să se întâlnească acasă pentru cina în familie. Dl. Q n-a zis nici da nici nu, fiind uşor bulversat de întamplare şi pus iaraşi în încurcatură. Fără să-şi dea prea bine seama ce face, în timp ce se gândea din mers cum să procedeze, a arătat biletele la intrare şi a ajuns în cinematograf. Habar ne având în ce sala rulează filmul său dl.Q, cineastul, a intrat la întâmplare într-una dintre sălile din mall, s-a asezat pe un fotoliu liber şi s-a cufundat în visare, din care a fost scos de începerea filmului. Era alt fim. Bineînţeles. Cu totul şi cu totul alt film, de care dl. Q s-a lăsat încet, încet (cu)prins. Dacă tot era acolo. In alt film. Surpriza d-lui Q a fost monstruos de colosală, văzând-o acolo, în acel alt film, pe soţia sa, într-un mic rol de figurantă. Nu spunea nimic, dar la un moment dat privea drept spre camera afişând un zâmbet simplu şi nevinovat.

Posted in Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 30 Comments »

Proză numerică foarte scurtă

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 23, 2018

Sunt singur ca 1
Sunt in dilema ca 2
Sunt trist ca 3
Si deprimat ca 4
Sunt cinic ca 5
Diabolic ca 6
Savant ca 7
Infinit ca 8
Neverosimil ca 9
Sunt plin de mine ca 0,

iar cu alfabetul stau si mai si…

Hm… Proze scurte (dar adanci) si aici. La noi in calå, acolo pe verticalå… felicitari autorului…

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 72 Comments »

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești

Posted by Dl.Goe pe noiembrie 18, 2018

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești – după întâmplåri petrecute in realitate:

Eram undeva prin Retezat, nu-mi amintesc exact pe unde anume. Cred că urcam spre lacul Bucura si ne abătusem (inadins) de la traseul marcat, pe unul mai sălbatic si mai primejdios. La un moment dat se mergea pe un umăr ingust de munte, in dreapta fiind prapastie/genune, iar in stânga versantul abrupt al muntelui. Un pas gresit, o ametzeala, o alunecare pe stânca umeda sau pe pietris si urmarile ar fi fost catastrofice. Dar eram bravi si mergeam glumind unul dupa altul inspre nicaieri. Pe una dintre fetele din grup (sa-i zicem Mimi) a apucat-o spaima si ne-a spus cu groaza ca ea nu si nu, nu va păsi pe poteca aceea. Sirul indian s-a oprit, am facut cu totii o intoarcere pe loc, stânga-mprejur fără comandă, si am inceput sa-i facem galerie: Haide Mimi, haide Mimi… Haide, stim ca poti. Dar Mimi s-a burzuluit rau de tot si ne-a boscorodit cu convingere, cerandu-ne intempestiv să ne intoarcem si sa revenim la traseul marcat. Noi, că nu si nu, că uite ce peisaj misto se intrevede de dupa colt, că nu e mare lucru de mers pe poteca aceea, că uite toata lumea poate… că e destul de lată, că haide odată că ne apuca seara, că ce rahat de mofturi mai sunt si astea, că de ce venim noi la munte dacă nici sa mergem pe o cărare nu suntem in stare… Efectul acestui dialog constructiv, bazat pe argumentare ratioanală, n-a reusit sa rezolve problema de comunicare între noi (grupul) si ea (Mimi, insul-individual-sic)… S-a asezat in fund si ne-a anuntat solemn ca ea nu se misca de acolo pana nu ne intoarcem. Iar noi am anuntat-o ca nu ne intoarcem si că o lasam acolo singură, să ne astepte până ne-om intoarce noi, daca om mai nimeri acelasi traseu la înapoiere, drept pentru care am executat si o întoarcere neregulamentara (dreapta-mprejur) si am pornit-o mai departe. Mimi a inceput sa plângă isteric si sa ne înjure, dar văzând că se îngroasa gluma a inceput sa se deplasese din pozitia in care era (in sezut) tarandu-se pe fund si sprijinindu-se si cu mainile si cu picioarele, ca un paianjen. Cand am ajuns la un loc mai larg ne-am oprit s-o asteptam si pe Mimi a noastra care înainta târâs pe cur cu viteza melcului. Cum-necum a ajuns si ea. S-a ridicat in picioare, s-a scuturat de praf, parand chiar mandra de bravura si de reusita ei. Tot asa a procedat si la intoarcere, drept pentru care i-am zis in zeflemea că e vai de capul ei cu pshicul dacă n-are incredere pe propriile ei picioare. In fine, ca sa n-o mai lungim cu introducerea, si sa ajungem la pastravi, trebuie sa va spun ca spre seara, la inapoiere, cand ne apropiam de locul de campare, am dat peste albia unui pârâu care secase in mod misterios. Se pare ca se surpase muntele si pâraul isi schimbase cursul, scurgandu-se undeva sub munte, iar in aval ramasese o albie secatå, presărată cu băltoace din loc in loc, din apa stransă in locurile mai adanci. Acuma poate n-o sa va vina sa credeti dar in baltoacele alea ramasesera captivi o suma de păstravi, ceea ce ne-a produs o mare bucurie la gandul ca vom avea delicatese la cina in loc de conserve de stavrid. N-a fost deloc simplu sa prindem sarmanii pastravi, căci si asa captivi in băltoace se miscau al naibi de repede si erau alunecosi de parca erau unsi cu ulei de palmier. A trebuit sa golim baltoacele cu mainile, cu sepcile, cu sticlele goale in care avusesem „combustibil” pentru drum (apa desigur, 😉 ), dar până la urma am reusit sa strangem vreo 20 de păstrăvei, fiecare de vreo câte 20 de cm. Total circa 400 cm de păstravi, de prajit la focul de tabara si de savurat in grup, sub cerul instelat al patriei noastre, in frumoasa luna august. Pentru transport i-am pus in niste pungi de plastic (faimoasele pungi de un leu de pe vremuri, chit ca acuma cu inflatia costau muuult mai mult), trei sau patru bagate una in alta pentru siguranta, adaugand si niste apa, ca sa ramana pastravi proaspeti pana la ospătz si dezmătz. M-am oferit sa car bagajul, ne avand incredere in nimeni altcineva, ceea ce am si facut. Intre timp se însera, începuseră să apară stelele, să se vadă focuri în camping, si să ajungă spre noi mirosuri de fum si de mâncare. Ne ploua in gura la gândul că o să mâncăm păstrav proaspat. In apropiere de campimg trebuia să trecem, păsind din piatra în piatra, peste o apă repede curgatoare (pe langă care Ozana era un biet moft), si, cum se intamplå adesea (si-n viata), lucrurile bune (construite in timp indelungat) decad in dramă cat ai zice peste, intr-o clipită, sau chiar mai repede, in no time. Am păsit pe o piatra umeda, piciorul mi-a aluncat de pe ea, m-am dezechilibrat si am cazut cat eram de lung (si de lat) in apa cea repede curgatoare. Că m-am facut flească din cap pana in picioare, ca mi-am julit cotul si genunchiul, nu era nimic prin comparatie cu faptul ca scăpasem din mână pungile cu păstravi in bulboana pâraului, eliberand cu aceasta ocazie prizonierii, carora le asigurasem astfel un transport gratuit de la locul damei si naufragiului lor către o viată nouă, fericită si prosperă. După ce amicii mei s-au asigurat ca sunt cat de cat ok, fără fracturi sau alte avarii majore, netinând seama in niciun fel de orgoliul meu sifonat intr-un hal fara de hal, m-au luat care la rost, care la misto, fata cu perspectiva întoarcerii triste la consevele de stavrid. Mimi mi-a zis cu naduf: Vai de capul tău cu încrederea exagerata pe care o ai in picioarele tale.

Cainii ciobanesti erau si ei pe acolo la câteva zile si ceva spatiu distantă. Ne indreptam spre pestera, si la un moment dat strabateam o poiana alpină, un fel de padina, cu iarba si tufisuri, in plin soare… Vorbeam tare, râdeam, glumeam, ca oamenii fara griji. Deodată am auzit lătrături teribile si am zărit niste zavozi ciobanesti enormi, alergand in haita spre noi. La mare departare, in zare, se zărea o turmă de mioare (sau de oi daca preferati) si un cioban care părea ca răcneste la caini, alergand si el cat putea dupa ei, probabil cu gandul sa-i opreasca sa ne sfasie. Am incremenit, noi grupul. Acuma nu ca vreau sa ma laud, dar eu mi-am pastrat cumaptul si n-am fost atins de nicio urma de frica, in clipete acelea ce pareau de groaza. N-o sa sustin c-am fost vreun soi de erou, pentru ca n-am facut nimic anume si n-am avut de luptat cu vreo spaima pe care să trebuiască sa o domin, intrucat am un soi nativ de a comunica cu cainii, intelegand-le cvasi-spontan expresiile si intentiile, ceea ce ma face sa-mi pastrez calmul si sa nu le sporesc intentiile agresive (daca or fi având asa ceva). Intuitia mi-a supus instantaneu că lătrăturile câinilor nu au nimic agresiv, ci ca sunt doar curiosi, dorind si ei sa mai stea de vorba si sa aiba de a face si cu altcineva in afara oilor si a rusticului pastor (un cioban fără nicio scoala si nestiutor de carte), si nimic altceva. Le-am spus celorlalti sa stea pe loc, sa nu le dea prin cap sa o ia la fuga, si să nu faca gesturi bruste. Iulică avea in mână un bâtă grosutză cu care se ajuta chipurile la mersul pe munte si m-a intrebat ce sa facă: sa-i dea drumul pe jos sau să ramană asa impietrit, că n-are chef să-l vada câinii cu bâta-n mână si să-l bănuiască pe nedrept de intentii agresive. După cum am presupus, atunci cand au ajuns in apropierea noastra, cainii s-au oprit si din alergat si din lătrat, s-au asezat frumos pe noadă, dând din coadă si zambindu-ne prietenos. Chiar zâmbeau. Vorbesc serios si stiu ce spun pentru ca inteleg binisor limbajul câinilor. Aveau legate la gât niste reteveie groase de lemn, ca niste butucei, ceea ce ne-a mirat tare, neintelegand care sa fie scopul acestor accesorii. Dupa ce ne-am studiat o vreme, asa in tacere, unii pe altii, m-am apropiat de unul dintre câini, vorbindu-i prietenos si cu respect (zicandu-i Cuţu-cuţu), iar d-lui a fost bucuros de cunostinta si m-a lasat să-l mângâi pe cap. Asa ne-a gasit ciobanul când a ajuns gâfâind la locul faptei, mirandu-se tare de intâmplare. „Aoleu Zmeu, păi diseară nu-ti dau să mânci dacă tu lasi asa orice strin să te mângâie”, i s-a adresat el cainelui. Am aflat ca in mod normal cainii ciobanesti nu sunt agresivi cu oamenii, dar că incidente se pot isca dacă turistii sunt surprinsi de prezenta câinilor si o iau la fuga sau incearca să-i loveasca, si ca el de aceea a venit in goană nebună, nestiind ce fel de turisti suntem noi. Despre butuceii de la gâtul câinilor ne-a spus ca asa e legea si că trebuie să le agate de gât o greutate ca să fie impiedicati sa alerge si sa prinda vânatul (vulpile ori iepuri mici). Cam asta a fost intamplarea, dar povestile mele cu caini si cătei incep mult mai demult, inca din copilarie. La un moment dat (copil fiind) am fost numit „îmblanzitorul”, pentru că mă împrietenisem la cataramă cu un câine rău, de care toata se temea foarte tare. Dar asta este deja material pentru o alta poveste de nimic in proză scurtă.

P.S. As vrea acuma sa fac un mic amendament corectiv. In povestea cu păstrăvii am exagerat un pic in scop literar, pentru a crea un mic efect dramatic. In realitate n-am cazut in pârau pe cand căram punga cu pastravi, ci doar m-am dezechilibrat nitel, incat era cat pe aci sa-i scap din mana. Dar de scapat nu i-am scapat si in seara aceea chiar am manact pastrav proaspat, prajit pe jar. „Mimi” insa a surprins momentul si m-a taxat cu replica pe care am pomenit-o mai sus. Nu mai stiu daca a folosit chiar cuvintele alea dar ceva de genul asta mi-a spus…

Posted in Arcaluigoeologie | 169 Comments »

Oameni si animale

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 15, 2018

Avea doi berbecuţi de dus la târg şi ne-a întrebat pe noi, doi băieţandri, dacă am putea s-o ajutăm cu trebuşoara asta. Ea ne-a întrebat aşa, mai mult într-o doară şi cam cu jumatate de gură, dar noi am sărit cu toată inima spunandu-i „Cum să nu? Ce mare lucru? Floare la ureche”. Bunica s-a uitat la noi cam cu îndoială şi ne-a zis: „De, ştiu eu ce să zic? Pentru treaba asta ar fi nevoie de oameni. Imi cunosc eu marfa.” Auzi taină „e nevoie de oameni”. „Dar noi ce suntem bunico, nu suntem oameni?” „Sunteti copii  nu oameni”, ne-a lămurit bunica. La bunica oamenii erau oameni, muierile erau muieri, copiii erau copii,  fetele erau fete, babele erau babe şi moşii erau moşi… Clar. Categorii cât se poate de distincte. Noi nu ne încadram în niciun caz la categoria „oameni” care însemna (după cum aveam sa ne lămurim noi mai târziu) bărbaţi în putere.  Restul nu, nu erau oamenii. Foarte curând însă aveam să ajungem la vorba babei şi să ne blestemăm zilele pentru îndrăznela noastră smintită. „Bine mă, dacă ziceţi voi, hai să vă cred că sunteţi de ispravă şi să mă încurc cu voi in treaba asta”.  A legat câte o funie de coarnele berbecuţilor şi am pornit-o spre târg, având în cap potrivela de acasă. Târgul era cam departe, la cam vreo ora-două de mers pe jos, prin sat, peste câmp şi apoi peste deal prin pădure, pe un drum cam întortocheat, pe care noi, cei doi oameni in miniatură, nu l-am fi bunghit singuri, chit că mai fusesm de câteva ori cu bunica după târguieli. La început totul a fost simplu ca bună ziua. Berbecuţii n-au zis nici pâs şi au venit cu voioşie după noi pe uliţă, mai ales că-i ademeneam cu prune sau cu frunze rupte de prin pomi. Pe noi ne cunoşteau, uliţa o cunoşteau, aşa că nu aveau de ce să se împotrivească, iar noua ni se părea că suntem isteţi nevoie mare şi că ne vom câştiga foarte uşor îngheţata promisă de bunica pentru transportarea berbecuţilor la târg. Problema a fost că, mai curând de cât ne-am fi aşteptat noi, berbecuţii au băgat de seamă că e vorba de tradare la mijloc şi că încercăm să-i ademenim prea departe de casă, în locuri cu care nu sunt familiari, aşa că, fără să stea prea mult pe gânduri, şi-au reconsiderat atitudinea binevoitoare şi au început să se împotrivească din răsputeri, încercand să facă întoarsă de pe acum a lor cale. Nu le-au mai trebuit nici frunzele, nici prunele, privirile li s-au tulburat şi prieteni n-am mai fost. Nici ei cu noi, nici noi cu ei. Am început să-i tragem cu funiile şi chiar să-i altoim cu nuiaua peste picioare, în părţile ne acoperite cu lână, noi care eram din fire umanişti şi ne certam cu bunica de fiecare data când mal/trata cu bataie vreun animaluţ din curte. La început berbecuţii au fost surprinşi de această schimbare şi strategia a mers. Puterea noastră momentană de tracţiune era mai mare decât puterea lor de a se opune, dar vai, nu acelaşi lucru se putea spune şi depre rezistenţa noastră la efort. După 10-15 minute de luptă cu fiarele noi (oamenii!) eram sleiţi, storşi de orice vlagă, asudati ca dracu (pardon de expreie) şi gâfâiam ca locomotivele cu aburi la deal, în timp ce duşmanii noştri nu dădeau nici cel mai mic semn de oboseală. Ba dimpotrivă, păreau din ce în ce mai puternici, mai dârji şi mai insensibli la atingerile cu nuieluşa. Iesisem din sat şi traversasem cu chiu cu vai mare parte din drumul de peste câmp, apropiindu-ne de intrarea în padure şi de urcatul la deal, când, în disperarea lor crescândă, berbebecuţii au descoperit o nouă strategie: se trânteau pe spate cu picioarele în sus. Drama, durere, neputinţă, ruşine, mai ales ca bunica tot bombănea: „Eh, io a zis ca trebuie oamenii pentru treaba asta”, ceea ce, in subsidiar, avea darul de a ne ambiţiona, cât de cât. Le trageam şuturi şi-i răsturnam cu mare greutate înapoi pe picioare trâgându-i de funie în direcţia îndepărtatul târg de vite. De la o vreme i-au lasat şi pe ei puterile şi au început să gâfâie şi să scoată limba, şi uite aşa am intrat în pădure unde, deşi drumul era la deal, măcar era umbră. După ce am trecut de coama dealului şi am început să coborâm către dulcele târg al comunei, treaba a început să meargă mai uşor, făcându-ne să ne bucurăm la gândul că vom avea îngheţată şi mai ales că vom scapa de diabolicele fiare pe care bunica avea să le vândă la târg, vreunui nefericit care nu ştie în ce se bagă, cum nici noi n-am ştiut. Ce mai calea valea, am ajuns la destinaţie dupa vreo 4 ore de caznă, la spartul tâgului, când nu mai era nici urmă de vite pe acolo, dar nici de muşterii. Se făcuse miezul zilei, soarele dogorea înfiorător, şi oamenii (deh, „oamenii”) dar şi muierile se băgaseră prin crâşme, lăsându-ne cu ochii în soare. Gândul ca va trebui să luăm iarăşi drumul în piept şi să convingem berbecuţii diavoleşti să accepte să meargă cu noi ne-a adus instantaneu la disperare. „Ce facem bunico? Ce facem?” „Pe dracu facem! Ce să facem? Daţi-le drumul!”. „Ceeeee?” „Faceti cum v-am spus”. De îndată ce le-am dat drumul, fiarele au zbughit-o ca din puşcă înapoi la deal şi s-au facut nevăzute.  Bunica ne-a tratat cu îngheţată şi limonadă, iar apoi am pornit-o înapoi spre casă. Am ajuns spre seară. Berbecuţii erau acolo, în ogradă împreună cu fraţii şi surorile lor, văzându-şi de treabă ca şi cum nimic ne se întâmplase. Când au dat cu ochii de noi au venit să verifice dacă nu cumva avem prune să le dăm. Mai aveam câteva prin buzunare pe care le-au mâncat cu mare plăcere. N-am înţeles nici până în ziua de azi cum Dumnezeu au reuşit să găsească drumul înapoi spre casă cu atâta uşurinţă si nici cum se făcea că nu ne purtau niciun pic de pică. Mai tarziu am învăţat că drumul de la târg până acasă era de fapt flore la ureche. Cand a murit bunica oile au fost vândute unor ciobani dintr-un sat aflat la 30 de km distanţă, unde au fost transportate într-o remorcă, cu tractorul. După vreo săptămână s-au întors acasă, iar oaia şefă, ca de obicei, bătea cu capul în uşă ca s-o trezească pe bunica.

Reclama gratuita la o alta proza scurta Herr G – AICI

Nota justificativa AICI

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic | Etichetat: , | 114 Comments »

(i)Mor(t)alitatea stelara

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 7, 2018

Intrucat proza, pre-vestita sub titlul provizoriu „Povestea mea”, se afla inca in incertitudine (recreativa), pentru a face trecerea mai lina de la Procesul d-lui Josef K. (proaspat trezit din coma intr-o lume complet noua, necunoscuta), catre ipotetica viitoare Poveste de Nimic, vin cu o mica diversiune, tot proza scurta, tot poveste de nimic, dar la scara cosmica, intr-o adaptare tipic omeneasca, pe intelesul omului-câine. Cica Universul nostru ar fi fiind capabil de scenarii cu adevărat înfricoșătoare și, în acest caz, avem in fata o aparentă tragedie: două stele, tovarăși de-a o viață (or fi fost soț si soție), decid să se îndepărteze împreună de galaxia Calea Lactee. Dar după milioane de ani de aventură în spațiul intergalactic, una dintre stele o ucide și o consumă pe cealaltă, iar acum își continuă călătoria prin univers fiind mult mai strălucitoare decât înainte, înconjurată de o aura formată din rămășițele celeilalte.

Tot ce ar trebui să facem ar fi sa mergem la locul crimei si să investigăm: AICI

Posted in Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | 50 Comments »

 
%d blogeri au apreciat asta: