(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Oameni si animale

Posted by Arca lui Goe pe noiembrie 15, 2018

Avea doi berbecuţi de dus la târg şi ne-a întrebat pe noi, doi băieţandri, dacă am putea s-o ajutăm cu trebuşoara asta. Ea ne-a întrebat aşa, mai mult într-o doară şi cam cu jumatate de gură, dar noi am sărit cu toată inima spunandu-i „Cum să nu? Ce mare lucru? Floare la ureche”. Bunica s-a uitat la noi cam cu îndoială şi ne-a zis: „De, ştiu eu ce să zic? Pentru treaba asta ar fi nevoie de oameni. Imi cunosc eu marfa.” Auzi taină „e nevoie de oameni”. „Dar noi ce suntem bunico, nu suntem oameni?” „Sunteti copii  nu oameni”, ne-a lămurit bunica. La bunica oamenii erau oameni, muierile erau muieri, copiii erau copii,  fetele erau fete, babele erau babe şi moşii erau moşi… Clar. Categorii cât se poate de distincte. Noi nu ne încadram în niciun caz la categoria „oameni” care însemna (după cum aveam sa ne lămurim noi mai târziu) bărbaţi în putere.  Restul nu, nu erau oamenii. Foarte curând însă aveam să ajungem la vorba babei şi să ne blestemăm zilele pentru îndrăznela noastră smintită. „Bine mă, dacă ziceţi voi, hai să vă cred că sunteţi de ispravă şi să mă încurc cu voi in treaba asta”.  A legat câte o funie de coarnele berbecuţilor şi am pornit-o spre târg, având în cap potrivela de acasă. Târgul era cam departe, la cam vreo ora-două de mers pe jos, prin sat, peste câmp şi apoi peste deal prin pădure, pe un drum cam întortocheat, pe care noi, cei doi oameni in miniatură, nu l-am fi bunghit singuri, chit că mai fusesm de câteva ori cu bunica după târguieli. La început totul a fost simplu ca bună ziua. Berbecuţii n-au zis nici pâs şi au venit cu voioşie după noi pe uliţă, mai ales că-i ademeneam cu prune sau cu frunze rupte de prin pomi. Pe noi ne cunoşteau, uliţa o cunoşteau, aşa că nu aveau de ce să se împotrivească, iar noua ni se părea că suntem isteţi nevoie mare şi că ne vom câştiga foarte uşor îngheţata promisă de bunica pentru transportarea berbecuţilor la târg. Problema a fost că, mai curând de cât ne-am fi aşteptat noi, berbecuţii au băgat de seamă că e vorba de tradare la mijloc şi că încercăm să-i ademenim prea departe de casă, în locuri cu care nu sunt familiari, aşa că, fără să stea prea mult pe gânduri, şi-au reconsiderat atitudinea binevoitoare şi au început să se împotrivească din răsputeri, încercand să facă întoarsă de pe acum a lor cale. Nu le-au mai trebuit nici frunzele, nici prunele, privirile li s-au tulburat şi prieteni n-am mai fost. Nici ei cu noi, nici noi cu ei. Am început să-i tragem cu funiile şi chiar să-i altoim cu nuiaua peste picioare, în părţile ne acoperite cu lână, noi care eram din fire umanişti şi ne certam cu bunica de fiecare data când mal/trata cu bataie vreun animaluţ din curte. La început berbecuţii au fost surprinşi de această schimbare şi strategia a mers. Puterea noastră momentană de tracţiune era mai mare decât puterea lor de a se opune, dar vai, nu acelaşi lucru se putea spune şi depre rezistenţa noastră la efort. După 10-15 minute de luptă cu fiarele noi (oamenii!) eram sleiţi, storşi de orice vlagă, asudati ca dracu (pardon de expreie) şi gâfâiam ca locomotivele cu aburi la deal, în timp ce duşmanii noştri nu dădeau nici cel mai mic semn de oboseală. Ba dimpotrivă, păreau din ce în ce mai puternici, mai dârji şi mai insensibli la atingerile cu nuieluşa. Iesisem din sat şi traversasem cu chiu cu vai mare parte din drumul de peste câmp, apropiindu-ne de intrarea în padure şi de urcatul la deal, când, în disperarea lor crescândă, berbebecuţii au descoperit o nouă strategie: se trânteau pe spate cu picioarele în sus. Drama, durere, neputinţă, ruşine, mai ales ca bunica tot bombănea: „Eh, io a zis ca trebuie oamenii pentru treaba asta”, ceea ce, in subsidiar, avea darul de a ne ambiţiona, cât de cât. Le trageam şuturi şi-i răsturnam cu mare greutate înapoi pe picioare trâgându-i de funie în direcţia îndepărtatul târg de vite. De la o vreme i-au lasat şi pe ei puterile şi au început să gâfâie şi să scoată limba, şi uite aşa am intrat în pădure unde, deşi drumul era la deal, măcar era umbră. După ce am trecut de coama dealului şi am început să coborâm către dulcele târg al comunei, treaba a început să meargă mai uşor, făcându-ne să ne bucurăm la gândul că vom avea îngheţată şi mai ales că vom scapa de diabolicele fiare pe care bunica avea să le vândă la târg, vreunui nefericit care nu ştie în ce se bagă, cum nici noi n-am ştiut. Ce mai calea valea, am ajuns la destinaţie dupa vreo 4 ore de caznă, la spartul tâgului, când nu mai era nici urmă de vite pe acolo, dar nici de muşterii. Se făcuse miezul zilei, soarele dogorea înfiorător, şi oamenii (deh, „oamenii”) dar şi muierile se băgaseră prin crâşme, lăsându-ne cu ochii în soare. Gândul ca va trebui să luăm iarăşi drumul în piept şi să convingem berbecuţii diavoleşti să accepte să meargă cu noi ne-a adus instantaneu la disperare. „Ce facem bunico? Ce facem?” „Pe dracu facem! Ce să facem? Daţi-le drumul!”. „Ceeeee?” „Faceti cum v-am spus”. De îndată ce le-am dat drumul, fiarele au zbughit-o ca din puşcă înapoi la deal şi s-au facut nevăzute.  Bunica ne-a tratat cu îngheţată şi limonadă, iar apoi am pornit-o înapoi spre casă. Am ajuns spre seară. Berbecuţii erau acolo, în ogradă împreună cu fraţii şi surorile lor, văzându-şi de treabă ca şi cum nimic ne se întâmplase. Când au dat cu ochii de noi au venit să verifice dacă nu cumva avem prune să le dăm. Mai aveam câteva prin buzunare pe care le-au mâncat cu mare plăcere. N-am înţeles nici până în ziua de azi cum Dumnezeu au reuşit să găsească drumul înapoi spre casă cu atâta uşurinţă si nici cum se făcea că nu ne purtau niciun pic de pică. Mai tarziu am învăţat că drumul de la târg până acasă era de fapt flore la ureche. Cand a murit bunica oile au fost vândute unor ciobani dintr-un sat aflat la 30 de km distanţă, unde au fost transportate într-o remorcă, cu tractorul. După vreo săptămână s-au întors acasă, iar oaia şefă, ca de obicei, bătea cu capul în uşă ca s-o trezească pe bunica.

Reclama gratuita la o alta proza scurta Herr G – AICI

Nota justificativa AICI

114 răspunsuri to “Oameni si animale”

  1. neamtu tiganu said

    nu stiam ca berbecii si oile se-ntorc singure acasa… de fapt nici acum nu stiu. Credeam ca doar caii, vacile, porumbeii si uneori femeile. O bunica inteleapta lua si-un ciine.

    • Stely said

      Neamtu Tiganu , pai de unde vine expresia „instinctul de turma „? Eu stiu ca oile mai ales berbecii au, din instinct, abilitati de orientare. Pe pasunile de la munte sunt turme care sunt conduse de berbeci cu talangile de gat. Sunt si ciobanii si cativa caini , dar ei sunt doar pentru paza , protectie etc.

      P.S. Cu aceasta ocazie imi amintesc si eu de o mica intamplare despre „oameni si animale”, pe care incerc s-o povestesc pe scurt.
      Ma aflam cu un grup de elevi intr-o expeditie montana (conducatoare de echipaj) in Bucegi . De fapt , expeditia avea o durata de sapte zile , plecarea fiind din judetul Dambovita (Runcu) cu un traseu bine stabilit ,cu puncte precise de popas (corturi) : Leaota- Curmatura FIarelor – Padina( unde dormeam doua nopti) si de acolo faceam traseul – Babele, Crucea , Varful Omul -Obarsea lalomitei -Pestera si inapoi la Padina. Toate acestea intr-o singura zi , inchipuiti-va !! Grupul era format din 20 -30 de elevi de toate varstele( de liceu dar si mai mici) . Aveam printre noi si elevi de etnie roma. Imi amintesc de o intamplare hazlie dar cu potential de a deveni una serioasa. Se petrecea la al doilea popas , la Curmatura Fiarelor . Corturile (vreo 7-8) se aflau langa o stana de oi si cateva vacute. Ceva mai incolo era o padure deasa si intunecoasa , iar mai jos ,in vale, un izvor de apa unde trebuia sa ne spalam etc.
      Mergeam la stana si faceam schimb de „marfa ” cu oierii .Noi le ofeream paine , tigari si ceva conserve , iar ei ne faceau o mamaliga mare , ne fiebeau un ceaun de lapte si bulzi de branza pe care le imparteam in mod egal si cu ce mai aveam aveam de acasa si de la un depozit prestabilt (mancare distribuita in mod egal in rucsacii fiecaruia ) puneam o”masa” in jurul focului si mancam cu o pofta nebuna pana ce ne apuca miezul noptii. Ei bine, in punctul acesta , am fost „vizitati „la corturi de un urs. Noi, eu si colega mea (adjuncta echipajului) dormeam in cort cu o tigancusa . Nu avea nici o partenera de aceeasi etnie si nu-si gasea nici un loc langa romance . Doar ce adormisem cand ne-am trezit ca ceva se misca pe langa corturi , se freca de ele . Am crezut ca sunt cainii de la stana sau vreo vaca ce pastea pe acolo si ne-am culcat linistite la loc. Catre ziua aud din corturi niste elevi care spuneau ca a fost un urs. Ne-am amuzat (eu si colega) pe seama lor ,dar tigancusa de langa noi, care iesise mai devreme sa faca pipi, ne-a spus : „da, tovarasa a fost ursul ” . Am intrebat-o ce a vazut si ne-a spus ca a vazut la marginea padurii , stand in doua labe o” namila” de urs . Bun , am intrebat-o ,si de ce nu ne-ai spus.?” Pai mi-a pierit graiul ..” Amuzant dar ma cuprinde si acum teama de ce s-ar fi putut intampla daca ursul ar fi fost infometat .

      • neamtu tiganu said

        instinctul de turma>/i> inseamna cu totul altceva, inseamna ca se ia unul dupa altul nu ca au orientare..

        • Stely said

          Pai da , expresia in sine este folosita in mod peiorativ , cu referire la oameni , mai ales in ce priveste „orientarea”politica . 🙂 Insa este preluata din viata animalelor, turma de oi (spre ex.) care are pe langa om (ciobanul) si un conducator din randul lor, dupa care se ghideaza. Sunt cazuri cand, daca una dintre ele se duce undeva, chiar daca este periculos , merg si celelalte dupa ea.
          http://www.rador.ro/2018/06/13/500-de-oi-s-au-sinucis-in-masa-in-turcia/
          Chestiunea cu orientarea o stiu din viata la tara din vremea copilariei, cand in fiecare localitate se aflau ciobani pentru oi si vacari pentru vaci ,angajati pentru scoaterea lor pe izlazul comunal. Ei bine, cand se intorceau seara spre casa , nu mai era nevoie sa la aduca pana in fata casei , ci veneau singure. Au mirosul lor dupa care se orienteaza …

      • Povestea expeditiei montane, interesanta per se, are si darul de a arata ca, in fond, nu v-ati schimbat prea mult. 🙂 Faptul ca exista elementul „tziganesc” atat in trecutele intamplari din poveste cat si in actualele ecouri la poveste este (poate) tot o poveste. Nu stiu exact ce inseamna si de unde vine expresia care zice ca s-a obisnuit tziganul cu scânteile… La urma urmei scanteile sunt ca niste mici stelutze…. 🙂

        • Stely said

          Ehe , povestea „elementului tziganesc” este si mai interesanta decat cea scrisa mai sus. De fapt de aici mi se trage toata tevatura cu promovarea la UTC . Dupa ce am plecat prin transfer din Ialomita am fost repartizata la o scoala din Dambovita , dincolo de Voinesti , intr-o localitate montana. Nu am stat acolo insa decat doua zile , dupa ce plecasem cu toate bagajale , practic izgonita de acasa de maica-mea care in lipsa mea( eram in Bucuresti la examenul pentru definitivat) imi aranjase prin relatii sa vin in alta localitate mai aproape de casa. Eu dintr-un acces de ravratire dar si din cauza ca localitatea cu pricina era populata mai mult de jumatate de tzigani am refuzat aranjamentul. M-a rugat saracuta aproape in genunchi sa nu plec .Eu nu si nu . Neavand incotro mi-a inchiriat o masina si furioasa m-a dat afara pe poarta . Cand am ajuns in localitatea aceea , nefiind nimeni la scoala mi-am adus aminte numele unei colege de facultate a unei verisoare primare despre care stiam din discutiile cu ea ca este localnica . Am intrebat unde locuieste si am intrat zambitoare in curte unde spre bucuria mea se afla oficiul postal, mama ei fiind postarita. Colega (Doroteia) locuia insa inTargoviste, fiind profesoara de matematica intr-o localitate din jur.Dupa ce m-am prezentat mamei ei m-a primit extrem de bucuroasa. Ulterior am aflat sursa acestei bucurii. Avea un baiat , habar nu am nici acum ce hram purta , insa doamna postarita deja hotarase : eram nora pe care si-o dorea. 🙂 Ei bine , asta a fost cauza pentru care a doua zi am dat telefon acasa si i-am spus maica-mi sa reinchirieze masina aceea sa vina sa ma ia , cu acceptul desigur de a merge la scoala cu 50% romi. Am activat doi ani aici, timp in care am organizat , coordonata desigur de consiliului judetean pioneresc, doua expeditii montane si nu numai. De fapt aveam functie de comandant de pionieri si pe linie administrativa de director adjunct. La scoala aceea m-am facut remarcata, si intr-o zi m-am trezit la scoala cu primul secretar UTC de la judet si cu un activist de la CC vrand sa ma cunoasca , nu mi-au spus de ce , dar am priceput. Intrasem in conflict cu directorul scolii caruia nu-i convenea” avantul meu pioneresc” . Ii uzurpam functia . Faptul ca am plecat in expeditie fara acceptul lui , l-a determinat sa ceara ancheta la judet , nestiind ca am avut semnatura presedintelui consiliului judetean. Au venit in ancheta insusi presedintele si un activist de partid de la judet si in loc sa ma ancheteze pe mine l-au luat pe el la ntrebari. Directorul, neinspirat le-a spus ca nu am avut expeditia in planul anual de activitate . Cand mi-au cerut sa prezint planul expeditia era desigur inclusa chiar in perioada respectiva. Ala ,saracu’, a spus ca am modificat planul ulterior.etc , fapt ce i-a infuriat pe „tovarasi” care au hotarat sa fiu promovata la pionieri , dar fiindca venise utecisti primii , au cedat .Si asa am ajuns la Targoviste , mai intai activista apoi secretara de judet. Am acceptat desigur intrucat pana atunci directorul imi mai facuse cateva reclamatii, pe motive care mai de care mai hilare.Unul dintre ele fiind ca am repartizat niste prime fara semnatura lui pe criterii obiective(performanta) si nu prin aranjamente asa cum facusera pana atunci . Tot cu stirea celor de la judet.. Altadata am fost pusa in discutia consiliului profesoral pentru sanctionare din alte motive , in nici un caz pentru inactivitate, ba dimpotriva. Toate s-au soldat cu un esec total. El a fost destiutit iar eu promovata. Promovare ce nu a durat decat o vara. 🙂 Cealalta , inaipoi la Ialomita… 🙂

          • Cu aceasta dare de seama n-ar fi de mirare sa-l vedem reactivandu-se pe Arca pe unul Radu (fara de) Humor. Pardon de impresie. 🙂

            Norocul d-voastra este ca avem o tara mica (numai cateva mese)… Ce v-ati fi facut daca ati fi fost nascuta in Maica Rusia? Atunci sa fi vazut transferuri inca si mai spectaculoase…

            P.S. Multumesc pentru gestul plin de curaj si naturalete prin care impartasiti cu arca-gii amintirile de tinerete navalnica.

          • Stely said

            Pai cu aceasta „dare de seama” am vrut sa clarific scurta mea activitate de nomenclaturista pe care unii au infierat-o cu mult aplomb , fara sa stie ca de fapt nu am avut nici un castigat material doar poate ceva experienta de viata. Ah da , am acum o pensie cu 20 lei mai mare decat a unui biolog (biochimist) principal care a lucrat in laboratorul clinic de analize medicale in aceleasi conditii de salarizare , sporuri de toxicitate etc. Prin urmare , pentru faptul ca am avut acest prilej de clarificare trebuie sa va multumesc si eu.Chestia asta imi statea pe suflet si era musai s-o scot de acolo. Sigur, nu am de unde sa stiu daca am convins pe cineva. Ceea ce stiu insa este simplu fapt ca mi-am facut mie insami un serviciu. 🙂
            P.S.Faptul ca Radu Humor a reusit sa se abtina sa mai comenteze in stiulul lui (cu humor negru ) pe Arca lui Goe este chiar laudabil si nu am pentru el nici un resentiment . Ba l-am si uitat , zau.

      • Stely said

        „De fapt , expeditia avea o durata de sapte zile , plecarea fiind din judetul Dambovita (Runcu) cu un traseu bine stabilit ,cu puncte precise de popas (corturi) : Leaota- Curmatura FIarelor – Padina( unde dormeam doua nopti) si de acolo faceam traseul – Babele, Crucea , Varful Omul -Obarsea lalomitei -Pestera si inapoi la Padina .”

        Concentrata fiind pe intamplarea cu ursul de la „Curmatura fiarelor” am omis sa prezint intregul traseu al expeditiei de 7 zile din Bucegi cu subsemnata la carma echipajului. 🙂 Nu de alta dar prea a fost frumos incat sa nu-l cunoasca lumea . Nu stiu de ce, dar am impresia cu nici unul dintre „prea cinstitii vizitatori si cititori „ai Arcei lui Goe nu a ajuns prin locurile acelea. Nici macar Dl Goe . 😉

        Prin urmare, la 7 (sapte) dimineata plecam de la cabana Padina unde dormisem peste noapte si in aprox. 40′ de mers agale ajungeam la Pestera Ialomicioarei , unde nu zaboveam mult nefiind electrificata etc. Apoi, incepeam urcusul spre „Babele” , cam greu pentru niste copii de la campie care nici macar nu vazusera muntele de aproape ,daramite sa urce ore in sir . In drum spre ” Babele” am mai avut un episod haios pe care imi amintesc ca l-am povestit candva pe Arca lui Goe . Dupa ce parcursesem fara greutate mai mult de jumatate din traseul , marcat desigur, la o distanta destul de maricuta se afla o stana de oi , unde nu se zareau decat vreo doi ciobani si doi sau trei caini. Oile , pesemne, erau pe undeva prin vai la pascut. Deodata, auzim niste fluieraturi destul de stridente (alerte) si totodata am vazut trei caini care la comanda o zbugheau intr-o viteza uluitoare catre noi , asa credeam. Dupa noi insa se tinea un catelandru pricajit , trist si parca cersind ceva de mancare. Copiii (noi) i-au dat atat cat sa ne insoteasca tot urcusul pana aunci , fara sa ne deranjeze insa. Aia (cainii)veneau cu viteza spre noi , dar nu vazusem ca bietul catelandru a disparut. Eram paralizati de frica. Unii incercau sa fuga , altii, vreo doi , se urcasera pe un marcator, iar ceilalti stateau pe loc uluiti . Nu am avut timp nici macar sa le spun sa nu fuga , imi amintesc doar ca faceam semne disperate la ciobani sa cheme cainii inapoi .Acestia insa nici gand sa-i cheme , ei stiau cu ce scop au asmutit cainii. De altfel, ne-am dat seama cand i-am vazut ca au trecut pe langa noi cu aceeasi viteza , fara macar sa ne bage in seama si … dusi au fost. Pana unde nu stiam , dar banuiam ca pana ce l-au alungat pe bietul caine , care era nedorit la stana de respectivii oieri .Ei bine, dupa ce am vazut ca ne speriasem degeaba si ce fel de reactii au existat ,ne- am pus pe ras fericiti ca am scapat teferi.

        Am continuat urcusul spre Babele, unde am mancat ceva in graba si am facut cateva fotografii pentru albumul expeditiei si ne-am continuat drumul catre Crucea de pe Caraiman (aici in ce-a de-a doua expeditie a anului urmator a fost un eveniment nedorit, dar terminat cu bine din fericire) apoi am tinut-o spre Costila catre Vf.Omul si inapoi la Padina , coborare abrupta (mai mult pe fund) pe Obarsea Ialomitei ca sa scurtam drumul . A patra zi am trecut prin CheileTatarului insotiti in dreapta de raul I A L O M I T A , de care abia ce ma despertisem cu o vara in urma… 🙂 Am innoptat la cabana Bolboci si a cincea zi ne-am urmat traseul prestabilit prin Cheile Zanoagei spre lacul Scropoasa cu un peisaj de vis . Nu stiu cum o fi acum , atunci insa era fascinant. Era de culoare verde si de o claritate extraordinara ,atat de limpede incat se vedeau bancuri de pastravi de la cei mai mici pana la cei mai mari. Cativa baieti au improvizat undite din niste bete mai mari la care au agatat cate o sfoara sau sarma gandind ca vor pacali vreun pestisor etc. Nuu, nici vorba . Nici macar nu se apropiau de momeala improvizata si ea, daramite sa ciupeasca macar.
        Am plecat mai departe, multumiti ca am incercat, spre tabara Dobresti dupa ce am trecut prin Cheile Orzei (o frumusete)si dupa ce am mancat bine mancare pregatita si dormit ca lumea in paturi cu asternuturi curate , am plecat catre casa.

        • Am impresia ca tare va e dor de vremurile acelea. 🙂 Vorba lui nenea, deh, ale tineretii valuri… Cine stie ce-ati simti astazi daca v-ati transporta cumva la localitate. Se zice ca nu e bine sa te intorci niciodata in locurile in care ai fost fericit… Dar despre asta (si despre scurt-circuit si/sau salturi in timp) n-as vrea sa insist acuma, pentru ca este ceva ce se vrea a fi miezul unei viitoare povesti de nimic in proza scurta si n-as vrea s-o stric de tot inca de pe acuma. 🙂 In plus am si eu cateva amintiri incredibil de asemanatoare cu caini ciobanesti si cu pastravi (pe care le voi povesti de indata ce voi avea un minut de zabava-si-dispozitie).

          As mai zice ca, desi „criticii literari” ar putea cârcoti despre felul cum ati insåilat povestea, nouå unuia ni se pare ca reusiti foarte bine sa obtineti meta-literatura, fara a incerca efectiv sa faci (propiu-zis) literatura… jucandu-va pur si simplu rolul de povestitor, simplu si natural, inglobandu-va ca meta-personaj (naratorul nostalgic) in meta-poveste, alaturi de personajul (care-ati fost, candva) si care este inclus in poveste ca fiind: „subsemnata de la carma echipajului”. 🙂

          Felicitari si multumiri.

          • Stely said

            Va rasplatesc aprecierile cu o dedicatie :

            P.S. Mi-ati citit gandurile… Astept cu interes sa povestiti amintirile dvs despre caini ciobanesti si pastravi.
            PPS. Daca mi-ati ingadui as mai adauga ceva si la cealalta povestioara (cu promovarea la utc) despre modul cum printr-o intamplare am fost aleasa secretar judetean la invatamant, precum si alte chestiuni inedite, ce au urmat dupa destiutirea mea. De ex. cum am scapat sa dau nas in nas cu Nicu C.si cine a fost „fericita” care m-a inlocuit , plus ce s-a intamplat cu ea . Asta daca este asa cum spuneti ca suntem intr-o tara mica cu „mese putine”, intelegand prin asta ca prietenii aceia”dusmanosi” au cam disparut, precum si ceilalti cu.umor dubios…

          • @Stely – Frumoasa dedicatie. Merci. Despre drumuri pe la munte sa tot stai la povesti. Vin si „io” cu cainii ciobanesti si cu pastravii de indata ce pot, nu-i mare lucru, in afara de faptul ca, desi s-au petrecut cam de multicel, acele banale intamplari nu se dau uitate deloc, deloc, amintirile despre ele incapatanadu-se (chiar ca nu-mi dau seama de ce) sa ramana proaspete si aromate, in contrast cu altele care s-au estompat aproape total, desi la prima vedere ar fi putut trece ca fiind mai de soi. Constientul si sub-constientul meu nu prea reusesc sa se puna de accord cu ce anume e mai important si merita pastrat in baza de date si ce anume trebuie evacuat.

            Pana una alta as zice, ca povestile pe care le anuntati in avan-premiera sunt asteptate cu drag. Si presupun ca spunand asta sunt in asentimentul tuturor tovarasilor care formeaza colectivul Arcei lui Goe. 🙂

    • RALG said

      Bunica avea un caine (el insusi cu o poveste de nimic in spate) pe care-l re-botezase „Florea”, dar acesta nu avea nicio treaba cu oile, sarcina lui fiind ograda, si protectia gainilor si ratelor contra vulpilor. Oile cu pricina nu avea nevoie de nicio asistenta. Aveau o atonomie mult mai consistenta decat ce pe care si-ar dori-o unii cetateni din Har-Cov, dar nu faceau abuz de ea. In schimb se descurcau minunat pe cont propriu conduse in mod democratic de o oaie batrana si a-tot-stiutoare. Pe seama lor se mai pot scrie lejer cateva proze scurte. Nu stiu alte oi, dar astea aveau un simt de orientare realmente fabulos.

    • Sa nu uitam cainii si pisicile. Pisicile in special se ataseaza mult mai mult de locuri (de „acasa”) decat de oameni, fiind mult mai teritoriale decat canii (care se ataseaza mai degraba de oameni decat de locuri)… Un motan care joaca un rol important in amintirile mele din copilarie, a fost transportat cu masina, inchis intr-o sacosa, la o matusa care se hotarase sa-l adopte, intr-o alta comuna la vreo 50 de km de casa. Dupa o sptamana s-a intors acasa. E un fapt. Nu reusesc sa-mi explic „stiintific” cum anume a reusit performanta. Cert este ca si dupa ce stapna sa a murit a ramas in preajma casei unde a supravietuit pe cont propriu inca 5 ani. De fiecare data cand veneam sa vizitam casa, el era acolo, si era intotdeauna primul care intra in casa de indata ce se deschidea usa, avand grija sa inspecteze cu atentie fiecare coltisor. Se hranea cu soareci, sobolani (pe care-i pandea dintr-o salcie la pârâu cand veneau sa bea apa), pasari, in special vrabii si gugustiuci, dar si cu soparle, broaste si insecte. Bineinteles ca atunci cand eram acasa nu refuza mancarea pe care i-o ofeream iar de dormit dormea cu noi copiii in pat, uneori tolanit pe o parte cu capul pe perna (de paraca ne imita). Dimineata cand trezeam constatam ca-l avem pe piept in pozitie sezand, uitandu-se fix in ochii nostri tragandu-ne usor de pijamale cu labutele din fata (intr-un soi de masaj) care echivala cu un salut matinal si cu un indem la „desteptare”. La un moment dat nu l-am mai gasit acolo si am presupus ca murise de batranete sau de foame caci ii cazusera toate maselele (mai avea doar caninii si incisivii) si nu mai putea manca decat clatite. Odata i-am dat sa manance porumb fiert si un bob i-a ramas blocat in gingie in locul in care avusese o masea ceea ce-i pricinuia o disconfort teribil care-l facea sa se tavaleasca pe jos si sa-si dea cu ghiarele peste fata. L-am tinut cu chiu cu vai, i-am deschis gura si am scos bobul de porumb de unde se blocase folosind un pai.

  2. Stely said

    Ha, iata-l pe Andy, pana in ziua -de fapt la prima secunda a zilei de 15 noiembrie, este primul care apreciaza povestea cu amintiri din copilarie- scrisa cu duiosiei, umor si cu multa substanta, desi generic s-ar putea spune ca ar fi „din nimic.” Marturisesc ca sunt oarecum inciudata ca mi-a luat fata. Am crezut ca sunt prima cititoare, doar ce auzisem sunetul de notificare.. Dar nu , dupa ce am citit proza , pe indelete , cat sa-i percep toate „aromele” ,vrand sa dau „like-ul” de rigoare , dau cu ochii de Andy. Chiar nu inteleg cum(cand) a citit-o ?!! Presupunand ca nu ar fi avut timp s-o citeasca si aprecierea d-lui a fost de mantuiala , m-am lasat pagubasa si nu l-am mai dat 😦 Pai , domnule Andy , dumneata care ai scris deunazi o proza de toata frumusetea (cu ambat si ceva rautate) nu ai nimic de spus, nici un cuvintel ?

    • RALG said

      Libera exprimare include dreptul de a tacea sau de a face gesturi fara a le explica. Va pot spune ca like-ul cu pricina n-a aparut chiar instantaneu, asa ca tehnic vorbind „dl.Andy” a avut timp sa parcurga textul care compune aceasta poveste de nimic in proza scurta. Daca l-a citit sau nu habar nu am. Poate ca a dat like pentru ca i-a placut titlul, sau poza, sau faptul ca in sfarsit a aparut un topic nou… sau, vorba d-voastra l-a acordat la misto sau in scopuri „neliterare”, pentru a marca o anumita prezenta si/sau pentru a escamota o alta prezenta, deghizata in absenta. Cum necum, faptul ca gestul sau a blocat intentia d-voastra nu denota libertate. Ci un pic de viceversa. 🙂

  3. Andy said

    O poveste bine scrisa, rotunda, parfum de copilarie.

    Oarecum dezamagit de alta povestire („Herr G”) citita pe blogul lui NT. Prea multe fire ramase desirate, finalul destul de brusc (chit c-ar vrea s-o vireze spre bucle infinite). Poate e ceea ce se intampla cand un ne-scriitor doreste sa intre in camasa de forte a unuia profesionist.
    Si e prima dezamagire din partea vechiului NT.

    P.S. destul de plictisitoare ipoteza ca Andy ar avea ceva-n comun cu alte personaje (re)plimbate prin arca.
    Pur-si-simplu m-am lovit de ambele madame pe blogul lui VP (asta daca B de pe arca este CMM de la VP).
    De unde si povestea mea.

    • Merci pentru comentariu / comentarii. Sper sa va multumeasca si Herr NT.

      P.S. Mda, s-o lasam (balta) pe doamna B. caci cica are reflex (reflux) si de indata ce este evocata/invocata simte nevoia irepresibila de a iesi cu un cotcodac din auto-impusa silenzio stampa.

    • RALG said

      Fapt di-vers: Pe Arca lui Padina nu se afla niciun „Andy”. Niciodata nu s-a aflat. Sau daca s-a aflat nu s-a manifestat in vreun fel in aceasta „calitate”. Prin urmare de respectivele dame s-a lovit cel mult cu privirea… o privire patunzatoare si agatzatoare se pare, fiind acesta si felul in care a fost târât (tractat) de acolo/atunci pana aici/acum.

      • Andy said

        Nu, nu eram Andy, desigur. M-am rebotezat. Oricum, mai mult observator, pe urmele lui VP – si nu numai – întâlnit de prin anii 2003 – () de la comentariile defunctului ziar Ziua (unde activa si NT, traktorist, americanii si alte pitoresti personaje.

        • bunica said

          @ Andy Mulțumesc, domnule Andy. Mă bucur că ați argumentat că nu sunteți „bunica”. Mă plictisisem să o tot spun eu.
          Așa cum dvs. nu sunteți „bunica, la fel eu nu sunt niciuna dintre „damele” de pe misterioasa Arcă a misteriosului Padina.
          Petrecere frumoasă pe (b)Arca lui Goe!

          • RALG said

            Nu a argumentat nimeni nimica… „doamna” Bunica… S-au facut niste declaratii, Atat. Sesizati diferenta?… Aveti meteahna asta in a considera ca realitatile se pot instaura asa, prin declaratii, dar realitaile sunt uneori crude si nu se dau alterate sub asediul unor declaratii simbolice. Daca „Andy” si „Bunica” sunt sau nu sunt instantieri ale uneia si aceleiasi persoane, este posibil ca d-voastra inseva sa n-o stiti. Exista tulburari de personalitate care se manifesta astfel, una si aceeasi persoana transpunandu-se sincer si inconstient in felurite personaje, pe care ea insasi le percepe ca separate. Exista si situatia mai banala in care persoana in chestie stie ce face instantiindu-se polimorfic si disimulandu-se in diferite personaje, in fel de fel de scopuri (care benigne, care toxice, care cum)… Daca Andy ar fi una cu Bunica si Bunica cu ne-bunica (de la radacina, pe care n-o mai mentionez in propozitie) si aceasta ar vrea sa ascunda aceste fapte ce ar declara „ea” in respectivele instante? Desigur ca si-ar construi declaratiile asa incat sa consolideze impresia pe care doreste sa o induca martorilor… In fine aveti grija ca nerabdarea si promtitudinea cu care va manifestati sunt suspecte. In plus ar fi de preferat sa nu uitati ca „stilul este omul” si ca „madame Bovary c’est toi”. 🙂 Parerea noastra ar fi sa-l lasati pe dl.Andy sa respire liber si sa nu-l sufocati inainte de vreme cu imbratisarile d-voastra precipitate. Zicem si noi.

    • neamtu tiganu said

      merci Andy, merci ca ma citesti, si nefasta zice ca o dezamagesc, din cind in cind, zice ca din dragoste, ca stie ca sunt capabil de mult mai mult, cred ca se insala, sau poate MA inseala.

      Spune sincer, tu poti sa sudezi?

      • Si noi unul le-am transmis aluziv ale Andy-ilor ca o critica facuta printr-un contra-exemplu (literar) ar fi, fix ca in matematica, mult mai eficienta decat o critica explicita.

        Am plans cu lacrimi amare trei zile si trei nopti cand am incercat sa sudez odata… tare demult (sa fi avut 14 ani) la atelierul scolii. Am crezut sincer ca masca aia e optionala, intucat momentan mi se parea ca daca mijesc ochii e destul, mai ales ca, pe moment, nimic suparator nu se intampla. Am sudat niste suporturi de flori din fier forjat, o minune, sau cam asa ceva.

  4. d'Artagnan said

    Probabil sughița. Clientul.

    • RALG said

      Ah, mare pisicher mai sunteti… Norocul este ca nu intelege nimeni la ce va referiti… Sau ghinionul, cine stie! Drept pedeapsa o sa facem si noi o demascare rasunatoare: D’Artagnan este unul si acelasi cu Contele. Na!

    • Dl.Goe said

      a) Ce mai stiti de ceilalti trei muschetari?

      b) Ce ziceti? Se califica Federer in semifinale la Turneul Campionilor? (Noi zicem chiar ca are sanse sa-l castige cu totul).

      • d'Artagnan said

        a) Unul vrea să ne vedem, dar nu prea vreau eu, cu altul vreau, dar nu pot, și cu altul mă întâlnesc dar nu pe cât aș vrea.
        b) Eu zic că da.

        • a) Grea viata de muschetar!
          b) Are momente fabuloase (care ne incanta chiar si pe noi unul, care nu mai cedam de multisor la astfel de floricele), dar, in acelasi timp, constatam ca face un numar enorm de greseli nefortate, greu de explicat. Ipoteza mea favorita este o anumita uzura psihica, dublata de anumite complexe si neincredere in sine insusi, in speciala fata cu anumiti adversari. Declinul si conditia umana care nu-i iarta nici pe zei pare-se…

    • d'Artagnan said

      ”Un tip se duce la bar si cere un pahar cu apa. Barmanul scoate un pistol si-l indreapta spre moaca tipului. Acesta zice „Multumesc, nu mai e nevoie”, si se intoarce la masa lui.”

      De ce face asta?
      Pentru că omul, probabil, sughița, și atunci se obișnuiește să bei un pahar cu apă ca să-ți treacă. Dar același efect îl are și-un pistol îndreptat spre tine.

      • RALG said

        Bine, bine, va dau alta:

        John si Marry calatoreau impreuna. Ajunsi la hotel John o lasa pe Marry in camera, iar el coboara la bar. Bea cam peste masura apoi se intoarce in camera dupa miezul noptii. Dupa ce intra se impiedica de covor si cade. In cadere se loveste la cap si lesina (putin). Cand se trezeste (mahmur) constata ca Marry era si ea pe covor, langa el, moarta. Se cere sa se elucideze misterul acestei morti prin intrebari formulate in asa fel incat sa putem raspunde exclusiv prin „DA” sau „NU”.

      • neamtu tiganu said

        d’Artagnan nu mi-a placut niciodata, efortul lui de a fi simpatic mi l-a facut antipatic, e si mult prea lipsit de naturalete, fara sa reuseasca sa fie misterios, cum si-ar dori, de ceva adincime nici nu poate fi vorba.
        S-a facut adinc de fecale cind m-a banat, nu a fost in stare sa gestioneze o situatie simpla, a recurs la metode de mirlan. Nici in relatia cu fostii lui camarazi nu a dovedit cine stie ce mare finete… un bolovan.

        • d'Artagnan said

          Mie mi-ai plăcut mereu.

        • D-le Neamtu Tziganu… disponibilitatea si insistenta d-voastra de a va exprima, dupa atata amar de vreme, niste sentimente negative netocite, proaspete si aromate, lasa loc de interpretari (favorabile nastrusnicului cavaler). Sentimentele puternice si durabile vizeaza de obicei personaje puternice si durabile, la ambele capete ale sentimentului. D’Artagnan are de ce sa fie mandru de interventia d-voastra.

          • Eu de exemplu, ca sa dau numai un exemplu, nu mai port niciun pic de picå celor care n-au avut taria de a-mi suporta comentariile, banandu-ma fara rusine si fara scrupule. Nici macar pe ale conu Dorin, AVP, AN, Mircea Nu-Stiu-Cum de la Dilema (Veche), ori altii asijderea nu-i tin de rau. Ba inca pe masura ce trece timpul le port o amintire din ce in ce mai blajina, mai bucolica si mai nostalgica, transformandu-mi-se in minte in personaje pozitive, vechi prieteni… vechi, din alte vieti…

  5. bunica said

    @RALG

    Sugerați că stilul meu seamănă cu cel al domnului Andy?

    Mă simt onorată. Îmi pare a fi un blogger cu multă experiență. 🙂

    PS. Ați scris o poveste bine conturată, cu personaje vii și stil proaspăt.

    • RALG said

      onorată, onorâtă, n-are a face… Andy va pare a fi un blogger cu multă experiență ??!! Ha-ha-ha! Buna!

      Sugeram doar ca abilitatile d-voastra de fi versatila sub aspect stilistic sunt extrem de limitate. Va tine ceva, o teama nelamurita de a va pierde identitatea, pe care si asa n-o aveti. In plus o perspicacitate deficitara, o memorie scurta, prejudecati prelunge si superficialitatea in aprecierea abilitatilor de intelegere a spectaorilor, dar si superficialitatea asa in general, va fac dificila viata de personaj incognito care ar vrea sa naparleasca spre aparente noi, pastrandu-si insa intacta „pretioasa” esenta.

  6. neamtu tiganu said

    putem spune ca Ziua a fost un fel de leagan al forumismului. E absolut fantastic cite personaje de atunci, mai sunt in viata, a fi in viata insemnind in acest caz, a fi active virtual. Eu personal am contacte inca, dupa atita amar de ani, cu Tractoristul, cu Mos Grigore, Hantzy, San Blas, Motanul a murit saracu, cu Zwilling si inca citiva.

    • neamtu tiganu said

      Dupa stil nu-l pot identifica pe Andy..

    • neamtu tiganu said

      Mos Grigore chiar mi-a facut recenzia cartii, inainte de a o publica. Si asta ar putea fi o poveste.. Am intrat pe skype cu Mosu, mi s-a prezentat cu un intreg arsenal de arme, de la pistoale, la automate etc. M-a apucat un ris isteric, discrepanta dintre figura lui de batrin blajin si armele razboinice, amenintatoare, pe care de abia le putea ridica, mi s-a parut epopeica.

    • La Ziua am comentat destul de putin in acea era de debut HUVACHIAN, in special la articolele lui Dan Pavel (dar nu numai), dar adevarata perioada de formare ca „anonim clandestin” am petrecut-o la Jurnalul National si pe forumul omonim. Ceva activitate notabila am avut si pe blogul lui Adi Nastase, pe blogurile successive al „transformer-ului” Tudoran, ori pe bloagele de la Corabia. Si intr-adevar aceste timpuri pot fi sursa generoasa pentru niste povesti de nimic in proza scurta. Buna idee.

    • Andy said

      @NT, iti mai aduci aminte de Red Hat ? (tipul l-a „ingropat” rau de tot pe avp, parca isi zicea „denver” pe timpu’ ala)

      Parca v-ati ciondanit si voi 2 😀

      Salvasem pe undeva cate ceva din vechea blogareala, dar mister google (gmail) zice ca am in zip si un executabil ..asa ca s-a dus pe vecie.

      Mi-a mai ramas un fragment scris de Red Hat (pe blogul ala gestionat de tipul din Israel) despre ceva carti 😀 , actori etc). Poate o sa-l pun aici spre disecare.

      • neamtu tiganu said

        il stiu, era bun baiatu, desi cam increzut. Era insurat cu o lunganca, o stiu din poze, si ea forumea si era cam obraznica, traiau in Sacramento. Cindva ne-am retras pe o platforma separata, cu teme muzicale, Red Hat era fun jazz, f. priceput, dar ne-am certat cind a bagat o cuvintare a unui gen american si eu am luat-o la misto.
        Mai era si Sheherezada de care era indragostit Calugarul, Am avut contacte private cu Sehe, era din Belgia si avea atunci peste 70 de ani, am avut poze, da in scris parea de 18.
        Katthy si de la ea am avut poze, din Suedia ii injura pe evrei, Costica din Ge, sau alt Costica din Danemarca, programator, si de la el am avut poze, insurat cu o daneza grasa. Pe Costica din danemarca l-am ajutat cu niste programe, a fost f recunascator. Nu cumva tu esti ala?
        Robin din Israel, sau Bette Davis, chiar asa o chema, o adevarata doamna distinsa, ne-am conversat privat.
        Mai era unu din Paris, nu mai stiu cum il cheama, care se dadea mare patron pina l-a dat altu de gol. Si un inginer din Canada caruia i se pusese pata pe mine, ca de ce are IAR 93 aripa sus, mai tirziu ne-am imprietenit, trecuse printr-o perioada nasoala, fusese timp indelungat somer. Si mai era Felix, adminul de la ziarul Ziua, l-am cunoscut personal, cindva am vizitat redactia ziarului, unde lucra o nepoata. Si Hantzy din Ge cu care si azi sunt prieten. Si Shadow din Paris, un baiat tare simpatic, era cit pe aci sa ne vedem in Paris.

        Culmea e ca nu prea erau romani din Romania, afara de AVP, de altfel pe timpul ala computerele si internetul erau rare si scumpe. Se strinsesera mai mult romanii din strainatate, de dor, unii recunosteau ca era singura ocazie sa vorbeasca si sa injure romaneste.

        San Blass era tiganca, traia in Spania atunci, acum e in Germania, am adresa si nr ei de tel. O fata f desteapta si simpatica. Mai era si daca_nu_nu, o profesoara de latina din Ro, am si de la ea adresa si nr de tel. Si Virgil din Canada.. si de la el am adresa, i-am trimis o carte de a mea. Si Viorica.. l-am cunoscut zilele trecute pe barbata-su, la lansarea cartii mele.

        • Andy said

          Wow, cate amintiri :)) Nu, nu eram Costica. Am fost si io pe acel blog cu RedHat (parca imi ziceam Max pe atunci, mai inainte smultron). Parca cu noi atunci erau si RoadRunner (sau asa ceva..) si California care brusc au devenit cam ciudati. Apoi a venit marea dezmembrare. Am mai vazut pe cate unul pe felurite forumuri, dar perioada de aur se incheiase.
          N-am fost in contact decat extrem de redus cu 1-2, apoi tacere.

          • bunica said

            Evident. Nu sunteți „bunica”! 🙂 🙂 🙂

          • Neamtu tiganu said

            exact, california era nefasta lui red hat. lui roadrunner ii zicea avp roade drumuri.
            Eu mi-am mentinut nickul de mulzi ani. Eram la circiuma cu citiva colegi, dupa lansarea cartii si vorbeam de trecut si de avioane. La un moment dat il intreb pe unu care facuse o anumita afirmatie de unde stie. Imi zice ca de la neamtu tiganu. A ramas mut si chiar un pic dezamagit cind i-am spus ca eu sunt ala. Parca se pierduse vraja unei persoane misterioase.

  7. @Andy, @Bunica – Va multumesc pentru cuvintele amabile si pentru critica literara favorabila. As minti daca as spune ca nu n-au starnit chiar nicio emotie acolo de bine (nu detaliez, cine stie cunoaste). Totusi as preciza ca in locul unor astfel de interventii ar fi oricand de preferat niste povesti de nimic din tolba d-voastra personala (imaginatia y copmris)… caci, vorba ‘ceea, suntem la rubrica de proze scurte (nu de ode)… 🙂

    • Andy said

      Raspund tot printr-o oda: mi-a placut si secventa (la randu-i povestire – dar nu de nimic) cu pisici. Aproape detronand povestea din capul paginii..

  8. bunica said

    FABULĂ FOR ALL:

    Un om merge la neurolog. Neurologul suspectează o boală gravă a arterelor, care poate duce la orbire. Dar… ar putea fi și o tumoră. Așa că: analize de sânge și RMN. Nu iese tumoră, analizele bunicele. Uitam: RMN-istul, indus de diagnosticul prezumptiv, face și RMN la artere. I se recomandă omului ca test, ca să nu facă și biopsie, tratament cu înfricășătărul CORTIZON.

    Intelectual find, omul caută a doua opinie medicală. Al doilea neurolog zice, după ce vede și el toate filmele și analizele: Doamne, s-au indus una pe alta! Unde văd ele semne de boală H? Și suspectează o nevralgie A. E îndepărtat spectrul CORTIZONULUI.

    Interesant este ce ar putea vedea al treilea neurolog.

    *

    Cam așa este și cu cititul în stiluri, dragi prieteni întâmplători. Poți citi „text Andy” ca „text bunica”, iar „text bunica” drept „test un x din memoria afectivă”.

    ATENȚIE, STILURI! 🙂

    Weekend plăcut, tuturor!

    • bunica said

      ERATA: ÎnfricoșătOrul CORTIZON.

    • Stely said

      Bunica,
      „Cam așa este și cu cititul în stiluri, dragi prieteni întâmplători. Poți citi „text Andy” ca „text bunica”, iar „text bunica” drept „test un x din memoria afectivă”.

      Imi permit sa-ti atrag atentia ca in citatul de mai sus , care tine loc de morala a „fabulei” , faci grave confuzii.
      In primul rand textul tau nu are nici o legatura cu fabula . In al doilea rand nu poti compara stilurile literare sau comportamentale cu
      metode de diagnosticare (aici RMN)si interpretarea (cititul) acestuia in stabilirea unui diagnostic de catre un medic specialist . Medicul nu poate avea un stil anume de diagnosticare si nu poate fi evaluat in functie de acesta . El poate fi doar competent sau incompetent. Daca ar avea un stil anume ,ar putea fi doar ceva aleator. In sensul ca nu poate citi si interpreta un rmn decat cu asistenta pe genunchi. 🙂
      Dar daca eu gresesc cu rationamentul meu nu ne ramane decat sa il rugam pe Andy sa citeasca textul de mai sus in stilul lui si eventual sa ma corecteze .

      P.S. Si da , bag mana in foc ca citind textul de mai sus te recunosc in stilul cmm, olimox , gura casca,pacala si tandala , ienupar , marginalia non turpia, andy si inca alte nick-uri scoase din palarie din cand in cand de tine. Nu bag mana in foc insa ca ,dupa stilul acesta de acum, ai putea fi Medusa . Apropo, noul avatar a lui Andy denota ca ai incurcat borcanele . Parca ar semana cu al altcuiva tot din gama ta stilistica, 🙂

      • bunica said

        „Errare humanum est sed perseverare diabolicum”. QED. 🙂 🙂 🙂

      • Andy said

        @Stely, daca singura nu te-ai prins ca nu sunt altcineva decat …tot Andy, macar logica iti putea sari in ajutor.

        Le-am detestat – si le detest – pe cele 2 dame amintite de pe blogul lui VP. Daca CMM = Bunica = Andy ar insemna sa ma (auto) detest. Logic, nu ? Mister Goe – smecher fiind – iti hraneste periodic elucubratiile de acest fel.

        Apoi roaga-l pe mister Goe – desi nu stiu daca e posibil pentru el, depinde (daca) si ce software foloseste pentru tracking – sa-ti spuna din ce zona a lumii postez.

        In rest nu ma intereseaza sa intram in dialog.

        • bunica said

          Am început să le detest și eu pe cele 2 dame. Poate vă veți prinde că sunt și eu… tot bunica. Doamne Ajută! Dă-le lor logica românului de pe urmă. 🙂 🙂 🙂

          • Stely said

            Bunica, nu este nici un secret ca esti masochista . Faptul ca nu aveti minimul curaj ( tu si Andy)sa va asumati numele celor doua „dame ” detestate este inca o dovada a stilului Bunica-Andy-CMM.

          • bunica said

            Acu, eu mă resemnez în ceea ce vă privește, d-nă Stely: „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”. Credeți-mă cine ori ce vreți. Și fiți fericită! 🙂

        • Stely said

          Andy ,
          Asa zisele tale dovezi (argumente) sunt pe langa subiect. Ceea ce ti-am cerut a fost o analiza pe textul (comentariul) meu de mai sus si nu un raspuns aiurea’n tramvai in stilul” bunica”. Ce legatura au resentimentele tale cu stabilirea unui diagnostic si „fabula ” bunicii ? Faptul ca detesti cele „doua dame” !?? este irelevant. Poti sa detesti pe cine vrei , nu te opreste nimeni, dar asta nu ma impiedica sa-ti spun ca logica ta de doi lei este in stilul” bunica”. Si altceva , poti sa fii si in luna dar stilul tau ramane in veci aici pe Arca lui Goe.

  9. Andy said

    Blogareala din alte vremuri (acum peste 10 ani) – @NT tu poate iti amintesti de bucata asta (este chiar un raspuns pentru amica Seherezada).

    E cu barfe, scriitori, actori, d-ale vietii 😀

    Sper sa-mi fie iertata reluarea postarii (desi autorul ar fi protestat 😀 ):

    „Seherezada,

    Divagatiile de genul celor de pe forumul asta, trecerea dintr-un registru in altul, de la o idee la alta e caracteristica discutiilor informale. Cind te intilnesti cu niste prieteni, nu vii cu o agenda, cu o/un checklist. Te adaptezi la ce se discuta. Si, in mod obisnuit, se discuta despre carti, muzica, sport, politica, imbecili gen akimote (asta en passant), se birfeste, se spun bancuri etc. sarindu-se de la una la alta.

    Si-acum, sa divaghez putin… 🙂 Citind ce ai scris, dintr-o data mi-am amintit de un roman alert, dar mediocru, insa cu un titlu memorabil: Arta conversatiei, scris de nevasta lui Romulus Vulpescu, pe care l-am citit si eu prin anii 80`s ca prea vorbea toata lumea de el. E atit de prost incit nu m-as mira sa aflu ca l-a citit si akimote. Mai departe, amintindu-mi de mediocritatea literaturii romane, mi-a venit in minte Pumnul si palma si inca unul sau doua scrise de Popescu-Dumnezeu, apoi, imediat, de Vocile noptii al lui Buzura din care imi amintesc doar injuratura preferata a unui activist de partid: Ce aia a Sfintei Priscilla de Padova? si lozinca afisata pe usa camerei unor muncitori locuind intr-un camin de nefamilisti: De aici nu iese nici musca nef…. And so on… Sa nu uit: mie Cel mai iubit dintre paminteni nu mi s-a parut un roman mare.

    Mai departe, amintindu-mi de Arta conversatiei, dintr-o data mi-am amintit de cineva (o actrita din Bucuresti) cu care am discutat intr-o seara, printre altele, despre romanul asta si mai ales despre despre autoare, ea fiind mai bine informata. M-a privit amuzata cind i-am povestit cum barbat`su, fire cabotina, a urcat-o intr-o noapte intr-un copac in Cismigiu si l-a provocat la un duel cu niste betze de salcie pe prietenul care ii insotea, in timp ce Cosinzeana urmarea cu sufletul la gura de pe craca pe care sedea lupta pe viata si pe moarte dintre Fat Frumos si zmeu. Mi-am dat cu parerea ca trebuie sa fie un cuplu foarte fericit. Cum ziceam, am fost ascultat cu un zimbet ingaduitor pentru ca, in final, sa aflu ca, dimpotriva, se inteleg tare prost si ca relatia scirtiie din toate incheiturile. Ei, si de-aici, amintirile trezite de Arta conversatiei au luat-o intr-o alta directie… 🙂 Eu ma aflam acolo cu prietena mea care imi facuse cunostinta cu actrita de care ziceam mai sus. Ele se stiau mai demult. Si eu o stiam mai demult, insa doar ca spectator si i-am povestit, spre marea ei placere, de roluri despre care aproape uitase. Cel mai mult imi placuse in Hangita lui Goldoni.

    Acum intram in domeniul birfa. :-)))

    Ne duce acasa cu masina ei (noi eram metromani) pe la 2 noaptea, dupa ce bause cam de doua ori cit mine, inghetindu-mi singele in vine cu stilul ei de soferit. De pe la Obor pina pe Titulescu. Peste o saptamina, doua, ma suna ca e bolnava si ma roaga sa-i cumpar niste medicamente si sa i le aduc. Era intr-o simbata. Ma execut. O gasesc, pe la prinz, sanatoasa tun si bine dispusa. Si, de fapt, avind in vedere specificul culinar al acestui thread, aici voiam sa ajung, fiindca ce a urmat a fost un festin chinezesc (se leaga cu discutiile noastre de mai sus) du jamais vu. Imi amintesc doar primul fel (cred ca au fost vreo 20): ciuperci cu maioneza. Apoi, vreo citeva feluri de supe, urmate de mincaruri cu arome si gusturi exotice absolut neobisnuite si pe care le savuram pentru prima oara. Cantitatile erau homeopatice, in boluri minuscule si mi le aducea cu repeziciune, unul dupa altul. Dupe careee,… m-a carat prin oras. Mai intii mi-a aratat un parc, dup`aia m-a dus la o prietena unde am baut visinata, apoi, spre seara, m-a pilotat intr-o bomba unde am mincat ceva si am baut cam mult. Am condus-o pina acasa unde s-a petrecut scena aia penibila… stiti voi… Ea n-a zis sa urc sa mai bem o cafea (cred ca nu i-a venit ideea), eu ma dadeam obosit, ne-am luat la revedere si in veci nu m-a mai sunat. Spre marea mea usurare.

    De la ea am aflat urmatoarea chestie cu Vasilica Tastaman: la televiziune se daduse un ukaz, la un moment dat, ca nimeni nu mai intra in templul propagandei comuniste in jeans. Vine femeia intr-o dimineata la filmari si portarul ii zice ca nu poate intra din cauza ca era in jeans. Fara sa stea prea mult la discutii, Vasilica isi da pantalonii jos, ii baga intr-o punga si, portarul nemaiavind ce obiecta, se duce la munca.

    Sintem, inca, la capitolul birfa, un uitati! :-))) Fiindca veni vorba de actori, am cunoscut-o bine (un stiu cum sa zic altfel) pe una care a fost la intervale de 5-7 ani, in vreo 3 reprize, marea iubire a unui prea cunoscut actor de la National ca sa-i dau numele aici. E vorba despre o doctorita, o fata de o frumusete, de o elegantza si de o delicatete rare. De la ea am aflat cum iti dai seama daca o femeie e de vitza (aristocrata): te uiti la glezne. 🙂 Trebuie sa fie subtiri. Daca sint butucanoase, nici o sperantza. :-))) Avea job la Timisoara si era pasionata de chirurgie. Mi-a explicat ca e, practic, imposibil sa faca cariera in chirurgie fara sa fie ajutata, promovata de un mester batrin. Si-a gasit mesterul, mesterul a luat-o linga el in sala de operatie, i-a luat si o garsoniera si, c`est la vie, o vizita cind avea chef. Mi-a povestit o gramada de lucruri despre comportamentul bizar al marelui actor pe care ea chiar l-a iubit si la care, pina la urma, neavind de ales, ca prea era sarit, a renuntat.

    Ziceam de actori? Tot in Bukale, pe strada Dobrogea, intr-o noapte pe la 3, am cunoscut un alt celebru tinar actor de la National, unul care jucase in Caligula. Nevasta-sa (s-au despartit putin timp mai tirziu), si ea o actrita, dar marunta, imi zice plictisita: uite ce face el la 3 dimineata: repara scaune! Si chiar asta facea, repara cu aracet un scaun superb, de pe vrenea lui Manuk, cred. Dupa divort, el a luat drumul Americii. Mi s-a laudat de citeva ori ca a intrat cu 10, fara pile, la IATC, lucru considerat, in general, imposibil.

    Hai sa va mai zic una cu actori si inchei: era in vremea nechezolului. Ma pun si eu la o coada la cafea (in amestec) undeva pe Magheru. Rebengiuc, nervos, facea si el coada. Si, din cind in cind, vorbea singur, aproape racnind. Vrea Ceausescu sa stau la coada pentru o suta de grame de cafea? Ei, bine, stau! Peste citeva minute: Actorul Victor Rebengiuc sta la coada pentru o suta de grame de cafea fiindca asa vrea Ceausescu! etc. Discut evenimentul a doua zi cu un coleg a carui nevasta era verisoara cu Mariana Mihut. Ride. Il stia bine. Le cam bea, imi zice…

    Mesajul asta, fiind un pic cam indiscret, il voi sterge peste doua-trei zile fiindca, se stie, lumea e mica, iar birfa mare si nu vreau sa mi se ceara socoteala. Ce v-am povestit ramine intre noi. 😉 „

    • neamtu tiganu said

      Cum spuneam Red Hed avea ceva seva si ceva artistic in el…
      Dar mie-mi place sa ma dau mare si povestesc zilele mele de glorie la Ziua, nu stiu daca le-ai prins.
      Uneori la Ziua scria si marele James, James Bond roman, Pacepa. La un moment dat a scris ceva despre lustratie si a dat un exemplu cu Gregor Gysi, un politician german. Dupa parerea lui Mata Hari acest Gysi ar fi fost „lustrat” ca ar fi fost dovedit lucrator la securitate si deci ar fi fost un exemplu pt. Romania. Eu intervin si-i scriu, citez din memorie, „ca Herr Gysi e parlamentar bine merci, (deci nu e lustrat de nici un fel), ca e avocat si ca ar trebui sa fiti mai prudent cu asemenea afirmatii ca ar putea sa va dea in judecata si sa va ia, nu numai cladirea, care sta sa cada, ci chiar si chilotii, lucru care nu i-ar avantaja pe patronii de la Ziua.

      A doua zi apare in ziarul de hirtie pe prima pagina, cu litere mari, Pacepa raspunde unui forumist.

      Marele spion, bazindu-se pe sursele lui ultrasecrete, da ca dovada citate din Wikipedia americana, Stanescu nu uita sa spuna ca ziarul Ziua nu se simte raspunzatoare de declaratiile lui Pacepa. Nepoata-mea, care lucra la ziar, mi-a spus ca in acea zi au crescut extrem vinzarile.
      Ii raspund, pe forumul Ziua, ca daca nu ma crede sunt gata sa traduc articolul ginerului lui Mata Hari, in germana, si sa il transmit lui Gysi si vom vedea ce se intimpla. O perioada lunga Pacepa nu a mai scris la Ziua.

      Care era chestia de fapt? Intr-adevar Gysi fusese acuzat ca ar fi fost securist acoperit, dar reusise sa obtina o hotarire judecatoreasca, prin care oricine afirma asa ceva era bun de dat in judecata, informatie care se afla in Wikipedia germana dar nu si in aia engleza.

      • RALG said

        Singura parte naturala in aceasta retrospectiva istorica in catacombele forumului Ziua (ca Noaptea) sunt comentariile d-lui Neamtzu Tziganu, care nu se sinchiseste ca vorbeste cu mesageria automata (robotul), ne gasind nimic inconvenabil in acest prilej de proza scurta si vesela. Arta merita orice sacrificiu / sacrilegiu…

  10. bunica said

    Frumos text! Incitant, interesant, plin de sevă și umor conținut. Eu, o biată bunică, n-aș fi putut scrie niciodată așa, despre o lume aproape pierdută. Mulțumesc pentru ocazia de a-l citi!

    • bunica said

      Firește, despre textul d-lui Andy vorbesc..

      • Andy said

        Cum am zis, este doar o preluare din alte timpuri. Autorul este Red Hat, un tip undeva prin USA.

        • bunica said

          Scrie bine. Mulțumesc pentru că ați postat acest text. E o pagină interesantă de Istorie a Internetului. Această Istorie ar merita o carte. 🙂

          • RALG said

            @Binom Andy-Bunica, multumiri si felicitari, Va sta bine impreuna, si va si face bine: Andy a devenit mai dezinvolt (in compania Bunicii), iar Bunica mai calma si mai senina, avand unde-si livra fara riscuri aprecierile critice literare de bine . Un tandem de invidiat. Numai bun de conservat pe Arca lui Goe, pentru cand o veni legendarul si improbabilul Potop… Pot-hop si asa… 🙂

          • RALG said

            Nu stiu daca liniutza din interiorul tandemului Andy-Bunica este liniuta de unire sau de despartire… Oricum e dihotomie la mijloc, Bine ca nu e dihonie… 🙂

          • bunica said

            Vorba d-lui Andy, chiar sunteți un „glumeț”. 🙂 🙂 🙂

          • RALG said

            Un drumeț glumeț, desigur. Calatorului îi sade bine cu gluma.

  11. RALG said

    Aoleu, adica ah ce bine! Sectiunea comentarii a Arcei lui Goe a trecut iarasi pe pilot automat, schimband regimul de avarie pe regim autonom cu auto-intretinere. Pacat ca e doar o iluzie, in realitate fiind vorba de un regim tranzitoriu oscilant amortizat, cu o constanta de timp foarte mica (cat o putza de furnica)…

    P.S. Mda, intereasnte comentariile pro-puse si manevrele (genistice) operate cu acest prilej, Ma bucur sa constat ca unå lume este receptiva la critica si-si asuma din di-rective masuri co-rective. Bravos…

    Putem confirma (din off) ca „dl.” Andy transmite dintr-o suburbie a orasului Jayapura din Papua Noua Guinee.

    • neamtu tiganu said

      Andy, ai grije cu Goe, scrie bine, de multe ori, dar din cind in cind trebuie injurat, altfel si-o ia in cap si incepe cu prostii.

      • RALG said

        @Neamtzu Tziganu, ma bucur nespus ca (macar de data asta) suntem amandoi de aceeasi parte, adica de partea lui Andy… Jos Bunica a-buzivå!.

        P.S. Ati reusit cumva sa-l identificati pe Andy? 😉

        • RALG said

          Ca sa nu avem cumva vreo surpriza neplacuta va spun de pe acuma ca nu, nu este Victor Ponta! 🙂

        • Andy said

          M-a identificat VP (vezi aproape-bergmanianul nickname in insiruire):

          „Şi-atunci – vă-ntreb – cu ce-ar fi ăştia de-i scriu aci: aglomerărispontane, alex, alex boroda, alias, andrei alexandru, atamild, anticomie, bd, bibicu, bobo, bumerang, călător, calif la gilistic, california, călugărul, castrulroman, chatalin, chibiţ, coga, corzo, costică, costin sandu, costy, dan toader, elena-elly, emi, emy, erbicidu, flachi, florin, george felix, gheorghe vlăsceanu, golanul, hantzy, harakiri, indel, katty, lebenitza, lucid, marian oţelea, mars, mihai gheorghiu, moraru, motanul încălţat, neamtu tiganu, nicu gane, oanaS, octavian taranu, paul din ohio, păcătosu, păcurăraş, procineva, pinkie, rg, roadrunner, roxana, roy, sabba, san blass, smultron, snapshooter, sorin, synd, titi, vasile teodorovici, veritas, vevenco, vic, witt, zamă acră, zappa… etc., cu ce, zic, ar fi ei mai puţin adevăraţi pentru voi, care ziceţi că doar îi cetiţi pe câţiva quadraţi şi cu indiferenţă, cică, îi toleraţi, decât ăia care vă fuseră chiar şi mame, taţi, vecini, cunoscuţi sau fraţi şi pe care i-aţi iubit, i-aţi auzit, i-aţi pipăit etc., dar care definitv v-au părasit, şi pe care în etern îi regretaţi…?”

          http://hypertexte-avp.blogspot.com/2005/07/comunitatea-virtual.html

          • neamtu tiganu said

            wow, ma cuprinde nostalgia… cu pacuraras m-am conversat acum citeva zile, a cumparat cartea mea ..
            atamild era Matilda, din Germania.. synd era tot din Ge, un tip f dastept, Titi din New York si cu el am fost in legaturi f apropiate, Si Gheorghe Vlasceanu scria f bine. Lebenitza tot din Ge injura… ei ce tineri eram.

            P.S La lansarea cartii am incercat cu totii sa ne abtinem de socul avut cind ne-am vazut atit de batrini. Bineinteles, s-au facut multe multe poze. Le-am zis sa vedeti ce socati vom fi peste 20 de ani cind vom vedea ce tare am imbatrinit.

          • RALG said

            Vai de mine si de mine, daca am avea si noi macar un sfert din cati prieteni are dl. NT, (transferati din HUVACA in REALITATEA LUMII NEVIRTUALE, e-he-hei ce de comentarii am avea si noi pe Arca lui Goe si ce animatie s-ar crea… Noi in schimb n-avem asa ceva, ca pana la urma chiar si prietenii dusmanosi ni s-au împuținat ingrijorator – prin abandon.

          • RALG said

            @NT – Matilda din Germania e… Matilda din poveste? 🙂 Ma-til-DA…

          • V-a identifiact VP? Undeeee? Darå n-a declaratårå… Nici macar „Nțțț”, n-a zis, dar in fine, ce vå (a)paså? Ce? fara identitate nu puteti sa dati like-uri pe Arca lui Goe?

          • neamtu tiganu said

            Nu, Matilda din poveste nu e Matilda de la Ziua. Desi m-am gindit un pic la ea. Atamild era singura, divortata, un pic socata de fostul sot, cu un copil. Mergea doar cu bicicleta si cu tramvaiu. Era tare sperioasa, probabil de la fostul sot, daca ma luam putin de ea parca o apuca plinsul. Am cucerit-o cindva cu retete de muraturi.

            PRIETENI, nu as spune, prietenia e un lucru f mare. Pe undeva ma simt f singur, ti-am spus ca sunt depresiv si nu mi-a trecut. Eventul din Ro cu cartea parca mi-a accentuat acest sentiment. A fost de fata si cel mai bun prieten al meu, prieten adevarat, din America. Ma obisnuisem fara el, acum imi lipseste.

          • RALG said

            Citesc spusele unui om foarte tanar, care-mi apare a fi fiind foarte båtrân, in intelepciunea lui (deficitara in contextul tuturor emancipårilor zilei). I-auzi ce zice: Eu nu am nici o nevoie și nici un drept să susțin că eu îmi aparțin în întregime mie însămi. Am senzatia ca si tu tot cam asa ceva zici… Dar ce te faci cand trebuie sa interactionezi indeaproape, intim, cu insi care sunt gata sa faca moarte de om sustinand despre ei insisi contrariul, fara niciun compromis? Esti pus intr-o dilema inevitabil dureroasa… Si daca accepti (in relatia cu ei) felul lor de a fi, si daca-l pastrezi pe al tau, cumva tot la auto-tradare ajungi… asta in cazul in care nu reusesti sa te smulgi naiba din preajma lor si din dilema pe care ti-o ofera cu forta. Ma rog, scuze, m-am indepartat de ce spunaei, ajungand la o tinta pe care o aveam prestabilita. Mi s-a parut insa ca mesajul tau poate fi un punct de plecare valid spre ea. O fi, n-o fi. Tu sa-mi spui!

            P.S. Daca ti-ai pune-ti in cap ca o sa-l vizitezi candva in America pe prietenul tau adevarat, te-ar ajuta existenta unui asemenea plan vreun pic? Te-ai simti mai bine? Planuieste. E gratis, prietene.

          • Neamtu Tiganu – Daca aveti oleaca de rabdare cititi rogu-va chestia asta:

            „Teama, Marcos. Teama de a te deschide prea mult, de a fi tu însuți atunci cînd nu funcționezi normal. Teama de patetism, care nu e boala ta, ci e percepția diluată a celuilalt, teama de compasiune, într-o lume îmbibată în perfecțiune, o lume ca un fără de sfîrșit concurs de miss sau de mister. Teama de a fi considerat un aparat stricat într-un magazin plin de alternative care aparent funcționează perfect, fără defect.”

            „Gata, oprește-te, am înțeles, hai să bem.”

            „N-am terminat.”

            „Bine, te ascult, dar să știi că e ultima oară în seara asta, că se răcește berea.”

            „Nu știi niciodată cînd e ultima oară, Marcos.

            Nu știi niciodată cînd e ultima dată cînd vezi un prieten. Sau cînd ai ieșit ultima dată cu cineva. Cînd ai scos ultima dată un cort, cînd te-a prins ultima dată noaptea pe drum.

            Nu știi cînd e ultima dată cînd te cerți cu cineva. Nu știi niciodată cînd ai fost ultima dată tu, cel de dinainte de a te fi schimbat. Sau ultima dată cînd te-ai uitat în ochii cuiva care apoi a dispărut din viața ta.

            Nu știi cînd a fost ultima zi cînd ai fost copil.

            Ultima dată cînd te-a bucurat o carte.

            De desen.

            Ultima dată cînd ai jucat cărți cu grupul de prieteni pe care îl credeai veșnic și indestructibil.

            Ultima dată cînd ți-ai adus aminte ceea ce acum ai uitat.

            Ultima dată cînd te-ai bătut cu zăpadă.

            Cînd ți-ai făcut prieteni din plastilină.

            Ultima dată cînd ai făcut un foc pe malul apei unde ieșeai în serile lungi de vară din ce în ce mai scurte acum, nu știi cînd e ultima oară cînd aștepți pe cineva cu emoție.

            Nu știi cînd e ultima seară cînd ți-e dor de cineva.

            Nu știi cînd a fost ultima dată cînd ai avut în față pe cineva căruia să îi spui totul, fără măști, fără a-ți lăsa din gînduri prin sertare.

            Poate e chiar acum.”

            „Ai terminat? Mi-e sete.”

            „Nu. Spuneam de teama de a fi considerat un aparat defect. Mai știi radiourile alea vechi cu lămpi, da? Multe lămpi în spate și o lampă mică în față, ca un fel de lid, sau lider, mă rog. Cînd eram mic, învîrteam de butonul ăla pînă sărea de pe fix, sort of, aproape l-am deșurubat odată. Abia apoi am învățat că trebuia să învîrți cu mare grijă ca să prinzi ceva. With care. Cu grijă și multă răbdare, puteai ajunge la muzică. Iar în locul ăla unde muzica se auzea clar, lampa aia mică din față dreapta se aprindea, aproape magic.”

            „Da, am avut și eu un radio din ăsta. Hai să bem, poate îmi dau seama așa unde vrei să ajungi cu povestea asta.”

            „La oameni. Oamenii sînt exact așa: niște aparate de radio vechi, cu lămpi. Dar care nu se pot da singure mai tare. Care nu își pot căuta singure, în ele însele, postul. Și nu li se aprinde lampa decît cînd își găsesc rostul. Doar atunci muzica din ei se aude din nou, aproape magic.”

            „I see.”

            „Don’t. Feel. And then you can listen. ”

            „Povestea asta, dacă tot e lungă, ar fi bine măcar să fie cu happy end.”

            „Aici e paradoxul. Un sfîrșit nu poate fi fericit decît dacă povestea continuă. Dar atunci nu mai e sfîrșit. Ar trebui inventat un alt cuvînt. Lewis Carroll invita odată la un exercițiu mental. Să te gîndești la două cuvinte, exemplifica el prin fuming și furious. Dacă ai darul cel mai rar dintre toate, o minte perfect echilibrată, vei spune frumios.”

            „Ai și o morală la asta?”

            „Da. Nu contează ce cuvinte folosești, cum le amesteci, cum le vorbești. Sau cum le scrii. Cum le pictezi, dacă folosești culoare cu luare aminte. Important e ca la sfîrșit să iasă ceva frumios.”

            Sursa AICI

          • RALG said

            Si asta pare a vi se potrivi un pic Managementul timpului. Vi se potriveste?

          • …prea, cuminte, nenea, mihai, n-a vrut, så råspunzå…

            …poate oi fi nimerit prea la fix, tzinta, sau prea aiurea, adica viceversa… in tot cazul imi cer scuze pentru ex-ce-se…

          • neamtu tiganu said

            textul din dilema e f frumos, si se potriveste manusa, nemtii au o expresie „wie Arsch auf Eimer”, adica se potriveste ca curu in galeata, i l-am trimis si prietenului meu, e ziua lui. Multumesc.

            Am fost in America si poate ma voi mai duce, oricum el insista… dar prietenia nu e ceva care se programeaza, ai nevoie de un prieten cindva, cind iti vine, nu asa, hai sa fim..

            Acum in Ro am fost impreuna de mai multe ori la magazine de scule, de aici Herr G, mai apoi am mers si am mesterit impreuna cite ceva prin casa, pe la diferiti prieteni, cunostinte, mai ales vaduve ale unor fosti prieteni comuni. Bineinteles ca am si baut…

          • Aveti dreptate, conexiunile care denota prietenie (prietenie-prietenie, nu surrogate pe baza de inlocuitori) sunt complicate si capricioase. Se bazeaza pe „vibratia” aceea care trebuie sa fie comuna, sincrona, indefinite repetabila, usor de amorsat-spontan (sic), taman la pont si sa denote compatibilitate intre „prieteni”. Chestii extrem de fragile. Vorba aceea, despre personae singure, eu am un prieten care n-are niciun prieten. 😦

            Prietenia este (cred) un fel de entanglement cuantic, care nu tine direct de distanta (spatiu/timp) ci de abilitatea de a comunica si de a te emotiona in comun cu prietenul, mai des si mai consistent decat o faci cu te-ai mira cine, persoane sau personaje oarecare, care, na-acuma, pot fi, si adesea sunt, mirifice, fabuloase, grozave, captivate, atragatoare in fel si chip, disponibile si momentan compatibile, dar care totusi, cumva, nu sunt prieteni-prieteni, in aria de acoperire a acestui sentiment.

            Presupun ca se observa cu ochiul liber cat de bine stau la partea teoretica, dar, vorba ‘ceea, teoria ca teoria, dar practica ne omoara. Venea omoara pe Siret. Sau Lenea omoara pe Şiret, nu mai stiu cum era nuvela…

            P.S. Daca ati si baut nu pot sa va zic decat „hai noroc si sanåtate”!

  12. RALG said

    O intrebare pentru @D’Artagnan (only): Stiti cumva de unde vine expresia „Unde dai si unde crapå!”

    • d'Artagnan said

      Probabil de la țăranii firoscoși care spărgeau butucii de lemn lovind cu toporul un ic. Dar nu bag mâna-n foc. E o explicație de suprafață. Pentru adâncimi adânci apelați cu încredere la țiganu.
      P.S. Aia cu datul din aripi al fluturelui nu-i neaoșă.

      • RALG said

        Hait, ca v-am prins cu lectia neinvatata. Vorba cu pricina vine din Paradis, de la prima cearta intre Adam si Eva. Adam s-a enervat atat de tare ca i-a tras o ghioaga in cap Evei de i-a cazut frunza. Omul a cascat ochii si a exclamat: Tiii, unde dai si unde crapå!…

      • RALG said

        • d'Artagnan said

          Așa e… am lipsit la lectia asta… 🙂

          • Foarte rau ati facut. Sa nu se mai intample, si data viitoare cand s-o mai starta universul sa fiti acolo la datorie. Ma rog, nu va trebui musai sa practiati violenta domestica pentru a ajunge la esenta aforismelor.

            P.S. Am fost foarte trist (cuprins de un fel de jale) la meciul lui Federer (batrânul hidalgo) in cotra crudului sau rival atat de tânår si de navalnic (tânår ca tineretea insasi). Poate ca spectatorii amatori (de tenis profesionist) n-au bagat de seama ca diferenta a fost mult mai mare decat o arata scorul, si ca din pacate Roger n-a avut niciun moment nicio sansa in meciul cu pricina. Zverev (asa superficial cum pare, imparstiat, usor arogant si enervant (neamt si rus, Dumnezeule ce combinatie) este pe cale sa devina un mare jucator. E pe lista scurta.

          • In schimb meciul lui Novak Djokovic din semifinala n-a fost prea concludent, caci Anderson a avut o zi extrem de proasta. Prin urmare finala ramane deschisa oricarui rezultat. Daca Zverev va reusi sa faca in mod consecutiv inca un joc nivelul celui jucat in semifinala cu Federer cred ca este favorit.

          • Stely said

            Marturisesc ca nu am crezut in nici un moment ca Djokovic ar putea pierde finala cu Zverev. Dar de, Zverev a prins aripi dupa semifinala castigata cu Federer. Asa cum ati spus nivelul lui de joc a fost mult mai bun decat a fost cand a luat bataie cu acelasi Djokovic in grupa
            Felicitari invingatorului. Cred ca Nole a fost mult mai obosit decat zverev,. De la Wimblendon incoace a tot jucat bine si cu spor . Abia astept sa vina sezonul urmator.

          • Dl.Goe said

            Al dracului Zverv, n-a mai jucat la fel de bine cum a jucat in contra lui Federer ci inca si mai bine. Asa se face ca nici bietului Nole nu i-a dat nicio sansa. Si nici Nole n-a mai reusit sa fie ce si cum era odata. Deh, se pare ca in fine asistam la schimbul de generatii in tenisul masculin.

  13. Poveste cu pastravi si câini ciobanesti (dupa întâmplåri petrecute in realitate):

    Eram undeva prin Retezat, nu-mi amintesc exact pe unde anume. Cred ca urcam spre lacul Bucura si ne abatusem (inadins) de la traseul marcat, pe unul mai salbatic si mai primejdios. La un moment dat se mergea pe un umar ingust de munte, in dreapta prapastie/genune, in stânga versantul abrupt al muntelui. Un pas gresit, o ametzeala, o alunecare pe stânca umeda sau pe pietris si urmarile ar fi fost catastrofice. Dar eram bravi si mergeam glumind unul dupa altul inspre nicaieri. Pe una dintre fetele din grup (sa-i zicem Mimi) a apucat-o spaima si ne-a spus cu groaza ca ea nu si nu, nu va pasi pe poteca aceea. Sirul indian s-a oprit, am facut cu totii o intoarcere pe loc, stanga-mprejur fara comanda, si am inceput sa-i facem galerie: Haide Mimi, haide Mimi… Haide, stim ca poti. Dar Mimi s-a burzuluit rau de tot si ne-a boscorodit cu convingere, cerandu-ne intempestiv sa ne intoarcem si sa revenim la traseul marcat. Noi, ca nu si nu, ca uite ce peisaj misto se intrevede de dupa colt, ca nu e mare lucru de mers pe poteca aceea, ca uite toata lumea poate… ca e destul de lata, ca haide odata ca ne apuca seara, ca ce rahat de mofturi mai sunt si astea, ca de ce venim noi la munte daca nici sa mergem pe o carare nu suntem in stare… Efectul acestui dialog constructiv, bazat pe argumentare ratioanala, n-a reusit sa rezolve problema de comunicatie intre noi (grupul) si ea (Mimi, insul-individual-sic)… S-a asezat in fund si ne-a anuntat solemn ca ea nu se misca de acolo pana nu ne intoarcem. Iar noi am anuntat-o ca nu ne intoarcem si ca o lasam acolo singura, sa ne astepte pana ne-om intoarce noi, daca om mai nimeri acelasi traseu la intoarcere, drept pentru care am executat si o intoarcere neregulamentara (dreapta-mprejur) si am pornit-o mai departe. Mimi a inceput sa planga isteric si sa ne injure, dar vazand ca se ingroasa gluma a inceput sa se deplasese din pozitia in care era (in sezut) tarandu-se pe fund si sprijinindu-se si cu mainile si cu picioarele, ca un paianjen. Cand am ajuns la un loc mai larg ne-am oprit s-o asteptam si pe Mimi a noastra care inainta târâs pe cur cu viteza melcului. Cum-necum a ajuns si ea. S-a ridicat in picioare, s-a scuturat de praf, parand chiar mandra de bravura si de reusita ei. Tot asa a procedat si la intoarcere, drept pentru care i-am zis in zeflemea ca e vai de capul ei cu pshicul daca n-are incredere pe propriile ei picioare. In fine, ca sa n-o mai lungim cu introducerea, si sa ajungem la pastravi, trebuie sa va spun ca spre seara, la inapoiere, cand ne apropiam de locul de campare, am dat peste albia unui pârâu care secase in mod misterios. Se pare ca se surpase muntele si pâraul isi schimbase cursul, scurgandu-se undeva sub munte, iar in aval ramasese o albie secatå, presarata cu båltoace din loc in loc, din apa stransa in locurile mai adanci. Acuma poate n-o sa va vina sa credeti dar in baltoacele alea ramasesera captivi o suma de pastravi, ceea ce ne-a produs o mare bucurie la gandul ca vom avea delicatese la cina in loc de conserve de stavrid. N-a fost deloc sipmlu sa prindem sarmanii pastravi, caci si asa captivi in baltoace se miscau al naibi de repede si erau alunecosi de parca erau unsi cu ulei de palmier. A trebuit sa golim baltoacele cu mainile, cu sepcile, cu sticlele goale in care avusesem „combustibil” pentru drum (apa desigur, 😉 ), dar pana la urma am reusit sa strangem vreo 20 de påstravei, fiecare de vreo câte 20 de cm. Total circa 400 cm de pastravi, de prajit la focul de tabara si de savurat in grup, sub cerul instelat al patriei noastre, in frumoasa luna august. Pentru transport i-am pus in niste pungi de plastic (faimoasele pungi de un leu de pe vremuri, chit ca acuma cu inflatia costau muuult mai mult), trei sau patru bagate una in alta pentru siguranta, adaugand si niste apa, ca sa ramana pastravi proaspeti pana la ospåtz si dezmåtz. M-am oferit sa car bagajul, ne avand incredere in nimeni altcineva, ceea ce am si facut. Intre timp incepuse sa se insereze, sa iasa stelele, sa se vada focuri in camping, si sa ajunga spre noi mirosuri de fum si de mancare. Ne ploua in gura la gândul ca o sa mancam pastrav proaspat. In apropiere de campimg trebuia sa trecem, pasind din piatra in piatra, peste o apa repede curgatoare (pe langa care Ozana era un biet moft), si cum se intamplå adesea (si-n viata) lucrurile bune (construite in timp indelungat) decad in drama cat ai zice peste, intr-o clipitå, sau chiar mai repede, in no time. Am pasit pe o piatra umeda, piciorul mi-a aluncat de pe ea, m-am dezechilibrat si am cazut cat eram de lung (si de lat) in apa ce repede curgatoare. Ca m-am facut fleasca din cap pana in picioare, ca mi-am julit cotul si genunchiul, nu era nimic prin comparatie cu faptul ca scapasem din mana pungile cu pastravi in bulboana pâraului, eliberand cu aceasta ocazie prizonierii, carora le asigurasem astfel un transport gratuit de la locul damei si naufragiului lor catre o viata noua, fericita si prospera. Dupa ce amicii mei s-au asigurat ca sunt cat de cat Ok, fara fracturi sau alte avarii majore, netinand seama in niciun fel de orgoliul meu sifonat intr-un hal fara de hal, m-au luat care la rost, care la misto, fata cu perspectiva intoarcerii triste la consevele de stavrid. Mimi mi-a zis cu naduf: Vai de capul tau cu increderea exagerata pe care o ai in picioarele tale. Cainii ciobanesti erau si ei pe acolo la ceva zile si spatiu distanta. Ne indreptam spre pestera, si la un moment dat strabateam o poiana alpina, un fel de padina, cu iarba si tufisuri, in plin soare… Vorbeam tare, radeam, glumeam, ca oamenii fara griji. Deodata am auzit latraturi teribile si am zarit niste zavozi ciobanesti enormi, alergand in haita spre noi. La mare departare, in zare, se zarea o turma de mioare (sau de oi daca preferati) si un cioban care parea ca racneste la caini, alergand si el cat putea dupa ei, probabil cu gandul sa-i opreasca sa ne sfasie. Am incremenit, noi grupul. Acuma nu ca vreau sa ma laud, dar eu mi-am pastrat cumaptul si n-am fost atins de nicio urma de frica, in clipete acelea ce pareau de groaza. N-o sa sustin c-am fost vreun soi de erou, pentru ca n-am facut nimica anume si n-am avut de luptat cu vreo spaima pe care sa trebuiasca sa o domin. intrucat am un soi nativ de a comunica cu cainii, intelegand-le cvasi-spontan expresiile si intentiile, ceea ce ma face sa-mi pastrez calmul si sa nu le sporesc intentiile agresive (daca au asa ceva). Mintea mi-a supus instantaneu ca latraturile cainilor nu au nimic agresiv, ci ca sunt doar curiosi, dorind sa mai stea de vorba si sa aiba de a face si cu altcineva in afara oilor si a rusticului pastor (un cioban fara nicio scoala si nestiutor de carte), si nimic altceva. Le-am spus celorlalti sa stea pe loc, sa nu le dea prin cap sa o ia la fuga, si sa nu faca gesture bruste. Iulica avea in mana un bâtå grosutzå cu care se ajuta chipurile la mersul pe munte si m-a intrebat ce sa faca: sa-i dea drumul din mana sau sa ramana asa impietrit, ca n-are chef sa-l vada caini cu bata-n mana si sa-l banuiasca de intentii agresive. Dupa cum am banuit, atunci cand au ajuns in apropierea noastra cainii s-au oprit si din alergat si din latrat, s-au asezat frumos pe noada, dand din coada si zambindu-ne prietenos. Serios vorbesc, si stiu ce spun pentru ca inteleg binisor limbajul câinilor. Aveau legate la gat niste reteveie groase de lemn, ca niste butucei, ceea ce ne-a mirat tare, neintelegand care sa fie scopul acestor accesorii. Dupa ce ne-am studiat o vreme asa in tacere unii pe altii, m-am apropiat de unul dintre caini, vorbindu-i prietenos si cu respect (zicandu-i Cuţu-cuţu), iar d-lui a fost bucuros de cunostinta si m-a lasat sa-l mangai pe cap. Asa ne-a gasit ciobanul cand a ajuns gafaind la locul faptei, mirandu-se tare de intamplare. „Aoleu Zmeu, pai diseara nu-ti dau sa mânci daca tu lasi asa orice strin sa te mangaie”, i s-a adresat el cainelui. Am aflat ca in mod normal cainii ciobanesti nu sunt agresivi cu oamenii, dar ca incidente se pot isca daca turistii sunt surprinsi de prezenta cainilor si o iau la fuga sau incearca sa-i loveasca, si ca el de aceea a venit in goana nebuna, nestiind ce fel de turisti suntem noi. Despre butuceii de la gatul cainilor ne-a spus ca asa e legea si ca trebuie sa le agate de gat o greutate ca sa fie impiedicati sa alerge si sa prinda vânatul (vulpile ori iepuri mici). Cam asta a fost intamplarea, dar povestile mele cu caini si catei incep mult mai demult, inca din copilarie. La un moment dat (copil fiind) am fost numit „imblanzitorul”, pentru ca ma imprietenisem la catarama cu un caine rau, de care toata se temea foarte tare. Dar asta este deja material pentru o alta poveste de nimic in proza scurta.

    P.S. As vrea acuma sa fac un mic amendament corectiv. In povestea cu păstrăvii am exagerat un pic in scop literar, pentru a crea un mic efect dramatic. In realitate n-am cazut in pârau pe cand căram punga cu pastravi, ci doar m-am dezechilibrat nitel, incat era cat pe aci sa-i scap din mana. Dar de scapat nu i-am scapat si in seara aceea chiar am manact pastrav proaspat, prajit pe jar. „Mimi” insa a surprins momentul si m-a taxat cu replica pe care am pomenit-o mai sus. Nu mai stiu daca a folosit chiar cuvintele alea dar ceva de genul asta mi-a spus…

    • neamtu tiganu said

      povestea e frumoasa, am trait si eu, ca fiecare, o multime de asemenea aventuri pe munti, chiar de curind, vara care a trecut, la Durau, poate voi povesti.

      Mersu pe carari salbatice putea sa ne faca omu zapezii, iarna prin Bucegi. Tot sir indian, mare veselie, dar pe schiuri, pina am vazut ca se crapa zapada, mai sus de noi… s-a asternut o liniste de mormint, la doar citeva secunde dupa ce am depasit zona s-a pornit avalansa.

      Cu ciinii e si mai rau, ma musca oricare ciine, chiar si aia de plus, copil fiind eram perforat de injectii in burta contra turbarii, dar cred ca nu au ajutat. Chiar si ciinii care dau din coada ma privesc cu ura. Cu pisicile e si mai rau, mai ales cu alea negre, care-mi taie calea si-mi aduc ghinion, odata am alergat-o pe una sa-i dau un sut sa nu treaca prin fata mea si m-am impiedicat ca mi-am rupt costumul, ca eram elegant ca ma duceam la un interviu pt. un job. Bine ca am prins-o ca am luat si jobul.

      Cel mai bine e, cind te ataca ciinii de la Stina, sa te asezi.

      • Am un prieten (de peste spatii si timp caci acum suntem demult si departe unul de altul) care va seamana perfect in privinta asta. Nu se are bine cu animalele in general si cu cainii in particular, fiind un intelectual, ce pula calului. Pardon de impresie. Odata… doar ce ieseam dintr-o cladire pe al carei frontispiciu scria/scrie inca, mare si la vedere: „E = mc2„, cand am dat cu ochii de o biata catzea care voia sa muste pe toata lumea. Era suparata rau pentru ca de vreo doua zile ii disparusera puii (fiind luati spre adoptie, fara stirea si acordul ei, de catre niste muncitorii de la santierul alaturat). Voia sa muste dar nu musca, mârâia si se certa cu toata lumea in durerea ei de mama. Cum l-a vazut pe prietenul meu, care in mod categoric se comporta precum hotul care se da de gol (caci se crispse tot de frica) cateaua trebuie sa-si fi zis: Aha, asta e criminalul care mi-a furat puii si a venit agresiva spre el. O mai vazusem facand asta dar de apropiat nu se apropia de nimeni mai mult decat distanta de siguranta, si pentru cineva care ar fi fost in stare s-o priveasca cu calm ar fi fost destul de clar ca asa stau lucrurile si ca cea mai buna solutie este s-o ignori. Prietenul meu insa fiind nevricos, n-a avut vreme de asa subtilitati psihologice, hotarand instinctiv sa iasa din defensiva, incercand s-o ameninte pe biata catzea cu servieta diplomat din dotare. Drept care a facut o pirueta periculoasa si mai ales caraghioasa, rasucindu-se cu servieta prin aer, gata, gata sa cada in nas, ceea ce a starnit rasul multora de prin zona, inclusiv al meu. Cateaua n-a inteles nici ea nimica si de mirare a incetat sa maraie uitandu-se curioasa la balerinul morcovit (nu moscovit). L-am luat pe om de brat, indepartand-ne, si am bagat de seama ca era atat de de panicat incat tremura. S-a calmat cu chiu cu vai. Cand l-am intrebat ce l-a apucat cu manevrele alea aeriene, mi-a zis, ca asa stie el ca trebuie sa fii ferm cu cainii agresivi. Asa o fi, dar probabil ca avea lacune mari in ceea ce priveste interpretarea termenului „fermitate”. Intre timp am mai cunoscut o persoana la fel de nevricoasa in privinta cainilor si m-am si insurat cu ea. Asa se face ca acuma familia noastra este foarte divizata in privinta asta, doi asa, doi asa.

      • N-am mai ajuns la Durau de fix 16 ani si 3 luni asa ca o poveste actuala de la fata locului ar fi foarte bine venita pe Arca lui Goe.

    • Stely said

      O poveste ce m-a lasat fara grai. Au fost nu zic nu si celelalte povestiri deosebite, dar asta de acum le-a depasit pe toate. Nu stiu daca mai faceti si in prezent drumetii montane, dar din povestire nu s-ar intrevede . Sau poate ma insel ? La mine sunt ani multi de cand n-am mai trecut de cota 1400 si asta doar cu telegondola, :)) Dar nu mânii pe Dumnezeu.Sunt multumita ca am continuat mult timp dupa casatorie.
      Am fost si eu in situatia domnisoarei Mimi, cand am urcat prima data la Crucea pe traseul nepermis incepatorilor. Atunci am crezut ca
      imi voi afla sfarsitul pe-acolo. Desi am spus ca nu voi mai urca in veci pe” brana”, ei bine , am fost cu expeditia tot eu” sefa la carma echipajului”. Insa a fost o inurcatura . O luasera inainte cu o alta colega si pana sa-mi dau seama ca au au gresit traseul , desi strigam sa se intoarca n-au facut-o . 😦 Nici nu vreau sa-mi amintesc . Ma gandesc deseori la momentul acela. S-ar fi putut intampla orice. Copiii insa au fost incantati de aventura.
      Da , si eu am avut un episod asemanator cu niste dulăi fiorosi . Nu vazusem in viata mea asa namile de caini. Erau uriasi . Aveau o blana latoasa pe ei, de abia li se vedeau ochii. Si latrau cu niste voci groase , dogite , de parca nu erau latraturi de caine. La fel ca si dvs , mi-am inhibat teama ca sa sa nu sperii copiii. Ce am facut ? Mi-am adus aminte ca nu de mult timp salvasem un caine de la moarte . Imi intrase in cap ca de-atunci toti cainii ma recunosteau ca o salvatoare a lor. Prin urmare , am inceput sa le spun cat de buna si prietena le sunt. Ca ii iubesc pentru ca sunt frumosi. 🙂 Da, si am reusit sa trecem de ei cu bine. Pe cuvant, cred ca am mare trecere la caini… 🙂

      • Daca mai fac drumetii montane??? Pai dupa ce m-am insurat n-am mai fost decat de doua ori cu cortul, prima dintre aceste dati a fost si singura in care sotia mea a venit cu noi, cu restul familiei, in rest nu. 😦 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: