Oameni si animale

Avea doi berbecuţi de dus la târg şi ne-a întrebat pe noi, doi băieţandri, dacă am putea s-o ajutăm cu trebuşoara asta. Ea ne-a întrebat aşa, mai mult într-o doară şi cam cu jumatate de gură, dar noi am sărit cu toată inima spunandu-i „Cum să nu? Ce mare lucru? Floare la ureche”. Bunica s-a uitat la noi cam cu îndoială şi ne-a zis: „De, ştiu eu ce să zic? Pentru treaba asta ar fi nevoie de oameni. Imi cunosc eu marfa.” Auzi taină „e nevoie de oameni”. „Dar noi ce suntem bunico, nu suntem oameni?” „Sunteti copii  nu oameni”, ne-a lămurit bunica. La bunica oamenii erau oameni, muierile erau muieri, copiii erau copii,  fetele erau fete, babele erau babe şi moşii erau moşi… Clar. Categorii cât se poate de distincte. Noi nu ne încadram în niciun caz la categoria „oameni” care însemna (după cum aveam sa ne lămurim noi mai târziu) bărbaţi în putere.  Restul nu, nu erau oamenii. Foarte curând însă aveam să ajungem la vorba babei şi să ne blestemăm zilele pentru îndrăznela noastră smintită. „Bine mă, dacă ziceţi voi, hai să vă cred că sunteţi de ispravă şi să mă încurc cu voi in treaba asta”.  A legat câte o funie de coarnele berbecuţilor şi am pornit-o spre târg, având în cap potrivela de acasă. Târgul era cam departe, la cam vreo ora-două de mers pe jos, prin sat, peste câmp şi apoi peste deal prin pădure, pe un drum cam întortocheat, pe care noi, cei doi oameni in miniatură, nu l-am fi bunghit singuri, chit că mai fusesm de câteva ori cu bunica după târguieli. La început totul a fost simplu ca bună ziua. Berbecuţii n-au zis nici pâs şi au venit cu voioşie după noi pe uliţă, mai ales că-i ademeneam cu prune sau cu frunze rupte de prin pomi. Pe noi ne cunoşteau, uliţa o cunoşteau, aşa că nu aveau de ce să se împotrivească, iar noua ni se părea că suntem isteţi nevoie mare şi că ne vom câştiga foarte uşor îngheţata promisă de bunica pentru transportarea berbecuţilor la târg. Problema a fost că, mai curând de cât ne-am fi aşteptat noi, berbecuţii au băgat de seamă că e vorba de tradare la mijloc şi că încercăm să-i ademenim prea departe de casă, în locuri cu care nu sunt familiari, aşa că, fără să stea prea mult pe gânduri, şi-au reconsiderat atitudinea binevoitoare şi au început să se împotrivească din răsputeri, încercand să facă întoarsă de pe acum a lor cale. Nu le-au mai trebuit nici frunzele, nici prunele, privirile li s-au tulburat şi prieteni n-am mai fost. Nici ei cu noi, nici noi cu ei. Am început să-i tragem cu funiile şi chiar să-i altoim cu nuiaua peste picioare, în părţile ne acoperite cu lână, noi care eram din fire umanişti şi ne certam cu bunica de fiecare data când mal/trata cu bataie vreun animaluţ din curte. La început berbecuţii au fost surprinşi de această schimbare şi strategia a mers. Puterea noastră momentană de tracţiune era mai mare decât puterea lor de a se opune, dar vai, nu acelaşi lucru se putea spune şi depre rezistenţa noastră la efort. După 10-15 minute de luptă cu fiarele noi (oamenii!) eram sleiţi, storşi de orice vlagă, asudati ca dracu (pardon de expreie) şi gâfâiam ca locomotivele cu aburi la deal, în timp ce duşmanii noştri nu dădeau nici cel mai mic semn de oboseală. Ba dimpotrivă, păreau din ce în ce mai puternici, mai dârji şi mai insensibli la atingerile cu nuieluşa. Iesisem din sat şi traversasem cu chiu cu vai mare parte din drumul de peste câmp, apropiindu-ne de intrarea în padure şi de urcatul la deal, când, în disperarea lor crescândă, berbebecuţii au descoperit o nouă strategie: se trânteau pe spate cu picioarele în sus. Drama, durere, neputinţă, ruşine, mai ales ca bunica tot bombănea: „Eh, io a zis ca trebuie oamenii pentru treaba asta”, ceea ce, in subsidiar, avea darul de a ne ambiţiona, cât de cât. Le trageam şuturi şi-i răsturnam cu mare greutate înapoi pe picioare trâgându-i de funie în direcţia îndepărtatul târg de vite. De la o vreme i-au lasat şi pe ei puterile şi au început să gâfâie şi să scoată limba, şi uite aşa am intrat în pădure unde, deşi drumul era la deal, măcar era umbră. După ce am trecut de coama dealului şi am început să coborâm către dulcele târg al comunei, treaba a început să meargă mai uşor, făcându-ne să ne bucurăm la gândul că vom avea îngheţată şi mai ales că vom scapa de diabolicele fiare pe care bunica avea să le vândă la târg, vreunui nefericit care nu ştie în ce se bagă, cum nici noi n-am ştiut. Ce mai calea valea, am ajuns la destinaţie dupa vreo 4 ore de caznă, la spartul tâgului, când nu mai era nici urmă de vite pe acolo, dar nici de muşterii. Se făcuse miezul zilei, soarele dogorea înfiorător, şi oamenii (deh, „oamenii”) dar şi muierile se băgaseră prin crâşme, lăsându-ne cu ochii în soare. Gândul ca va trebui să luăm iarăşi drumul în piept şi să convingem berbecuţii diavoleşti să accepte să meargă cu noi ne-a adus instantaneu la disperare. „Ce facem bunico? Ce facem?” „Pe dracu facem! Ce să facem? Daţi-le drumul!”. „Ceeeee?” „Faceti cum v-am spus”. De îndată ce le-am dat drumul, fiarele au zbughit-o ca din puşcă înapoi la deal şi s-au facut nevăzute.  Bunica ne-a tratat cu îngheţată şi limonadă, iar apoi am pornit-o înapoi spre casă. Am ajuns spre seară. Berbecuţii erau acolo, în ogradă împreună cu fraţii şi surorile lor, văzându-şi de treabă ca şi cum nimic ne se întâmplase. Când au dat cu ochii de noi au venit să verifice dacă nu cumva avem prune să le dăm. Mai aveam câteva prin buzunare pe care le-au mâncat cu mare plăcere. N-am înţeles nici până în ziua de azi cum Dumnezeu au reuşit să găsească drumul înapoi spre casă cu atâta uşurinţă si nici cum se făcea că nu ne purtau niciun pic de pică. Mai tarziu am învăţat că drumul de la târg până acasă era de fapt flore la ureche. Cand a murit bunica oile au fost vândute unor ciobani dintr-un sat aflat la 30 de km distanţă, unde au fost transportate într-o remorcă, cu tractorul. După vreo săptămână s-au întors acasă, iar oaia şefă, ca de obicei, bătea cu capul în uşă ca s-o trezească pe bunica.

Reclama gratuita la o alta proza scurta Herr G – AICI

Nota justificativa AICI