(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești

Posted by Dl.Goe pe noiembrie 18, 2018

Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești – după întâmplåri petrecute in realitate:

Eram undeva prin Retezat, nu-mi amintesc exact pe unde anume. Cred că urcam spre lacul Bucura si ne abătusem (inadins) de la traseul marcat, pe unul mai sălbatic si mai primejdios. La un moment dat se mergea pe un umăr ingust de munte, in dreapta fiind prapastie/genune, iar in stânga versantul abrupt al muntelui. Un pas gresit, o ametzeala, o alunecare pe stânca umeda sau pe pietris si urmarile ar fi fost catastrofice. Dar eram bravi si mergeam glumind unul dupa altul inspre nicaieri. Pe una dintre fetele din grup (sa-i zicem Mimi) a apucat-o spaima si ne-a spus cu groaza ca ea nu si nu, nu va păsi pe poteca aceea. Sirul indian s-a oprit, am facut cu totii o intoarcere pe loc, stânga-mprejur fără comandă, si am inceput sa-i facem galerie: Haide Mimi, haide Mimi… Haide, stim ca poti. Dar Mimi s-a burzuluit rau de tot si ne-a boscorodit cu convingere, cerandu-ne intempestiv să ne intoarcem si sa revenim la traseul marcat. Noi, că nu si nu, că uite ce peisaj misto se intrevede de dupa colt, că nu e mare lucru de mers pe poteca aceea, că uite toata lumea poate… că e destul de lată, că haide odată că ne apuca seara, că ce rahat de mofturi mai sunt si astea, că de ce venim noi la munte dacă nici sa mergem pe o cărare nu suntem in stare… Efectul acestui dialog constructiv, bazat pe argumentare ratioanală, n-a reusit sa rezolve problema de comunicare între noi (grupul) si ea (Mimi, insul-individual-sic)… S-a asezat in fund si ne-a anuntat solemn ca ea nu se misca de acolo pana nu ne intoarcem. Iar noi am anuntat-o ca nu ne intoarcem si că o lasam acolo singură, să ne astepte până ne-om intoarce noi, daca om mai nimeri acelasi traseu la înapoiere, drept pentru care am executat si o întoarcere neregulamentara (dreapta-mprejur) si am pornit-o mai departe. Mimi a inceput sa plângă isteric si sa ne înjure, dar văzând că se îngroasa gluma a inceput sa se deplasese din pozitia in care era (in sezut) tarandu-se pe fund si sprijinindu-se si cu mainile si cu picioarele, ca un paianjen. Cand am ajuns la un loc mai larg ne-am oprit s-o asteptam si pe Mimi a noastra care înainta târâs pe cur cu viteza melcului. Cum-necum a ajuns si ea. S-a ridicat in picioare, s-a scuturat de praf, parand chiar mandra de bravura si de reusita ei. Tot asa a procedat si la intoarcere, drept pentru care i-am zis in zeflemea că e vai de capul ei cu pshicul dacă n-are incredere pe propriile ei picioare. In fine, ca sa n-o mai lungim cu introducerea, si sa ajungem la pastravi, trebuie sa va spun ca spre seara, la inapoiere, cand ne apropiam de locul de campare, am dat peste albia unui pârâu care secase in mod misterios. Se pare ca se surpase muntele si pâraul isi schimbase cursul, scurgandu-se undeva sub munte, iar in aval ramasese o albie secatå, presărată cu băltoace din loc in loc, din apa stransă in locurile mai adanci. Acuma poate n-o sa va vina sa credeti dar in baltoacele alea ramasesera captivi o suma de păstravi, ceea ce ne-a produs o mare bucurie la gandul ca vom avea delicatese la cina in loc de conserve de stavrid. N-a fost deloc simplu sa prindem sarmanii pastravi, căci si asa captivi in băltoace se miscau al naibi de repede si erau alunecosi de parca erau unsi cu ulei de palmier. A trebuit sa golim baltoacele cu mainile, cu sepcile, cu sticlele goale in care avusesem „combustibil” pentru drum (apa desigur, 😉 ), dar până la urma am reusit sa strangem vreo 20 de păstrăvei, fiecare de vreo câte 20 de cm. Total circa 400 cm de păstravi, de prajit la focul de tabara si de savurat in grup, sub cerul instelat al patriei noastre, in frumoasa luna august. Pentru transport i-am pus in niste pungi de plastic (faimoasele pungi de un leu de pe vremuri, chit ca acuma cu inflatia costau muuult mai mult), trei sau patru bagate una in alta pentru siguranta, adaugand si niste apa, ca sa ramana pastravi proaspeti pana la ospătz si dezmătz. M-am oferit sa car bagajul, ne avand incredere in nimeni altcineva, ceea ce am si facut. Intre timp se însera, începuseră să apară stelele, să se vadă focuri în camping, si să ajungă spre noi mirosuri de fum si de mâncare. Ne ploua in gura la gândul că o să mâncăm păstrav proaspat. In apropiere de campimg trebuia să trecem, păsind din piatra în piatra, peste o apă repede curgatoare (pe langă care Ozana era un biet moft), si, cum se intamplå adesea (si-n viata), lucrurile bune (construite in timp indelungat) decad in dramă cat ai zice peste, intr-o clipită, sau chiar mai repede, in no time. Am păsit pe o piatra umeda, piciorul mi-a aluncat de pe ea, m-am dezechilibrat si am cazut cat eram de lung (si de lat) in apa cea repede curgatoare. Că m-am facut flească din cap pana in picioare, ca mi-am julit cotul si genunchiul, nu era nimic prin comparatie cu faptul ca scăpasem din mână pungile cu păstravi in bulboana pâraului, eliberand cu aceasta ocazie prizonierii, carora le asigurasem astfel un transport gratuit de la locul damei si naufragiului lor către o viată nouă, fericită si prosperă. După ce amicii mei s-au asigurat ca sunt cat de cat ok, fără fracturi sau alte avarii majore, netinând seama in niciun fel de orgoliul meu sifonat intr-un hal fara de hal, m-au luat care la rost, care la misto, fata cu perspectiva întoarcerii triste la consevele de stavrid. Mimi mi-a zis cu naduf: Vai de capul tău cu încrederea exagerata pe care o ai in picioarele tale.

Cainii ciobanesti erau si ei pe acolo la câteva zile si ceva spatiu distantă. Ne indreptam spre pestera, si la un moment dat strabateam o poiana alpină, un fel de padina, cu iarba si tufisuri, in plin soare… Vorbeam tare, râdeam, glumeam, ca oamenii fara griji. Deodată am auzit lătrături teribile si am zărit niste zavozi ciobanesti enormi, alergand in haita spre noi. La mare departare, in zare, se zărea o turmă de mioare (sau de oi daca preferati) si un cioban care părea ca răcneste la caini, alergand si el cat putea dupa ei, probabil cu gandul sa-i opreasca sa ne sfasie. Am incremenit, noi grupul. Acuma nu ca vreau sa ma laud, dar eu mi-am pastrat cumaptul si n-am fost atins de nicio urma de frica, in clipete acelea ce pareau de groaza. N-o sa sustin c-am fost vreun soi de erou, pentru ca n-am facut nimic anume si n-am avut de luptat cu vreo spaima pe care să trebuiască sa o domin, intrucat am un soi nativ de a comunica cu cainii, intelegand-le cvasi-spontan expresiile si intentiile, ceea ce ma face sa-mi pastrez calmul si sa nu le sporesc intentiile agresive (daca or fi având asa ceva). Intuitia mi-a supus instantaneu că lătrăturile câinilor nu au nimic agresiv, ci ca sunt doar curiosi, dorind si ei sa mai stea de vorba si sa aiba de a face si cu altcineva in afara oilor si a rusticului pastor (un cioban fără nicio scoala si nestiutor de carte), si nimic altceva. Le-am spus celorlalti sa stea pe loc, sa nu le dea prin cap sa o ia la fuga, si să nu faca gesturi bruste. Iulică avea in mână un bâtă grosutză cu care se ajuta chipurile la mersul pe munte si m-a intrebat ce sa facă: sa-i dea drumul pe jos sau să ramană asa impietrit, că n-are chef să-l vada câinii cu bâta-n mână si să-l bănuiască pe nedrept de intentii agresive. După cum am presupus, atunci cand au ajuns in apropierea noastra, cainii s-au oprit si din alergat si din lătrat, s-au asezat frumos pe noadă, dând din coadă si zambindu-ne prietenos. Chiar zâmbeau. Vorbesc serios si stiu ce spun pentru ca inteleg binisor limbajul câinilor. Aveau legate la gât niste reteveie groase de lemn, ca niste butucei, ceea ce ne-a mirat tare, neintelegand care sa fie scopul acestor accesorii. Dupa ce ne-am studiat o vreme, asa in tacere, unii pe altii, m-am apropiat de unul dintre câini, vorbindu-i prietenos si cu respect (zicandu-i Cuţu-cuţu), iar d-lui a fost bucuros de cunostinta si m-a lasat să-l mângâi pe cap. Asa ne-a gasit ciobanul când a ajuns gâfâind la locul faptei, mirandu-se tare de intâmplare. „Aoleu Zmeu, păi diseară nu-ti dau să mânci dacă tu lasi asa orice strin să te mângâie”, i s-a adresat el cainelui. Am aflat ca in mod normal cainii ciobanesti nu sunt agresivi cu oamenii, dar că incidente se pot isca dacă turistii sunt surprinsi de prezenta câinilor si o iau la fuga sau incearca să-i loveasca, si ca el de aceea a venit in goană nebună, nestiind ce fel de turisti suntem noi. Despre butuceii de la gâtul câinilor ne-a spus ca asa e legea si că trebuie să le agate de gât o greutate ca să fie impiedicati sa alerge si sa prinda vânatul (vulpile ori iepuri mici). Cam asta a fost intamplarea, dar povestile mele cu caini si cătei incep mult mai demult, inca din copilarie. La un moment dat (copil fiind) am fost numit „îmblanzitorul”, pentru că mă împrietenisem la cataramă cu un câine rău, de care toata se temea foarte tare. Dar asta este deja material pentru o alta poveste de nimic in proză scurtă.

P.S. As vrea acuma sa fac un mic amendament corectiv. In povestea cu păstrăvii am exagerat un pic in scop literar, pentru a crea un mic efect dramatic. In realitate n-am cazut in pârau pe cand căram punga cu pastravi, ci doar m-am dezechilibrat nitel, incat era cat pe aci sa-i scap din mana. Dar de scapat nu i-am scapat si in seara aceea chiar am manact pastrav proaspat, prajit pe jar. „Mimi” insa a surprins momentul si m-a taxat cu replica pe care am pomenit-o mai sus. Nu mai stiu daca a folosit chiar cuvintele alea dar ceva de genul asta mi-a spus…

169 răspunsuri to “Poveste cu păstrăvi şi câini ciobănești”

  1. Stely, Stely, iar v-a luat-o Andy inainte. Sau ce? Nu v-a placut povestea cu păstrăvi şi câini ciobănești? 🙂

    • Stely said

      Eeee, cum sa nu . Dar dupa cum cred ca ati vazut am comentat la fata locului pe topicul anterior. Cam insailat dar daca lasam pe maine poate nu-mi mai iesea nici atat. Ma bucur ca ati pus-o la loc de cinste pe post de topic de sine statator. Asa , uite, a avut si Ady prilejul sa dea like-ul de rigoare. Dar degeaba , daca nu este in stare sa produca si el o poveste asemanatoare. De altfel le are la critica literara . Pe naiba!

  2. bunica said

    Ce conversație drăguță! Sper că știți acum – amândoi – pe cine bârfiți… 🙂

    • RALG said

      Asta merge si la rubrica „Unde dai si unde crapa!”

      • Stely said

        @Bunica -nu inteleg , de ce ai simit nevoia sa reactionezi in locul lui Andy ? Din ce se vede el nu se simte bârfit devreme ce nu a avut nici o obiectie . Daca ai fi citit cu atentie ai fi vazut ca am adus vorba de el cu intentia vadita de a-l provoca sa scrie o poveste asemanatoare. A dovedit ca are talent literar, deci ar fi putut sa scrie ceva fie si din imaginatie, insa nu a facut-o . De ce ? Eu presupun ca nu are resurse sa-si deghizeze stilul asemanator cu al cuiva care posteaza la greu pe Arca lui Goe. Daca nu este adevarat il rog sa ma contrazica , dar cu argumente si nu cu obisnuitele-i replici de doi bani.

    • RALG said

      „SA MAI SPUNA CINEVA CA NU EXISTA O POTECA DE 5 STELE PÎNA ÎN PÎNZELE ALBE”

  3. Stely said

    „Dl Goe,
    Referitor la raspunsul d-voastra precum ca dupa casatorie nu ati mai fost pe munte decat de doua ori cu cortul, intelegand ca grupul dinainte s-a desfiintat , trebuie sa spun ca la fel si eu am intrerupt urcusul pe munte cu corturile. In schimb la putin timp dupa casatorie am achizitionat casa de la Sinaia , o prapaditura de casa , dar care si-a facut „datoria” cu varf si’ndesat. Toate vacantele , concediile noastre , ale rudelor, prietenilor colegilor de serviciu si cei de scoala ai copiilor , le petreceam acolo din primavara pana in iarna . O perioada , cand copiii si colegii lor erau la gimnaziu , mergeam cu ei pe post de sef de tabara scolara. Nu-i lasa parintii singuri si de dragul lor ma sacrificam.

    Ceea ce vreau sa povestesc este insa ultima mea „expeditie” cu cortul in zona Padina, Eu pe post de ghid si sef de echipaj iar sora , cumnatul si fiica lor de 5 ani., „echipajul”. Cumnatul doar ce isi cumparase o masina Dacia , printre primele loturi ce abia iesisera din fabricatie, totodata fiind si sofer incepator , abia isi luase carnetul. Stiind de la mine ca am fost cu elevii pe coclauri de munte mi-au propus sa facem un traseu usor cat sa poata mearge si fetita. Am acceptat propunerea cu mare entuziasm . Si asa , pregatiti cu ce trebuia ,am plecat din Damovita cu masina spre Padina, pe singurul traseu existent in perioada aceea : Targoviste spre Sinaia , Crucea de la cota 1000 , de aici la stanga pe Paduchiosu si Padina. Ei bine , „expediatia ” a fost un fiasco total. Nu stiu daca ati urcat vreodata cu masina pe Paduciosu in anii cand abia ce se se imbunataise un pic drumul de la Targoviste -Sinaia. Drumul era pietruit , bunicel pana la Sinaia , dar cand am luat-o la stanga catre Padina arata destul de rau . Am mers insa inainte, cu speranta ca mai rau de atat nu se poate. Ei bine , cand am ajuns spre varf , drumul incepuse sa se ingusteze, curbele foarte stranse sidestul de accidentat (cu hartoape , pietroaie etc). Plus de astea marginea drumului era surpata, neprotejata de nimic . iar la stinga o vale foarte adanca(haul) . Sora si cumnatul meu erau speriati de-abinelea . Cumnatul se concentra la drum , nu avea curaj sa se uite in stanga lui , iar sora se intorsese cu spatele muta de frica. La un moment dat m-a intrebat disperata daca exista un alt traseu (mai usor) pentru intoarcere . Cand tensiunea ajunsese la o cota alarmanta, nepoata care pana atunci nu scosese o vorba, dar pricepuse ca nu-i bine ce se intampla si ca eu sunt cauza neplacerilor lor, a rupt tacerea tacere spunandu-mi :” daca eram mai mare te aruncam drept in prapastia aia …”

    Ajunsi cu chin cu vai la Padina , ne-am instalat cortul langa rau si, hai, sa facem friptura la gratar ca doar de, cand mergi cu cortul este musai sa faci un gratarel acolo.. Aprinedm de bine de rau focul , dar tocmai ce pluoase , lemnele erau cam ude , plus ca era si frig . N-am reusit nici macar sa facem jarul ca a inceput din nou ploaia. Intram fuga in cort si …colac peste pupaza incepe sa picure p’ici pe colo in cort. Ne-am luat fiecare cate un pahar ca sa nu se ude sacii , imbracamintea etc. Nu -mi amintesc cat a durat ploaia dar stiu ca nu am dormit toata noaptea. Dimineata ,ca un sef de echipaj ce inca mai prezenta incerdere 🙂 am luat-o catre Babele . Nu-mi amintesc sa ma fi intrebat cineva cat dureaza urcusul , dar pentru niste neinitiati va dati seama ca dupa cateva sute de metri au inceput sa gafaie. Cand am ajuns nitel mai sus alta belea. Sora mea a facut rau de altitudine . Nu putea sa mai respire, avea palpitatii , ameteli , a intrat in panica si a cazut lata. Eu eram depasita de situatie , cumnatul la fel ,iar cea mica nu stia ce se intampla. Am inceput s-o stropim cu apa , sa-i dam sa bea suc, apa etc… Si-a revenit si ne-am continuat drumul catre Babele fara alte incidente . Ma intreb si acum de ce nu a cerut sa ne intoarcem din drum? Ei bine, cred ca dorinta de a vede Babele de aproape a fost atat de mare incat nu a cedat ispitei de a ne intoarce. Am ajuns la Babele si …deceptie totala !! 🙂 Nu va spun ce mi-au zis cand a dat nas in nas cu stancile acelea poreclite „babe”. La intoarcere catre Padina incepusera deja sa le placa .Erau multumiti multumiti ca totusi a fost frumos, cand , din senin ne-am confruntat cu o alta intamplare ,as zice, destul de periculoasa . Ce s-a intamplat ? Eram pe platou, mergeam agale pe vale, soarele dogorea bland , nori ici si colo , dar de undeva din departare se auzeau cateva tunete surde. Nu le-am bagatin seama crezand ca nu prezinta nici un pericol de ploaie . Cand deodata, un fulger de ziceai ca s-a crapat cerul si un trasnet scurt dar asurzitor , ne-au uluit . Nu stiu sa mai fi auzit vreodata asa ceva . N-am avut timp decat sa le dau comanda :”la pamant ! ” S-au lasat la pamant , odata cu ei si eu , dar cea mica nu, in schimb a inceput sa tipe disperata . Abia am reusit s-o linistim.Norocul nostru ca tunetul acela a fost singurul si nu s-a soldat cu nici un strop de ploaie . Nu stiu ce am fi putut face daca ar fi plouat . Nu era in jur nici macar o stanca pentru adapost.
    Ei bine, am ajuns la cort, ne-am suit in masina si, gata , acasa.!! Sora mea nu s-a putut abtine si m-a parat maica-mii prin ce coclauri „ne-a ne-a nebuna asta…”

    • RALG said

      Palpitante povesti. Ma asteptam din clipa-n clipa sa spuneti ca atunci cand ati ajuns la babe, Babele nici macar nu erau acasa. 🙂 Ar fi interesant ca acuma dupa atata vreme sa incercati sa confruntati amintirile d-voastra cu ale celorlalti membri ai acelei expeditii pentru a vedea cum s-au consolidat in mintea fiecaruia aceste amintiri si care fost detaliile mai durabile care i-au marcat pe fiecare in parte.

      P.S. Povesti cu trasnete nu am (nu cred ca am, caci momentan nu-mi vine nimic in amitire), dar cu ploi care au stricat cheful sau l-au amplificat, schimband in tot cazul cursul lucrurilor, cat si cu „nebune”, care ne-au atras pe coclauri si in locuri periculoase, da, am cate ceva. Le voi povesti poate altadata.

      • Stely said

        Da, din pacate cumnatul nu mai este printre noi 😦 dar pe sora mea si nepoata am sa le intreb cu proxima ocazie. Sora mea insa de atunci nu a mai dorit sa urce pe munte. Vacantele(concediile) si le petreceau numai la mare si pe” balta ” la pescuit , locuind in Calarasi, da, tot in Baragan si tot de la o repartitie i se trage. Maica-mea a fost disperata ca am plecat amandoua departe si taman pe Baragan. . Aici ar fi de spus o „poveste ” trista (dureroasa) despre ultima ei vizita la „fete”. Nu mai venise de cinci ani si s-a hotarat dintr-o data sa vina . De obicei venea cu una dintre noi cu masina si pleca cu cealalta tot cu masina , dupa ce statea cate o saptamana la fiecare . De data asta a luat-o sora mea la Calarasi unde a stat o saptamana , apoi a venit la mine si urma sa o ducem noi acasa dupa ce ar fi stat tot o saptamana . La mine nu a stat nici macar o zi . 😦 A venit dupa amiaza si catre dimineata a intrat in coma . Am remuscari , am visat-o mult timp .si inca o mai visez. Acum , sa fie o saptamana , am visat ca s-a inecat , dar culmea peste cateva momente era langa mine , vesela ca si cand nu se intamplase nimic. M-am bucurat foarte mult cand am vazut ca traieste, dupa ce o vazusem murind .

        P.S. Va rog sa ma scuzati pentru „off topic „.

      • RALG said

        O „nebuna” care era ghid-practicant la pestera, si vrand sa ne impresioneze ne-a propus sa ne abatem de la traseul destinat turistilor „ordinari si sa mergem pe cel rezervat speoplgilor, care era mult mai spectaculos. Ocazie rara pe care n-o puteam rata. Am pornit-o prin niste galerii foarte inguste si accidentate, facandu-ne mii de cucuie, si am patruns spre locuri pe care nu le mai vazusem in pestera. La un moment dat a trebuit sa ne strecuram, mergand de-a latul, printr-o crapatura verticala in burta muntelui (o crevaså?), care nu era mai lata de 25-30 de cm, ba pe alocuri se ingusta dramatic incat aveai senzatia ca esti prins in munte fara scapare. Acuma na, sa fi fost de mers prin chestia asta un metru, doi, ca si cum ai trece de o poarta ar fi fost ok, numai ca nu era asa. Ne-am luat dupa nebuna, care era destul de supla, in tot cazul mai supla decat noi (si ma refer aici exclusiv la abdomen) si am tot inaintat (asa de-a latul), prin crevasa aia vreo 20 de metri, cam cu forta, frecandu-ne si cu pieptul si cu spatele de colturile stancoase, avand adesea senzatia ca nu se mai poate respira, asteptand sa iesim odata in „partea cealata”, convinsi fiind ca partea cealata exista. Pana la urma am ajuns intr-adevar in partea cealalta, intr-un culoar transversal, ceva mai larg prin care se putea inainta ceva mai usor, cand in picioare, cand mersul piticului, cand de-a busilea. Si am mers si pe acolo pana am dat de o sala mai mare in care curgea un pârâu subteran. Cand l-a vazut Cuanita (asa o chema pe ghida noastra) a exclamat cu sincera mirare: Ia uite, un pârâu? Cum adica „Ia uite un pârâu”? – am intrebat-o eu. Ce? Nu l-ai mai vazut pana acum? Aaa, nu zice ea, ca e prima oara cand vin in aripa asta a pesterii ca ghidul nu ne lasa sa iesim de pe traseu.turistic. Am inmarmurit. Noi eram convinsi ca ne-am lasat pe mana uneia care cunoaste pestera si cand colo ne luasem dupa o nebuna care avea chef de aventuri cu baietii in fundul pamantului. Ne-a apucat brusc dorinta sa ne intoarcem si sa iesim de acolo,doar ca n-a fost deloc simplu sa gasim crapatura din stanca prin care ajunsesm noi in galeria aceea. Prima oara am trecut pe langa ea fara s-o vedem si pentru ca mersesem deja cam mult am realizat ca o depasisem. Ne-am intors si cu chiu cu vai am gasit crapatura, Am intrat in ea cu mare graba, doar ca ni se parea mult mai ingusta decat la venire, facandu-ne sa ne gandim ca poate nu-i aceesi crapatura, ci alta care ori se infunda ori cine stie unde ne scoate. Pana la urma ne-a scos unde trebuia si am iesit cu bine la lumina, lecuiti de pasiunea pentru descoperiri speologice.

        Afara era cald si bine si un grup mare de turisti (majoritatea nemiti, sasi sau svabi, sau cam asa ceva) isi astepta randul sa intre in pestera. Unul dintre ei a intrebat-o pe Cuanita cat costa vizitarea pesterii. Cuanita i-a numarat din ochi si le-a spus pretul total: 120 de lei. Nefericitii insa au inteles ca este 120 de lei de persoana, si desi chiar si lor li s-o fi parut scump, acuma na, daca tot facusera drumul pana aici (pe traseu, de munte, cel putin 4 ore) ce alta puteau sa faca au strans banii si i-au dat Cuanitei. Cuanita a cascat ochii, a luat banii si a venit la noi si ni i-a dat sa-i numaram… Erau 2400 de lei. Ne-a lasat banii in pastrare (era clar nebuna) si i-a bagat pe nemti in pestera. Dupa ce-a iesit ne-a intrebat pe noi ce sa faca? Sa le dea banii inapoi si sa le explice incurcatura sau nu. Unii ziceau asa, altii altminteri, asa ca pana sa ne lamurim noi, nemtii n-au stat in stand by ci si-au luat talpasita, plecand care inapoi, care mai departe pe cheiuri… Asa ca mai prinde neamtu, marca-i banu daca mai poti. Am lasat-o asa. Cuanita a rupt bilete de pestera de 1200 de lei, stabilind astfel un record, caci nu cred ca pestera aia sa mai fi fost vizitata intr-o singura zi de „atatia turisti”, si a pus cei 1200 de lei in fisetul din cabana ghidului, iar restul de 1200 i-a bagat in buzunar si ne-a zis: Diseara mergem la restaurant si la disciteca. Va fac cinste la toti de toti banii. Si asa a si facut. Fata buna da’ cam nebuna. Ne-a compensat pntru spaima pe care am tras-o cand ne-a zis cu copilareasca mirare: Ia te uita, un pârâu.

        • D-lui D’Artagnan i se cere sa stabileasca:

          a) Numarul de turisti germani, care au vizitat pestera in seria pomenita mai sus in poveste.
          si
          b) Pretul real al unui bilet pentru vizitarea pesterei.

          • d'Artagnan said

            Păi e frumos să mă faceți de râs în fața musafirilor cu asemenea întrebări?!? Unii fac avioane și pe mine mă verificați la tabla înmulțirii?! Nu se face. Ca să ne-mpăcăm dați-mi o problemă de nerezolvat pe care eu s-o rezolv și astfel să mă reabilitez.

          • RALG said

            Ok, asa facem, caut problema cea imposibila, pentru ca nu mi-ar placea sa stam certati. Acuma as zice ca nici nuanta „sa stam impacati” nu ma incanta cine stie ce sub aspect semantic si literar-artistic (intrucat denota), dar poate fi un pas „pentru a transforma pretenia noastra intr-un sentiment mai puternic” (apud dl. Fotoicå, daca vi-l mai amintiti)…

        • Stely said

          Iar eu va intreb : cum se numeste pestera aceea , si mai ales in ce tara se afla ? Ar putea sa fie din Romania si doar pestera Ursilor inainte de a fi amenajata pentru vizita turistilor sau poate ati mers cu „nebuna” in sectorul rezervat pentru cercetari speologice. Cred sigur ca ati vizitat-o pana acum , dar daca nu este pacat sa nu mergeti. Eu am fost de doua ori . Prima oara prin anii 80 , la cativa ani ani (6-7) dupa ce a fost descoperita . Este cea mai frumoasa pestera pe care am vizitat-o.

          .https://youtu.be/6zXGtP3cXvM

          • Da, este o pestera din Romania, dar nu este pesterea Ursilor. Ci alta. 🙂 Se pot face speculatii speologice in acest sens.

          • Stely said

            Atunci poate fi Pestera Muierilor . Si acolo sunt spatii inguste (crevase) si joase unde se merge o bucata de vreme târas . Nebuna -tica aceea de „muiere” a stiut ce face. 🙂

          • Pestera Muierilor este intotdeauna o tentatie speo-logica speciala 🙂 Dar, in cazul de fata, aventura relatata nu s-a petrecut in Pestera Muierilor, ci in alta. Mai aveti doua incercari: 🙂

          • Stely said

            Exclud Ialomicioara , Dambovicioara, Polovraci, Scarisoara … Ar putea fi pestera Cetatile Ponorului. Atat , alta incercare nu mai fac. Ma dau batuta . Daca nu vreti sa spuneti , nu-i nimic . Oti fi avand d-voastra un motiv sa tineti secretul. 🙂

          • RALG said

            N-am niciun motiv sa tin secretul, altul decat sa va tin pe jar… 🙂

          • Stely said

            Pai da, stau pe jar dar , fie-va mila , nu ma mai tineti mult. !! 🙂

          • Co-mar-nick !!!

          • Stely said

            Ah, da, acum am vazut raspunsul dvs. Spre pararea mea de rau nu am ajuns s-o vizitez pana acum. Arata bine . Banuiesc ca frumusetea ei a fost amplificata si de aventura in care ati fost atras de duduia aceea cam nebuna dar totusi curajoasa. Cateodata uit ca au cam trecut anii si ca „ochii vad inima cere” dar cand imi dau seama ca nu se mai poate mi se pune un „of” pe suflet. 😦 Ma bucur ca exista (iata) alternative .

          • Pana sa apara duduia Cuanita in peisaj, mai vizitasem pestera de vreo sapte-opt ori, in cadrul ritualului anual al primaverii din luna august… farmecul acesteia fiind sporit de drumul pana acolo, de anturajul mereu acelasi, mereu altul, de povestile in reluare ale batranului ghid (care la cei 70 si de ani ai sai venea la pestera, ca sa presteze ghidusia, strabatand vreo 15 km, primii 8 pe jos, iar restul pe picioare… dupa cum ii placea lui insusi sa ne spuna)… si in fine de alte cateva „detalii” unice si irepetabile care isi faceau inevitabil loc, an de an, ca sa nu ne plictisim… Marturisesc ca mi-e tare dor de pestera cu pricina dar mai ales de imprejurarile spatio-temporale care ne ingaduiam sa fim foare atunci, foarte acolo, potrivindu-ne, odata ca niciodata, noi care eram, cu universul care era, cum era, aranjat parca special pentru aceasta potrivire magica. M-oi mai duce vreodata pe acolo, cine stie, dar fara mari asteptari intru recuperarea pierdutelor senzatii… tot ce sper fiind intalnirea cu alte senzatii noi noute, in anturaje noi noute, caci locul ofera potential in aceasta privinta cu asupra de masura… Mai ramane doar ca si universal (infinit?) si astrele sa fie iarasi intr-o conjunctura potrivita, care sa ingaduie magia, taman la pont, atuci, acolo…

          • Stely said

            Pai da, „alternativele ” acestea spectaculoase ma fac fericita . Multumesc .

  4. bunica said

    Spun și eu o minusculă poveste, firește „off topic”. E despre pădure și lemn.
    În casa noastră, pe vemea copilăriei mele, mama și bunica vorbeau germana, dar știau și rusa.
    Bunica fusese învățătoare în Basarabia, după Marea Unire. Locuiam într-un orășel foarte aproape de
    pădure. Focul mirosea a brad, a fag. Tata spărgea lemnele. Mie îmi plăcea să-l asist.
    Mă jucam cu bucățile de lemn mai ciudate. Într-o zi am găsit una care semăna cu un om, așa, mai
    noduros. O rădăcină. L-am luat în casă, era jucăria mea favorită. La vremea aceea, detestam
    păpușile, mi se păreau tare plicticoase. E drept, eu nu primisem, le vedeam rar, la alte fetițe, dar nici
    nu-mi doream. Omul meu de lemn avea nevoie de un nume. De o nașă. Le-am tot întrebat pe mama
    și bunica ce nume să-i pun. Scârbite de urâțenia lui, au exclamat într-un glas: „Ciortu!” Și acesta i-a
    rămas numele, eu îl alintam, îl iubeam tare, tare mult. Dormeam cu el în pat, așa cum făceam uneori și cu pisica.
    Până într-o zi când cineva l-a văzut pe jos, unde îl lăsasem puțin, și l-a aruncat în foc. L-am jelit îndelung. Uram focul.
    Am mai adunat multe rădăcini faine la viața mea, dar niciuna nu a avut pentru mine farmecul lui „Ciortu”.
    *
    Iată și relatarea care m-a stimulat să vă povestesc acest episod din copilăria mea de om de lângă
    munte:
    https://auralcrave.com/en/2018/02/19/franz-kafka-a-kind-gentleman-the-story-of-the-doll-traveler/?fbclid=IwAR1WHk1qKf0no5A8SdrbyNymy-x9F1I4oYWc6Cgyi3VewTLm-tOZ_-9yLQM

    • RALG said

      Imi vin in minte vreo trei variante distinct-ive de comentarii vizavi de gestul si povestea Bunicii, dar ma abtin eroic sa le fac. Ii dau intâietate d-lui Andy sa efectueze d-lui prima critica literara comparativa pe text, fara influiente distorsionante perturbativ-conditionale de la noi. Si apoi… om vedea ce varinta (una, doua, toate, niciuna) vom posta si noi ca ecou la propunerea de proza scurta a Bunicii.

      • Andy said

        Pen’ca sunt pomenit, sa-mi dau si io cu opinia.

        Povestea Bunicii este intr-adevar scurta /concisa, intensa emotional, Placut. La mine.

        Apropo de stiluri: @Bunica, @Goe, as dori sa va aud opinia (daca se poate) despre literatura si eseistica (sapientiala) a scriitorului Vasilem Andru.

        • Nu inteleg de ce ati invocat doar doi „critici” literari, si nici de ce l-ati trecut de @Goe (care Goe?) pe pozitia a doua in lista.

          P.S. Cine este „Vasilem Andru”? E cumva acesta un comentariu capcana?

        • bunica said

          REPET și aici:
          @ Andy: Mulțumesc.

          Vasile Andru, Dumnezeu să-l odihnească, practica yoga și scria inspirat. O literatură sapiențială izvorâtă din experiențe spirituale, eu așa o văd. Scrisă într-o extrem de bine stăpânită limbă română. 🙂

          • Dar de ce trebuie sa tot repetati? Asa redundant si in spirit leninist… Haideti Bunica, nu ma faceti sa va invit iarasi sa repetati la alta masa inainte de a inunda puntea cu re-Petitzii. Va rog io frumos…

          • Andy said

            @Bunica: V. Andru practica mai mult zen, literatura lui oglindea (oglindeste…) exact un spirit zen sau daca vreti stilul saptezecistilor (de care ma simt mult mai apropiat decat de cel al 80-istilor).
            Desigur, a trecut si prin yoga (vedanta) dar – mai ales – a studiat partea sapientiala a yoga. Si-ntr-un sfarsit a „esuat” in varianta ortodoxa a zenului sau daca vreti in isihasm (or pentru insi mai rationali in varianta Oratio Mentis).

            @mister Goe, hai va rog ziceti 2 vorbe despre Andru (or despre curentul din care facea / nu facea parte)

            Apropo de tenisul ala „modern” si bestial de urât pe care-l practica alde djo + zve + alti n jucatori, mi-a placut enorm addendum cu pestera si pârâul uimirii zapacitei ghide ghiduse (fara sa vrea)

    • Stely said

      Povestea Antimisului: Re-postata mai jos:

      • Stely said

        Aoleu , ajutor !! Dl Goe va rog faceti ceva cu tag-ul acela ca mor. Stiu ca l-am inchis, dar boalii stie ce s-a intamplat ? Citatul este tag-uit de la ” Ostasi , va ordon si pana la cotropitorii pagani. ” Multumesc anticipat.
        P.S. Am uitat sa spun ca promisesem de mult ca voi scrie „Povestea antimisului” iar acum m-a hotarat s-o scriu dupa ce „bunica” a pomenit in comentariul de mai sus despre bunica sa,” învățătoare în Basarabia, după Marea Unire ” . Imi mai amintesc ca a spus ca ar avea resurse sa scie povestea despre dumneaei dar nu aici , pe Arca lui Goe …

        • Stely said

          Na, ca mai vazui niste greseli . Una , cea mai gogonata este pe primul rand :Ion Antona ?? !! in loc de… Va rog macar pe-asta s-o reparati.

        • bunica said

          Știți vorba aia: „mama împunge și eu trag”? 🙂 🙂 🙂

          • Stely said

            @Bunica , eu stiu vorba „aia” dar nu stiu cine este mama care impunge si cine este persoana care trage . Daca in caz te-ai gandit ca „mama” care dat ideea povestii ( a împuns) despre antimis esti tu , iar eu persoana care a preluat-o ( a tras de fir ) trebuie sa-ti spun ca ideea imi venise mai demult, dar nu am pus-o in practica intrucat asteptam niste clarificari , care inca nu au ajuns la mine . Aveam de gand sa relatez exact istoria lui . L-am vazut cu multi ani in urma dar nu-mi amintesc cu precizie anul , cine l-a sfintit si imaginea tiparita pe panza antimisului. Imi amintesc vag ca era datat din anii treizeci (1930 …) sfintit de mitropolitul Gurie Grosu in prezenta Regelui Mihai I .
            Faptul ca am postat povestea dedesuptul celei scrisa de tine a avut un scop . Insa n-a fost sa fie , scopul adica n-a fost atins .

      • Stely said

        Povestea Antimisului.

        Era in toamna anului 1941 , la puţin timp după ce generalul Ion Antonescu a luat hotărârea să intre in razboi contra Uniunii Sovietice si
        de când a dat celebrul ordin – „Ostasi, va ordon: treceti Prutul! (…) Ostasi inainte ! Sa luptati pentru gloria Neamului !(…) Sa luptati pentru dezrobirea fratilor nostri , a Basarabiei si Bucovinei , pentru cinstirea bisericilor , a vietii si caminurilor batjocorite de cotropitori pagani „…

        Acestei chemari mobilizatoare au raspuns si câtiva preoti români care au acceptat să plece în Basarabia si Bucovina.
        Printre ei se afla si un preot tânar din Bărăgan care facuse o perioada (pâna la dictat) studiile teologice la Cernăuţi , continuindu-le apoi la Iasi . A plecat în zona Tighina mai întâi el apoi după câtva timp (aprilie 1942) l-au urmat soţia împreuna cu fetiţa lor de 8 luni. Au trecut trei ani oarecum linistiţi ( chiar fericiţi) timp in care şi-a îndeplinit menirea de slujitor al bisericii, de părinte duhovincesc al credincioșilor săi si totodată datoria de reînviere a traditiilor strămosesti în zona aceea vandalizata de rusi. In august 1943 s-a născut la Emmental cel de-a doilea copil al său , un baiat . A fost botezat dupa tradiţia locului de catre 8 naşi.

        La putin timp vine vestea devastatoare că s-a rupt frontul si ca armata romana a fost zdrobita la Stalingrad si obligata sa se retragă. Preotul a luat hotararea sa trimita in tara sotia cu cei doi copii , iar el a ramas la datorie pana cand rusii ajunsesera la câtiva km de localitate . Abia atunci a plecat si el, in sfarsit , impreuna cu un notar roman din aceeasi localitate , dupa ce mai inainte plecasera multi localnici basarabeni printre care si cinci dintre cei 8 nasi ai baiatului.
        Si-a luat in graba ceva mancare si haine de schimb , bani de buzunar pentru supravietuire , intrucat drumul de intoarcere in tara era lung , neavand nici un mijloc de transport la indemana. A trebuit sa mearga numai noaptea pentru a nu fi vazuti de rusi , stiind ce ravagii au facut cu cativa ani in urma si dupa cum se auzise deja reincepusera represliile in zonele pe unde treceau . A luat cu el pentru a nu fi distrus de rusi- Antimisul -actul de identitate al bisericii fara de care o biserica nu poate functiona. Asa a mers cu el ascuns printre lucrusoarele dintr-un rucsac timp de doua saptamani . Dormea ziua sub cerul liber , ascuns prin paduri, iar noaptea isi relua drumul pe jos numai la lumina stelelor. In acest timp , familia (parintii, fratii, sotia) stateau ca pe jar neafland nici o veste de la el. Cand si-a facut aparitia , dupa doua saptamani , toti ai lui au plans de bucurie . Nici nu mai conta in ce hal arata( slab, neingrijit, lihnit de foame ).
        Ce a urmat , mai intai in Basarabia , deja se stie : sovietizarea din nou a Basarabiei, desființarea bisericilor, demolarea monumentelor istorice, rusificarea denumirilor de localități, teroare și asasinate.” Dacă în 1940 au fost deportați zeci de mii de români basarabeni, deportările și exterminările în masă după 1944 s-au ridicat la peste 120.000 de localnici, în mare parte români moldoveni.”(wikipedia)

        Preotul si-a continuat menirea de slujitor al bisericii intr-o parohie din localitatea de unde plecase. Antimisul insa nu a mai ajuns in biserica aceea din Basarabia . Se stia deja ca rusii isi reluasera campaniile de distrugere a bisericilor si de rusificare . Ementalul devenise „Pervomaisc” ,multi din romanii basarabeni au fost nevoiti sa plece. Dupa putin timp s-a instaurat comunismul si in Romania , incepand si aici aceeasi prigoana . Preotul a rezistat desi un frate de-al lui, invatator, a fost condamnat politic la 18 ani de inchisoare dintre care a ispasit 17 ani. Tatal lui de asemenea a fost plimbat intr-o cusca prin localiate considerat un „odios exploatator” , apoi cand fiica cea mare a vrut sa dea examen la facultate (filologie) i s-a respins dosarul din motive de origine „nesanatoasa”, si inca multe alte neajunsuri si umiinte .
        In acest timp Antimisul a ramas in casa lui , dupa ce insa facuse timide demersuri sa-l inapoieze . Dar unde ? La Pervomaisc ? Dupa revolutia romana din 1989 si mai ales dupa ce Basarabia a devenit independenta sub denumirea de Republica Moldova , a luat hotararea sa mearga cu feciorul lui in Basarabia si sa ia cu el si Antimisul. Demersurile de vizitare au fost greoaie, intrucat regimul instalat era destul de reticent la acordarea de vize pentru romani . Plus de asta in 1992 a inceput razboiul transnistrean , soldat cu separarea asa zisei republici transnistrene , zona Tighina fiind deja inclusa intre frontierele acesteia. Preotul de fapt nu a mai ajuns acolo nicodata intrucat a decedat in 1993 . Dupa ce a murit si mama lor mult mai tarziu copiii au luat hotararea sa vanda casa parinteasca. Printre lucrurile de valoare din casa au gasit si Antimisul . De curand acestia , la varste inaintate, s-au hotarat sa mearga in Basarabia pentru a vizita locurile unde si-au petrecut primii ani din viata si totodata, daca se poate ,sa predea Antimisul fie bisericii daca mai exista, fie episcopiei MoldoveI.

        P.S. Am verificat, am ajustat si cam atat . De fapt daca as fi putut as fi scos toata”povestea” (relatarea ).

        • Stely said

          PPS. Cred ca ati inteles ca trebuie sa stergeti prima versiune. Multumesc.

          • Adica sa va tai creaca de sub picioare 😦

          • Stely said

            Ceva imi scapa , referitor la „creaca”… dar daca este vorba de versiunea veche a postarii ma gandesc ca, „creaca” aceea era destul de stufoasa si cu ceva uscaturi , dar care a devenit (si) prin contributia dvs ceva mai aerisita si estetica . Eu sunt acum multumita asa cum a iesit „povestea antimisului”.

          • bunica said

            Doamne-Doamne le reglează pe toate. 🙂

          • @Stely – a) Sper ca nu o luati in seama pe Bunica.

            b) Ati postat varianta corectata pe acelasi fir cu cea veche, ca sub-comentariu asa ca daca stergeam acel mesaj initial, se stergeau toate de sub el. Ar fi fost de preferat sa postati varianta corectata pe un fir nou. Ar fi fost mai simplu de facut curatenie si nu i-ati mai fi dat prilejul Bunicii sa-si dea iarasi in petec.

            c) Relatarea d-voastra este o pagina de istorie emotionanta, iar felul in care ati reusit s-o redati sugereaza o conectare afectiva speciala a autorului cu faptele povestite. Impresia mea este ca gestul d-voastra echivaleaza cumva cu o restaurare necesara prestata asupra unei icone vechi, ce merita sa ramana in atentia martorilor ca parte al spectacolului universal. Va multumesc pentru dorinta si rabdarea de a posta aici „povestea antimisului”. Aveti cred toate motivele sa fiti multumita de cum a iesit (de la tipar)… 🙂

          • bunica said

            Îmi asum „vina”. Nu mi s-a oferit niciun prilej. D-na Stely e „curată”. Aveam prea multe petice și m-am gândit că v-ar fi de folosință unul.

          • Aaaaa, prioric nu, nu ne era de trebuinta (bata-va sa va bata vina) dar nu va faceti griji, odata „pro-dus” o sa-si gaseasca „fo-losinta” in universal detaliilor care incarca (b)Arca lui Goe. Don’t worry, be happy…

  5. bunica said

    Gestul e unul, povestea e alta. Interpretabile, firește, și distinct. 🙂 🙂 🙂 În tradiția locului. Cunosc.

    Ab-surdă mi se pare invitația făcută domnului Andy. Ca și invitația de a povesti. Mi-ar plăcea să i se respecte libertatea mult pomenită pe aici.
    Mie una, puțin îmi pasă ce și cum face. Îl percep ca pe un vizitator liber.

    • Imi pare (din nou, iarasi si iarasi) sincer rau, extrem de rau, pentru cat de usor va pierdeti libertatea, asa din doua vorbe. M-ati intristat asa de tare incat mi-ati inhibat dorinta de a comenta povestea d-voastra. Adica ca mi-ati ingradit libertatea de exprimare. Greu sa fii si trist si liber in acelasi timp. Sper totusi sa ma eliberez in curand din aceasta tristete „iremediabilå” care. nu stiu de ce si nici de la cine, rimeaza cu „mizerabilå”.

      • bunica said

        @ Andy: Mulțumesc.
        Vasile Andru, Dumnezeu să-l odihnească, practica yoga și scria inspirat. O literatură sapiențială izvorâtă din experiențe spirituale, eu așa o văd.

        @ Arca lui Goe: Mi-e egal ce faceți. 🙂 Mi-e egal cum vă simțiți. 🙂

        • Si noi la fel promovam egalitatea (si in simtiri) intre toate animalele aciuate pe Arca lui Goe. Suntem mult prea putini pentru a promova diviziunea (muncii si a sentimentelor) si inegalitati intre specii. Ar trebui sa fim macar de o mie de ori mai multi ca sa putem amorsa un asemenea proces. Cred.

          P.S. Draguta, spontana si exhaustiva viziunea d-voastra despre „Vasile Andru, Dumnezeu să-l odihnească”. Admirabila usurinta cu care ati livrat-o, rezolvand in doi timpi si trei miscari (ba inca mult mai rapid si mai deplin) problema propusa de catre enigmaticul d.Andy. Acum daca ati apucat sa spuneti d-voastra totul, ceilalti (infernul?) ce n-ai-ba sa mai spuna? Se pare ca dl.Andy a stiut exact ce intrebare sa (va) adreseze ridicand(u-va) min-gea potrivita la fileu. Deh, era dator, caci si d-vaostra l-ati raspuns odata pe d-lui (in exact acelasi spirit) ce parere are despre „Gheorghe Grigurcu”…

          Aduce a titlu de film: Pas in doi si pe…

          • bunica said

            @ Arca lui Goe: Priviți atent. E alt film. Nu vă lăsați condus de clișeele memoriei. 🙂

          • Andy said

            Pas in doi, Dan Pita, well well well … bun spre f bun film, desi Dan Pita imi va ramane cu al sau „Concurs” aparut (cel putin pe al meu ecran temporal – acu vad ca Stalker e din 1979, Concurs din 1982) putin dupa „Calauza” lui Tarkovsky.

            Imagine verde, tunel in timp, calatorie intr-un spatiu paralel (realitatii protocroniste), aproape ca-l acuzam de plagiat pe Pita.

          • RALG said

            @Bunica – Nu va inteleg. Prefer sa cred ca nu va inteleg, decat sa admit ca nu sunt de acord cu ce incercati. 🙂

            @Andy – Absolut de acord cu domnia voastra in ceea ce priveste continutul textului pe care-l propuneti (livrandu-l insa in stilul deja consacrat de catre Bunica, adica hodoronc-tronc. Va asigur ca n-are a face, e un stil acceptabil…)

  6. RALG said

    A-nuntz im-portant: Incurajarile adresate vizitator pentru a se elibera de povara interioara a unor (eventuale) povesti (de nimic sau de mai mult) care le stau artisticeste pe suflet, prin, eventuala lor redare in cuvinte, pe Arca lui Goe, nu presupun obligativitate, constrangere, impunere, de-niun-fel. A da curs acestor invitatii-incurajari este eminamente facultativ, optional, decis liber prin liber consimtamant, in acord cu libertatea deplina de exprimare (inclusiv prin neexprimare) propmovata os-tentativ pe Arca lui Goe. Facem periodic acele invitatii, tocmai pentru a-i lumina pe cei nelamuriti (nelamuriti – care cronic, care acut, care cu vechime, care novici pe Arca lui Goe), in privinta faptului ca au libertatea de a povesti daca au ce povesti si daca au chef, si ca in mod implicit povestile sunt binevenite. In niciun caz nu facem acele invitatii pentru a-i face sa se simta prost pe cei care n-au ce povesti, sau n-au chef, sau n-au abilitati/talent in a povesti, pentru a-i forta sa inventeze si ei ceva (orice) cu forta ca sa nu vina cu mana goala la masa. Nu e cazul. Cu totii sunt realmente la fel de bine veniti, sub acest aspect… fie ca sunt contributori sau (simpli) consumatori. Abia mai departe se fac diferentieri, asa incat fiecare doarme asa cum isi asterne, in relatia cu „dl.Goe”, adica ca cu el insusi (ci nu cu gazda/amfitrionul omonim, cum s-ar putea crede la o prima si neatenta privire).

    • bunica said

      E frumos ce spuneți. Mi-ar plăcea și ca d-na Stely să nu mai facă invitații imperativ-agresive. 🙂

      • RALG said

        Ar fi bine sa(-i) respectati libertatea (de exprimare) d-nei Stely ca pe a d-voastra proprie si sa nu-i mai faceti astfel de invitatii imperativ-agresive… Cred… Si mai ales sa nu va lasati propria libertate de exprimare ingradita din cauza vorbelor spuse de altii. Nu se face, e inutil si daunator.. Cred.

      • Stely said

        @Bunica – Si mi-ar placea sa -l lasi naiba pe Andy in pace , Nu vezi ca face misto de tine ? 🙂

  7. bunica said

    @ Andy Am practicat un pic de isihasm cu Domnia Sa Andru, pe la începuturi. Am făcut și oleacă de yoga cu prietenul său Mario, odihnit în lumină fie și el!. 🙂
    Dintre optzeciști îl prefer pe Cărtă, cel din „Nostalgia” și „Levantul”.
    Iubesc și eu câțiva șaptezeciști: pe magister Ursachi, în primul rând, apoi pe B
    rumaru și pe Dinescu. L-am văzut prima oară pe Dinescu la un cenaclu: prospăt întors din armată, recitând o poezie însuflețită și proaspătă.
    Îmi mai place enorm Matei Vișniec, pe care optzeciștii s-au năpustit agresiv. Noroc că l-a „salvat” Manolescu.
    Pentru mine, Ursachi și Vișniec sunt din aceeași familie spirituală.

    • bunica said

      Erata: Brumaru. 🙂

    • RALG said

      Nu s-ar putea zice ca aveti gusturi rele, dar parca n-ar fi stricat sa faceti un mic efort literar si sa le ambalati inainte de livrare intr-o sama de cuvinte, asa ca o mica poemå in proza scurta, in ton cu tonul… Altminteri, vorba d-lui Pepe (cel mai om destept din lume): Mana intinsa care nu spune o poveste, NU PRIMESTE POMANA ! 🙂

    • Andy said

      Ma simt mai in largul meu pe partea prozatorilor desi Brumaru si acel Dinescu nu-mi sunt indiferenti. Costache Olareanu imi placu si el.

      „pe la începuturi” ? L-am descoperit pe Andru prin „Viata si semn”, mai apoi am dat de el in Bucurestiul anului 1993 (sala Dalles, Câmpulung Moldovenesc etc) ..si am tot ramas pe lânga cam pâna prin 1997 când viata m-a purtat pe alte coordonate (unde zicea mister Goe ? Indonezia ? 😀 ). Desigur l-am vazut si mai apoi când se subtiase peste masura .

      • RALG said

        Indonezia? Ah nu… Andaluzia, in tot cazul o locatie din care nu vine nicio vizita contorizata de numaratorul de locatii (reale) pe Arca lui Goe… Andy este andaluziv rau de tot…

        P.S. @Andy v-as face aceeasi recomandare pe care i-am facut-o si bunicii – n-ar strica sa incercati mai degraba sa ne spuneti povesti decat sa ne turnati declaratii. Sunt sigur ca pteti juca un ping-pong la perete cu Bunica la mare arta daca va intrebuintati un pic in compuneri. Desigur ca este o recomandare cu caracter facultativ (absolut-optional), dar zau ca e pacat sa va abandonati acestui exces de proza neliterara…

    • Andy said

      Ah, sa nu uit: tare mi-a placut Cartarescu din Nostalgia. Tot ce a urmat – cel putin pentru mine – a fost un rateu. Pretentios.

      • bunica said

        Cărtărescu? Subscriu!

        • RALG said

          Unire-n cuget si-n simtiri… Dar cum ati ajuns fratilor (si soro) la discutia asta despre terte entitati literare? Ce se petrece aici? Iarasi inundatie si revarsari fluviale? Bagati-l si Laurentiu Fulga macar…

      • bunica said

        Iar Andru făcea un curs practic de isihasm, în București, pe la începutul anilor 90. Nu eram extrem de încântată.
        Norocul meu a fost că am participat mai apoi la o ședință de isihasm cu preotul Galeriu, în biserică.
        Pe la începutul anilor 90 era o dispută aprigă, purtată în întâlniri publice, între yoghini și preoți. Cum preoții angajați în confruntări nu practicau nici yoga nici isiham, totul se consuma cam teoretic.
        Norocul lor cu Galeriu, Dumnezeu să-l odihnească, un om cu experiența isihasmului. A adunat suta de yogini în biserică, inclusiv în altar, ne-a lăsat să ne așezăm în poziții de yoga, ne-a explicat cum țin mâinile bărbații și cum femeile, cum e de dorit să ne simțim în mintea noastră (ca la judecata de apoi), cum să respirăm și ce „mantră” să ne spunem în minte… S-a rugat cu noi, într-o tăcere de se auzea o muscă de la un km distanță. A fost… magnific. L-a luat la toate punctele pe Andru, în opinia mea.

        • Insist sa reambalati stirile astea sub forma de povesti. Aveti masterat, ce naiba. 🙂

          • bunica said

            Mă confundați. Nu am niciun masterat. Am doar îndemânare naturală la scris, moștenităde la mama.
            Citiți ca o povestire ceea ce am scris. 🙂
            Domnul Andy nu se va supăra, pariez.

          • RALG said

            Din pacat n-am acest talent de a citi ceva ca altceva, chiar daca dl.Andy nu se supara.

            P.S. Daca n-aveti masterat e de rau caci, din cate-mi amintesc, Bunica a bautut odata toba in aceasta directie. Daca amintirea mea se confirma (o sa verific) atunci s-ar zice ca nu eu va confund ci d-voastra inseva. Ma mir si de dl.Andy ca nu se confunda singur la cat de des isi schiba iconitza.

          • bunica said

            Oi fi vorbit de o banală intenție abandonată.
            ȘI
            Eu n-am observat schimbări de iconiță la d-l Andy.

            Nu merită să vă încărcați memoria în halul ăsta. Sunt lucruri mai imprtante, zău așa, decât o intenție de master. 🙂

  8. neamtu tiganu said

    Sunt un pic surprins ca Andy, pe care credeam ca-l cunosc de ani buni, are anumite gusturi.. dar niciodata nu poti spune ca poti cunoaste pe cineva cu adevarat, ca sa nu mai vorbim ca oamenii se schimba.
    La capitolul povesti din drumetii pe munte as avea o tolba plina, deoarece am executat aceasta activitate din frageda pruncie si pina la adinci batrineti, atit regulat cit si neregulat, atit iarna cit si vara, ca vara nu-i ca iarna.

    Doar citeva indicatii,
    -creasta Fagarasilor cu nevasta tare gravida, pe vremea cind iti carai mincarea-n spate ca melcu, rucsac peste 20 de kg.
    – schi cu copil de 6 ani pe piste periculoase, ceata, gheata, idioti care nu stiu sa schieze si intra in copii.
    – pestera Scarisoara, marele pericol … foametea si inundatiile, au taiat drumul…
    – pestera Dimbovicioara… lupta cu ursu si ursoaica.
    -Priveam fără de ţintă-n sus –
    Într-o sălbatică splendoare
    Vedeam Ceahlăul la apus,
    Departe-n zări albastre dus,
    Un uriaş cu fruntea-n soare,
    ….
    -ultima aventura, iulie 2018, cascada Duruitoare, pe cod galben, portocaliu.

    • RALG said

      Avan-premierele sunt spectaculoase… Sa vedem premierele…

    • RALG said

      Asta despre faptul ca sunteti de-rutat in privinta d-lui Andy si ca sa nu mai vorbim ca oamenii se schimbå, imi amiteste un banc despre de-tinuti. Vine gardianul sef si le spune: Bucurati-va azi e ziua in care va schimbati lenjerile intime. Vi le schimbati intre voi. Asa si cu oamenii. 🙂

  9. bunica said

    Fiindcă în seara asta am timp, voi povesti o întâmplare „montagnardă” cu adolescenți.

    Eram la gară, cu rucsacii în spinare, gata de a începe o călătorie pe Rarău și Giumalău. Aveam cu noi și doi „frățiori”: unul de 12, celălalt de 6 anișori. Exultam.
    Când domnii profesori ne-au spus să plecăm acasă, fiindcă se anunță vreme rea, am simțit că ne cade cerul în cap. Noroc că printre noi se afla și un student, în care aveam mare încredere. Orășel, ne cunoșteam bine cu toții.
    Domnii profesori ne-au lăsat singuri, așa că ne-am putut organiza. Am decis că vom face excursia fără dumnealor, prezentând la cabane doar buletinul studentului. El avea să ne fie și ghid.
    Zis și făcut. Am avut o vreme minunată și doi copii de îngrijit. Firește, nu i-am lăsat să plece acasă și să ne toarne părinților. N-am simțit îndoieli ori frică, principala preocupare fiind să ne hrănim, culcăm și distrăm copiii. Traseele erau ușoare, o plimbărică frumoasă, copiii mergând mereu în frunte. Nicio clipă nu ne-am gândit la spaimele adulților care ne căutau disperați. Era palpitant să-i păcălim și am reușit asta vreo patru zile. Care remușcări? Ei nu ne păcăliseră cu vremea?!
    În ultima zi, spre prânzul cel mare, eram morți de foame. Bruma de bunătăți pe care le mai avusesem o mâncaseră, of course, copiii. Noroc că aveam experiența umblatului brambura prin culturile altora, așa că am dezgropat cartofi de pe un „câmp”, am culesc vreascuri din pădure și am făcut foc. Ne-am simțit ca în vremurile biblice hrănindu-ne 20 și… de oameni cu o scrumbie sărată, rătăcită prin rucsacul meu și cu cei câțiva cartofi adunați.
    A fost cea mai gustoasă masă din viața mea. Iar călătoria, cea mai faină învățătură pentru adultul ce aveam să devin: „Nu-i minți niciodată pe adolescenți că nu știi ce energii dezlănțui!”

    Finalul? Nu ne-au bătut, au fost fericiți că trăim. Suspectez că i-a lămurit directorul prim al liceului, un tip de milioane, cu care făceam emisiuni pentru radioul local, profesor de clasice.

  10. RALG said

    Pentru ca a fost bun si dragut, pana la urma Pinochio a fost transformat de zana cea buna intr-un baiat adevarat, viu si zglobiu. La fel, in alta poveste, un cioban suferind de singuratate si-a sculptat o nevasta uluitor de frumoasa, si pentru ca si-a dorit intens, imens, din tor sufletul, zana cea buna i-a dat viata statuii, insufletind-o, asa ca omul s-a trezit (ca-n basme) cu o nevasta de-adevaratelea, frumoasa si indragostita nebuneste de ciobanasul solitar. Am putea crede ca Ciortu, n-a avut parte de o soarat la fel de buna, fiind ars in foc si transformat in cenusa, fum si cåldurå, din cauza faptului ca doua femei adulte care intelegeau ca pe apa germana si rusa, nu n-au inteles limba sufletului unui copil. Totusi lucrurile nu-s chiar atat de triste pentru ca iata, pana la urma zana cea buna ii daruieste viata si lui Ciortu, insufletindu-l si pe el intr-o poveste, in care i se face un mic si reusit transplant de suflet de la Bunica, pe post de Gepetto, in varianta „Colectionarului”.

  11. neamtu tiganu said

    de fapt am scirs despre aventura la cascada Duruitoarea http://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2018/07/romania-pitoreasca-la-loc-cu-verdeata.html

    • RALG said

      Aveti o ie foarte frumoasa.

      • neamtu tiganu said

        Mi-am facut bundita noua, mai frunzulita,
        Daca ninge, daca ploua, eu am bundita.
        Ma mandresc acum la lume, si-arat bundita,

        Am facut-o eu anume, pentru badita.
        Si de-o sa-i placa tare, bundita noua,
        Mi-a da o sarutare, poate si doua.
        *******************

        Am vrut sa-mi iau si briu de piele, adica cingatoare lata sa arat ce-am fost odata…

  12. RALG said

    @D’Artagnan – sa va incalzesc cu una usoara:

    Într-un concurs, patru fructe (un măr, o banană, o portocală și o para) au fost plasate în patru cutii închise (câte un fruct in fiecare cutie). Mai multi oameni trebuie sa incerce sa ghiceasca ce fructe se află în fiecare cutie. Sunt 123 de participanți (de ambele sexe) la concurs. Când se deschid cutiile, se dovedește că 43 de oameni nu au ghicit niciunul din fructe corect, 39 de oameni au ghicit corect un fruct și 31 de oameni au ghicit corect două fructe.

    Întrebarea: Câți oameni au ghicit corect trei fructe și câți oameni au ghicit corect patru fructe?

  13. neamtu tiganu said

    Cica Jaroslav Hašek ar fi zis, (citez din memorie): „N-avem noi cine știe ce literatură, dar ce nu putem la creație compensăm cu vârf și îndesat la critică”.

  14. RALG said

    Problema noua pentru rezolvitori:

    O cămilă merge o anumită distanță în fiecare zi. Destul de ciudat, două dintre picioarele sale călătoresc 30 de km pe zi, iar celelalte două picioare călătoresc aproape 31 de km. Se pare că două dintre picioarele cămilei trebuie să se afle la o distanță de un kilometru față de celelalte două picioare, însă, desigur, acest lucru nu poate fi adevărat.

    De vreme ce cămilă este normală, cum este posibila explicatie pentru aceasta situație?

    • neamtu tiganu said

      e prea simpla, cred c-o bunghieste si muscataru…

    • Stely said

      @Neamtu Tiganu, din ce se vede „provincia” nu” se aude ” cu nici o solutie la problema aceasta cu camilele buclucase, si nici D’Artagnan nu da semne ca ar sti . Prin urmare , ramane sa vii tu cu rezolvarea daca spui ca este simpla . Iar daca ai spus asa doar ca sa te eschivezi hai sa-l rugam impreuna pe Dl Goe , autorul ei, sa ne dea solutia.
      P.S. Banuiesc ca si „Bunica ” este interesata de rezolvare.

      • neamtu tiganu said

        simplu, camila merge pe o curba, era sa spun curva, ba chiar am spus, picioarele din interiorul curbei parcurg o distanta mai mica decit cele din exteriorul curbei. Este f simplu de calculat acest drum daca facem citeva ipoteze privind geometria curvei. Poate fi un cerc inchis, poate fi un segment de cerc, sau, poate, pt d-artagnian, sa-si arate maestria in minuirea spadei, poate fi o elipsa, o parabola, o hiperbola.

        Pt gospodine, se sta cu un picior fix si te invirtesti in cerc, piciorul care e in exterior si deci se misca, parcurge o distanta de infinit de ori mai mare decit cel care sta, deoarece ceva impartit la zero e infinit.

    • Andy said

  15. bunica said

    Mă bate gândul să-mi dau în petec cu o poveste. mai meditez. 🙂

    • Pai si ce? Sondati terenul? Imi cereti cumva voie? Asteptati incurajari? Galerie? La ce anume meditati? Si de ce-ar trebui sa fie o „meditare” anuntata public? Cred ca toata lumea ar fi mai castigata (mai ales domnia voastra) daca nu v-ati mai face atatea temeri si temenele care sa pregateasca terenul povestilor pe care ati dori sa le insira-te-margarite… ci le-ati tranti asa pur si simplu… fara pregatiri si fara asteptari… fie ce-o fi. Cred ca la asta ar trebui sa meditati.

  16. bunica said

    POVESTEA ANTIMISULUI, o variantă foarte scurtă

    *
    „Antimisul” e un cuvânt care m-a impresionat puternic de cum l-am văzut scris.
    Îmi amintește de un vis al meu în care Aananasul, pe care nu-l știam decât din compot și din poze, îmi apărea ca o vietate jucăușă și zâmbitoare. Am interacționat plăcut cu el.

    Acum, Antimisul ființează, într-o visare a mea de zi, ca o existență transparentă – din imaginal, spațiul proiectelor divine – înzestrată cu o energie imensă.
    El poate da viață unei biserici, poate injecta energie unui preot să se întoarcă din Basarabia în Patria Mumă pe jos, îl poate motiva să facă demersuri de a se reîntoarce acolo, după 1989, spre a tutela biserica rămasă orfană.
    Nu-l salvează de la moarte, căci ținta lui reală este revigorarea acelei biserici – care poate nici nu mai are corp de piatră…

    Și pentru că voința unei fințe imaginale este uriașă, îi va porni pe copiii defunctului în căutarea Bisericii prezente.
    Iar dacă ea nu mai există, el va face totul să fie dus la Mitropolia Republicii Moldova, fiindcă El, Antimisul are de întemeiat – în acea parte de lume – o nouă biserică vie.

    • bunica said

      ERATĂ: Ananasul
      🙂

    • Gasesc, dupa umila mea parere, ca mesajul d-voastra este o intregire binevenita adusa relatarii redate lumii de catre d-na Stely, oferind o perspectiva spre profund, care inareste accentele necesarea ale intamplarilor descrise in poveste. Da, simtim si noi unul, puterea care razbate de sub crusta sonora a cuvantului „Antimisul”.

      P.S. In ceea ce priveste „ana-nasul”, primul lucru pe care mi-l evoca este o varietate de struguri cu o aroma puernica, distincta, speciala, cu care mi-a fost împodobita copilaria (ca sa ma exprim asa mai in felul d-voastra) 🙂 si abia mai apoi si nu prea intens, fructul tropical omonim, luati ananas din Caracas… sau o Pina Colada, la un bar in aer liber, pe o plaja exotica si infinita…

      • bunica said

        Despre lumea imaginală, ce credeți?

        • Intrucat nu prea inteleg ce intelegeti d-voastra prin „lume imaginală„, indraznesc pentru moment sa spun ca nu stiu ce sa cred.

          • bunica said

            DESPRE IMAGINAL: http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A20507/pdf

          • Merci, vom vedea… si daca … poate vom reveni la intrebarea adresata cu un raspuns sau cu o proza, care s-o potrivi mai bine… 🙂

          • RALG said

            Inclin sa am fata de subiectul propus (lumea imaginală) o atitudine similara cu cea adoptata de catre Richard Feynman fata de filozofie si filozofi (asa in general)…

            Uneori a inventa un cuvant nou poate fi un demers util si durabil in slujirea unei constuctii semantice… alteori poate fi doar o schela provizorie… utilizata temporar ca extensie de sens, alteori este doar un supterfugiu nefericit care denota anumite limite si limitarii ori chiar incomunicabilitate…

            imaginal versus imaginar (precum momental versus momentan, sic) ramane un demers incomplet cata vreme nu exista propuneri atractive care sa intregeasca ideea propusa si pentru termeni precum „a imagina” si „imaginatie”. Oricate cuvinte s-ar inventa (in acest scop) nu se va reusi niciodata sa se faca o vorbire mai eficienta despre „lucrurile” (ååå…) care nu se pot exprima in cuvinte. In cel mai bun caz ceea ce se poate obtine este o forma de poezie… nu un instrument de cunoastere… (Ma rog, poezia cu pricina poate oferi lumina unei cunoasteri in cu totul alte privinte si de cu totul alta natura decat de natura celor invocate semantic in textul poeziei). Textul pe care-l recomandati mi se pare pura poezie, cu toate atributele utilitatilor poetice… ceea ce ma face sa cred ca inteleg – cumva – in ce fel sunteti atrasa si vrajita de respectiva „teorie”…

            Prin urmare, în al doilea rând, „imaginaţia spirituală este o putere cognitivă, un organ de cunoaştere adevărată”. Ceea ce înseamnă că percepţia imaginativă – ca facultate mijlocitoare ce-şi are propria funcţie noetică – este analogică şi simbolică totodată.

            Asociatia de termeni „imaginaţia spirituală” imi pare a fi un mic barbarism pleonastic

            Asociatia „imaginaţia spirituală este o putere cognitivă” – o banala evidenta, fireste ca imaginatia (orice forma de imaginatie) este o putere cognitiva…

            Asociatia „imaginaţia spirituală este o putere cognitivă, un organ de cunoaştere adevărată” – Mi se pare un non-sens care suna frumos, poetic, pana la un punct (punctul de fierbere in care „inginerul” il intreaba pe „inger” ce este aceea „cunoaştere adevărată”. Ce-ar fi aceea „cunoaştere neadevărată”?

            O re-formulare mai blajima ar fi „imaginaţia (ca putere cognitivă) este un organ de cunoaştere.” – Ceea ce este (as zice corect), intrucat „imaginaţia (ca putere cognitivă) este SINGURUL organ de cunoaştere.”. Cine-si inchipuie ca poate avea acces la vreun fel de cunoastere altfel decat prin imaginatie este nerealist. Exprimarea un enunt precum acesta („Imaginaţia spirituală este o putere cognitivă, un organ de cunoaştere adevărată”) – cu intentii nepoetice, lasa sa inteleaga ca autorul considera ca ar mai exista si alte instrumente de cunoastere, deosebite fata de acesta, si in mod evident inferioare, mai primitive si mai prozaice. Ori acest enunt subinteles este fals, fals, fals… Nu, nu exista…

            Alt exemplu de poem ar fi fiind acesta:

            Un exemplu care ar putea limpezi structura aceasta paradoxală este cel al picăturii de răşină care, ţinută în căuşul palmei expuse la soare, iluminează interioritatea ascunderii…” – „Iluminează interioritatea ascunderii” – wow.

    • Stely said

      @Bunica ,
      Ma bucur ca povestea antimisului a avut asupra ta sentimente profunde si ca drept urmare ai facut o esentilizare a ei foarte frumoasa. Marturisesc ca la randul meu am fost impresionata . Multumesc .

      • bunica said

        Mulțumesc de „mulțumesc”. Să înțeleg că nu mă mai considerați „stearpă”, lipsită de darul exprimării pe internet? 🙂 🙂 🙂

        • Stely said

          Eiii , păi când e cazul „să dăm cezarului ce este al cezarului …” mă conformez . 🙂

          • bunica said

            Vă conformați opiniei „stăpânului” blogului. Pricepui. 🙂 🙂 🙂 Testai. 🙂 🙂 🙂

          • Folositi perfectul simplu intr-o maniera haotica, degradanta in raport cu subtilitatea primara intentionata a acestui timp… (pe care nu-l intelegeti). Il folositi in mod exclusiv pentru a inocula ideea de „degradare” si „zeflemea”, in anumite schimburi de replici, ceea ce va si reuseste, doar ca cam unilateral… 🙂

          • RALG said

            Bunica, Bunica, Bunica, ca Bu-bunica… Daca-i apare o strachina in cale e musai sa calce-n ea… Caci ea-si urmeaza neabatuta a sa cale.

          • bunica said

            Valabil și pentru dumneavoastră. MAXIMAL. 🙂

          • RALG said

            Nu tin sa va contra-zic, dar nici nu inteleg de ce gasiti fix consolarea potrivita… in acest enunt prin care practic va declarati de acord cu inter-pretatarea pe care v-am pro-pus-o, despre prestatia d-voastra… Va multumesc insa pentru faptul ca recunoasteti si acceptati ca ceea ce am spus este valabil. E un inceput.

          • bunica said

            DA. E o prestație tare asemănătoare cu a dvs. Consolare plăcută!

          • Asta este doar in mintea d-voastra si a nimanui altcuiva. Acum daca tot ati acceptat formal ca ceea ce am spus despre prestatia domniei voastre este valabil, nu va mai chinuiti degeaba sa minimalizati daunele ca nu faceti decat sa dati din lac un putz.

          • bunica said

            da. Nu are sens să vă chinuiți. Inventați altceva.

          • RALG said

            Dragutz. Ati inceput sa postati mesaje auto-adresate cu indemnuri. Acuma daca tot ati inceput sa vorbiti singura n-ati putea incerca s-o faceti in gand, fara martori?

          • bunica said

            Așa să faceți.

        • RALG said

          Cactus

          • bunica said

            Înflorit.

          • RALG said

            Poate fi si inflorit… O planta rara (de apreciat, punctual) in imensitatea desertului… Totusi dupa cum cu o floare nu se face primavara, tot asa nu poate fi declarat desertul ca fiind o pajiste luxurianta… dintr-un cactus…

  17. neamtu tiganu said

    m-am rasfatat de mai multe ori declarindu-ma depresiv. De fapt am fost sincer, chiar daca-mi vad depresia ca un fel de gripa, nici nu ma bucura, nici nu ma ingrijoreaza.. doar ma indispune cumva. Culmea ar fi ca un depresiv sa fie bine dispus… desi nu e imposibil. Nu mi-am imaginat vrodata ca as putea cadea in asa ceva. Asta ma umileste.
    Dar am si momente bune, imi sugereaza dependentii de droguri care au momente high, de exemplu azi am jucat fotbal, a fost absolut fantastic, m-am simtit ca nou nascut..

    • Depresie, anxietate… sunt nelipsite in viata fiecaruia… fie ca treaba asta este oficializata printr-o etichetare explicita, fie ca nu… Pare-se ca ceea ce ajuta sunt fie (a) lucruri care sparg rutina cotidiana, fie (b) cele care mereu au fost asociate cu o stare de bine sau de foarte bine, daca nu ca vreun extaz ceva… asa ca „pacientii” sunt rugati sa procedeze in consecinta… Si da, cei care n-au avut de-a face cu episoade de depresie, anxietate sau atacuri de panica nu inteleg fenomenul si nu-si imagineaza ca li s-ar putea intampla chiar lor… Am inceput candva sa citesc o carte (din pacate n-am terminat-o) despre acest subiect, care se numea (parca) „Despre conexiunile pierdute”… scris a de unul care s-a ocupat intens cu asta si ca pacient (de la tinerete pana la batranete) si ca specialist care a ajuns sa fie un soi de expert in materie pentru ca nu era multumit cu alternativele oferite de ceilalti experti. Ideea lui este ca nu exista depresie pur si simplu si ca totul are legatura directa cu ceea ce ti se intampla in viata (ca daca esti mort n-ai cum sa fii depresiv)… Ne dam seama ca suntem depresivi cand nu mai avem aceeasi rezistenta la stress… Ideea este ca trebuie sa combatem stresul care ne face nefericiti… relatia dintre depresie si nefericire fiind una cat se poate de directa si nemedicala… in fine practicrea fotbalului intr-un anturaj potrivit, este un mod foarte reconfortant de a combate stresul.. Cand joci un joc in care te implicit nu te mai gandesti la nimic altceva, iar asta este fix pauza in care stresul nu actioneaza, ingaduindu-ne relaxarea… Ma rog, sunt un novice care descopera America din mers… dar chestiile astea simple chiar functioneaza…

      P.S. Un semn de batranete este cand joci fotbal si spui tuturor despre asta.
      P.P.S. Alt semn de batranete este atunci cand pentru a te da jos din pat produci aceleasi sunete pe care le produceai pe vremuri cand faceai sex.

  18. neamtu tiganu said

    Un semn de batranete este cand joci fotbal si spui tuturor despre asta.
    Perfect adevarat, de altfel e spus intentionat.. e tipul de batrinete in care corpul nu se intelege cu psihicul, corpul se impotriveste imbatrinirii, fapt care produce in interiorul fiintei o contradictie, fiinta se rupe-n doua, ii pierde contactul cu semenii, se izoleaza.
    Ideal ar fi ca toate componentele unei fiinte sa evolueze in acelasi mod, vad mai prost, aud mai prost, ma misc mai incet, gindesc mai incet s.a.m.d. Ar exista o concordanta, dar cind anumite insusiri nu se lasa, de ex. o vedere buna te dezavantajeaza, te intristeaza.. sau daca inca mai judeci si te vezi..

    Fotbalul poate fi insa un fel de tratament, asa cum e tratamentul cu delfini, desi nu e intotdeauna plin de succes, dar azi, pt. mine, a fost absolut fantastic. Si stiu ce vorbesc, sunt f. critic cu mine, dar azi mi-au iesit absolut toate tricurile. Nu se intimpla des. Si asta ar putea face parte din misterul vietii, de ce uneori iese totul, iar alteori nu iese nimic?

  19. d'Artagnan said

    Văz că a apărut o nouă problemă… care a fost deja rezolvată. Nu cred că mă ducea mintea, țiganu este mai ager ca mușchetaru…
    Totuși remarc că nici cămilele nu mai sunt ce-au fost odată… acum cămila normală are distanta între picioare de vreo 16 m. Că altfel nu poate să călătorească în cerc 30, respectiv 31 km.

    • d'Artagnan said

      De fapt este de vreo 10 ori mai mare că uitai un zero. Cum am zis, Țiganu e cu aritmetica.

      • RALG said

        sa calculam si sa vedem daca aveti dreptate sau nu in legatura cu dimensinile camilei…

      • RALG said

        Cred ca de data asta ati cam zbârcit-o cu aritmetica. Camila se misca pe cerc pentru ca este pusa sa actioneze o moara, fiind inhamata la brat (parghie) pe care trebuie sa-l impinga. Daca vom lua in considerare ca distanta dintre picioarele unei camile este de aproximativ 50 de cm, cu restul datelor din problema se poate calcula si cat de lunga este parghia pe care trebuie sa o impinga camila pentru a actiona moara si de asemenea cate ture face camila pe zi in acest scop… Calculul este foarte simplu, iar valorile numerice ale datele rezultate din calcul sunt cat se poatre de rezonabile. Incercati si d-voastra si spuneti-mi ce rezultate obtineti…

        • d'Artagnan said

          RALG
          De acord cu dumneavoastră… dar a te învârti aproape în loc înhămat la o moară numai ”călătorie” nu se cheamă că e: ”călătoríe sf [ călători + -ie] 1 Îndreptare spre un loc (mai) îndepărtat Si: călătorire (1), călătorit1. 2 Drumul pe care îl face cineva spre un loc (mai) îndepărtat ; Acțiunea de a călători; drum pe care-l face cineva (pe jos sau cu un mijloc de transport) într-un loc depărtat, în alt oraș sau în altă țară.”

          Eu m-am gândit la un cerc mare, iar dumneavoastră vorbeați de cercuri mici.
          Cred că mă duc să mă culc.

          • RALG said

            Enuntul problemei incepe cu „O cămilă merge o anumită distanță în fiecare zi”… In plus ar fi de zis ca in majoritatea calatoriilor, punctul de plecare si de sosire este acelasi… In conceptia d-voastra cat de „indepartat” trebuie sa fie un punct intermediar pe traseul unei calatorii incat aceasta sa poata fi considerata calatorie chiar si de catre un muschetar (care nu detine muschi tziganesc)?

            Faptul ca d-voastra v-ati gandit (doar) la un cerc mare este (cred) o simpla limitare… a modului in care ati gandit d-voastra, pe care din motive (care imi scapa) o oferiti ca argument al unei solutii incorecte data unei probleme simple. Se pare ca trebuie sa caut alta problema si sa apelez si la bunavointa d-voastra ca sa ajungem la propusa „impacare”…

          • d'Artagnan said

            Dați-i țiganului problema că-i mai bun ca mine. Cât despre împăcare, sunt eu împăcat cu mine însumi, d-apăi cu dumneavoastră…

          • RALG said

            Ah, daca-i asa inseamna ca trebuie sa caut probleme potrivite pentu ce-artå cu pentru împå-care pe care…

            P.S. In plus ca, tehnic vorbind, n-am cum sa va urmez sfatul si sa fac problemele postate sa tinteasca exclusiv un singur personaj… chiar daca mentionam explicit ca mesajul X estre adresat personajului Y asta nu-l poate impiedica (si nici nu trebuie) pe personajul Z sa citeasca si (eventual) sa ofere o re-actie… cred

          • d'Artagnan said

            Normal. Deci nu mai dați problema lui D’Artagnan, ca până acum,dați-o tuturor și-o rezolvă Țiganu. Așa e OK.

          • RALG said

            Asta-mi mai lipsea acuma, sa-l antagonizez si de dl. D’Artagnan. 🙂

          • Neamtu tiganu said

            se oa un segment de cerc cu raza de 30000 metri.
            Se merge pe acest segment un unghi de un radian, 57 de grade si ceva.
            Se poate merge si cu calu.

          • RALG said

            @Neamtu Tiganu – Sunt curios daca dl. D’Artagnan va accepta raspunsul d-voastra, care are avantajul ca pastreaza definitia termenului „calatorie” in standardele cerute de catre dl. muschetar. 🙂

            P.S. Sincer sa fiu n-am inteles in ce fel a efectuat dl. D’Artagnan calculele incat i-a iesit ca distanta dintre picioarele camilei ar fi de 16 metri (sau kilometri), si nici de ce s-a suparat. 🙂

          • neamtu tiganu said

            dartagnian a impartit 30000 la 6,28 si i-a iesit raza de 4777, iar apoi 31000 impartit la 6,28 deci 4936, diferenta 160!
            Muschetarii nu exceleaza prin inteligenta si nici prin imaginatie.
            S-a suparat pe el pt ca a reusit din nou sa se faca de fecale.

          • d'Artagnan said

            1.Cămila mea se deformează NUMAI în cazul unui cerc. Închis, cum zice țiganul. Am specificat.
            2. E drept că problema începe cu niște cămile care parcurg o distanță, dar continuă cu niște picioare care călătoresc. 🙂
            3. DlGoe, vă dau eu atunci o problemă: cum a ajuns dl. D’Artagnan la distanta de aproximativ 159 metri între picioarele cămilei? Acum să vă văd!

          • Se pare pentru a rezolva problema propusa de d-voastra nu am decat sa citez o parte dintr-un mesaj pe care tocmai l-a postat amicul d-voastra bavarezul. Presupun ca si d-lui este totalment ambetat altminteri nu inteleg ranchiuna pe care v-o poarta… Sau poate ca v-o poarta doar asa de-al dracului pentru ca a observat ca-i merge, si ca poate sa va atinga anumite sensibilitati si sa va enerveze… Caz in care d-voastra sunteti cel pe care nu-l inteleg.

          • d'Artagnan said

            Dle Goe, nu mai este loc de țigan: el centrează, el dă cu capul!

          • Haideti d-le D’Artagnan, spatiul este infinit, este loc pentru toata lumea.

          • d'Artagnan said

            După acel ”haideți” pare că mă bănuiți de … supărare!!! 🙂 Haideți, DlGoe!
            P.S. Țiganu raportat la mine este infinit: ceva împărțit la 0 este infinit, iar cum eu sunt o nulitate… .)
            Pot oricând să-l enervez pe bavarez. De exemplu să-i spun că are un ceva simpatic, un ceva sensibil, oricât de neam prost și dur se dă.
            Sau că i-am cumpărat cartea și-i mișto.
            P.S. Ce poate fi mai flatant pentru cineva decât să știe că un tip de talia țiganului se gândește mereu cum să-i atragă atenția?!

          • RALG said

            Sincer sa fiu ma igrijoreaza si varianta asta. 🙂 Asa ca am sabotat-o nitel adresandu-i un mesaj scurt amicului. E un test de tarie care valoreaza macar cat marea teorema a lui Fermat.

        • neamtu tiganu said

          Sau că i-am cumpărat cartea și-i mișto.

          Pai de ce nu spuneti asa domnu D’Artagnian? Am observat eu ca in ultimul timp sunteti asa, un pic mai senin, as zice, chiar mai intelept, nu stiam de unde vine.

          Domnule, e de speriat ce face lectura unei carti bune!

  20. d'Artagnan said

    Și ca să lămurim și acuzația de lipsă de imaginație…io n-am imaginație?! Dacă domnu țiganu se laudă că are o imaginație mai bogată decât a mea, l-aș întreba de ce nu a VĂZUT el soluția cu picioarele depărtate 160 metri? De ce? Pentru că mă-nțelegi, n-are, domle, imaginație, merge pe căi bătătorite… omul ăsta n-o să descopere în veci vreo lege, teoremă nouă, pe când eu, care sunt original…

    • RALG said

      Bine, bine dar in rest ce mai faceti? Asa in general… in viata virtuala desigur (ca in rest nu-s in postura/masura sa va intreb) 🙂

      P.S. Ma intriga oarecum (oare cum?) faptul ca n-am reusit sa smulg de la d-voastra (tocmai de la d-voastra) nicio poveste acolo cat de mica, de nimicå… o intmplare din dotare, ceva acolo, de ochii lumii. Imi pareti a fi in privinta asta foarte… zgârcit 🙂 daca n-oti fi cumva (doar) blazat, resemnat, indolent si/sau lenes… sau oti fi gingas… timid… Ce sa cred?

      • d'Artagnan said

        De ce credeți că un tip remarcabil ca mine, aproape excepțional, a avut parte de întâmplări remarcabile, care merită să fie spuse?

        Asta am vrut să spun prima oară, pe urmă mi-am dat seama că doriți de fapt o poveste despre …nimic. Adică un tip remarcabil ca mine, aproape excepțional, să spună o povestioară, fără tâlc, fără înflorituri, neremarcabilă…treabă grea, mai ales pentru că eu, spre deosebire de țiganu care are un reportofon în cap pe post de creier, care înregistrează permanent, eu am un fel de mecanism care deletează permanent. De aia și am capul gol în majoritatea timpului, dar asta îmi folosește la excepționalismul meu.
        Am să încerc totuși să mă gândesc la ceva banal, să vă uimesc.

        • RALG said

          Nu-i musai sa fie din memorie… Poate fi din meta-memorie, sau chiar si din imaginatie… sau chiar si de mai departe… dar totusi in aria de acoprire a excepționalismului din dotare.

    • neamtu tiganu said

      ca sa fiu sincer, cu ea am inceput.. dar mi-am dat seama ca nu e drumul bun. Mi-a fost mila de camila s-o cracanez in halu asta. Am incercat chiar sa scriu o mica ecuatie… dar nu s-a potrivit… mai apoi am zis ca sunt mai multe cercuri… matematic posibil, dar ma gindeam la saraca camila ca o ameteam de cap… mai apoi am facut cu segmentul de cerc, se poate scrie de asemenea o ecuatie… f simpla… lungimea segmentului L=alfa*R
      Cel mai elegant mi se pare cu segmentul de cerc… dar e prea simplu, am putea incerca, cum spuneam, cu o elipsa, parabola, hiperbola sau chiar spline.

      Cel mai urita rezolvare e aceea grafica, in CAD, parametrizat.. se poate scrie un program micut..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: