(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Archive for decembrie 2018

La multi ani !

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 31, 2018

Petrecere frumoasa!

Posted in Arcaluigoeologie | 2 Comments »

Moment şi schiţ (proză)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 27, 2018

Intr-un magazin cu clisee de vanzare am citit urmatorul anunt: „Daca tintesti luna nu-ti fie teama ca o vei rata caci, daca acest lucru se va intampla, atunci vei ateriza printre stele„.  Cel putin asa vei putea fi vazut de catre eventualii spectatori pamanteni care te-or urmari prin lunete si binocluri… Un punct luminous ratacind printre stele, pe bolta cerească. In realitate insa, aici pe pamant suntem la fel de „printre stele” ca atunci cand am naviga (aiurea) pe orbita lunii. In tot cazul suntem cu totii niste eroi. Serios. Oameni fiind, acceptam compromisuri si destine mult sub conditia noastra… Clipa de clipa dar si asa in general, dincolo de timpul rezervat fiecaruia, ne multumim cu putin, cu foarte putin, ratand eroic destine marete si gloria aferenta care ni s-ar cuveni in societate, in accord cu resursele si posibilitatile noastre individuale, ramase mereu nevalorificate… pe care le sacrificam, blazati, de dragul potrivirii in context, in ţesatură, in peisaj, in morală, in societate…

Posted in Povestiri de nimic, Proză scurtă | 30 Comments »

Indemn

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 22, 2018

Indemn celor cărora le este la îndemână !


Tuturor Sărbători fericite !

Cu drag, al dv, dl.Goe

 

 

Posted in Arcaluigoeologie | 8 Comments »

Nu mă săruta pe gură!

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 19, 2018

Din cauza conditiilor nefavorabile din cabina de lucru (…) cele 4-5 povestiri de nimic aflat in intentie si pregarire, raman la dospit sine die sau pana nu va mai fi nevoie… Totusi ca sa ramana (si) loc vorbe pe Arca (inainte ca samanta de liniste sa faca buruieni prea mari) am adus un text (de imprumut) si mai multe link-uri care credem noi ca sunt foarte legate unele de altele si care, in plus, ofera un potential foarte generos pentru alte vorbe si de-zbateri… (chiar daca acestea vor avea loc in mare tarcere, exclusiv in mintea celor care vor fi acceptat aceste propuneri de lectura (alternativa)… Ca punct de plecare este similitudinea vadita intre munca si prostitutie. Restul sunt infloriri.

Nu mă săruta pe gură!

„Este ultima şi prima „pretenţie“ a oricărei prostituate. Ultima – căci survine după ce toate celelalte aranjamente, financiare şi „prestatorii“, au fost stabilite. Prima – căci este întâia replică din scenariul erotic, când ea se află deja într-o apropiere intimă faţă de clientul său – stăpân pentru o oră sau pentru o noapte peste tot trupul ei. Mai puţin peste această zonă propriu zis imaterială, eterică, epifenomenală – a sărutului. Corpul ei va putea fi îmbăloşat, supt, penetrat de clientul ei, gura ei îl va suge şi-l va linge, va rosti ceea ce el va voi să audă. Corpul prostituatei se oferă într-o totală disponibilitate, întrecută doar de leşin sau de moarte. O singură barieră, o singură cenzură, un singur tabu: nu mă săruta pe gură! O ultimă rugăciune, o ultimă invocaţie, o ultimă mărturisire înaintea scufundării în mocirlă: nu mă săruta pe gură! Ce este acest „sărut“ adus în discuţie de prostituată? Este ceva la fel de invizibil ca sacrul, la fel de impalpabil ca demnitatea, la fel de „inexistent“ ca Dumnezeu. De fapt o asemenea formulă nu este nici prima nici ultima din „dialogul“ dintre prostituată şi client, este însăşi condiţia lui de posibilitate, este metalingvistică şi metaerotică, este „legea“ care o leagă de un insesizabil punct de sprijin în tot timpul scufundării în mocirla vinderii de sine. Este ca sigur că fără această ancoră, nu ar mai putea reveni niciodată la suprafaţă.

Zicala ultra-cunoscută despre prostituţie: „cea mai veche meserie din lume“ ne spune, în subtext, şi că orice meserie, orice activitate remunerată, plătită, este o formă de prostituţie. Trecerea de la economia „darului“, de la economia vânătorii şi a prăzii de război la economia întemeiată pe „remuneraţie“, pe bani – a fost un eveniment catastrofic al omenirii, o ruptură de nivel ontologic deosebită de Cădere numai prin durata enormă care i-a fost necesară până să se instaleze la dimensiunile întregului univers uman. O Cădere la fel de fatală, dar extrem de lentă, filmată cu încetinitorul, întinsă pe parcursul unor milenii… Modificarea „genetică“ a minţilor noastre este atât de profundă încât nici măcar nu mai putem concepe existenţa unei alte paradigme în afară de aceea a activităţii contra banilor. Mai mult, deşi încă mai credem că există zone ale gratuităţii, ale inestimabilului şi ale nevandabilului – de fapt în subteranele acestora stau registre cu cifre şi „calculatoare“ atât de performante încât ne traduc „profitul“ rezultat în urma unei „investiţii“ sau pierderile în străfulgerarea spontană a unei emoţii – pozitive ori negative. Atât de profundă este această schimbare încât orice economist poate face convertirea oricărui sentiment la cursul zilei, ne poate spune cât valorează orice afect al nostru… Cu toate astea, o bună bucată de vreme omul muncii şi-a păstrat demnitatea ultimă şi primă, demnitatea metafizică a prostituatei. O întreagă eră a rostit celui care-i cumpăra timpul, munca, înzestrările sale, într-un cuvânt, libertatea lui: nu mă săruta pe gură! Înţelegerea dintre prostituată şi clientul său a fost respectată şi în cadrul relaţiei dintre muncitor şi patron, dintre sclav şi stăpân.

Cel care cumpăra marfa numită om şi care o folosea după pofta inimii avea decenţa să nu-i ceară acestuia şi „sentimentul“ şi „sărutul“ său! Ultima graniţă de demnitate a muncitorului, a prostituatei era respectată. Pe nebăgare de seamă s-a trecut la un alt nivel, la o altă paradigmă – de o gravitate înspăimântătoare. „Muncitorii“ din zilele noastre au fost făcuţi să-şi sărute patronii, să le declare – ba chiar să o simtă – dragostea faţă de ei. Generaţia corporatistă dovedeşte în această privinţă un exces de zel care depăşeşte cele mai negre previziuni. Corporatistul de astăzi vorbeşte cu o plăcere aproape libidinoasă – şi în vârful muntelui şi în largul mării, în fundul prăpastiei şi probabil că şi în drum spre ceea lume – despre „proiecte“ şi „taskuri“, despre managerul de proiect, despre „dezvoltarea“ unei noi direcţii… Ce mecanism de apărare se ascunde aici? Se simte muncitorul din zilele noastre mai respectabil dacă simulează în faţa propriilor ochi – plăcerea de a munci, de a se vinde? Îşi imaginează oare că este mai puţin cumpărat dacă îşi cultivă credinţa că „o face pentru că vrea şi pentru că-i place“?! Patronii de ieri se răsucesc în morminte de invidie faţă de patronii de astăzi: angajaţii lor, forţa de muncă, „curvele“ lor nu doar că nu le dau nicio bătaie de cap, nu doar că nu ripostează niciodată faţă de exploatarea la care sunt supuşi, dar prestează cu zâmbetul pe buze, gemând de plăcere… adevărată, sărutându-i pe gură! Sunt sigur că lumea noastră li s-ar părea un veritabil rai terestru al patronilor în care urmaşii lor au avut binecuvântarea să trăiască.

Într-un fel sau altul desfiinţarea claselor sociale s-a şi produs prin abolirea sentimentului de revoltă, a luptei de clasă! Tot mai mult dinspre tânăra generaţie corporatistă se înteţeşte acest vânt al schimbării. Noile modele sunt preluate şi de alte instituţii – prin forţa lucrurilor mai conservatoare, mai inerţiale – este vorba despre instituţiile de stat. Limbajul corporatist începe să fie importat şi de ele, laolaltă cu pretenţiile nefireşti ale „stăpânilor“ de a ne dovedi dragostea faţă de ananghia care ne împinge la a ne vinde libertatea noastră. Le mai rămâne doar „curvelor bătrâne“ – demnitatea anacronică şi complet inutilă –  de a mai rosti aceste sublime vorbe: „Nu mă săruta pe gură!“

Textul de mai sus provine de aici: 1. Nu mă săruta pe gură!

Link-uri conexe, care necesita un pic de broderie pentru a releva legatura cu subiectul mama:

2. Carnea viitorului. Prima friptură de vită artificială a fost produsă în Israel

3. Fost model, dezvăluiri despre relaţia cu Woody Allen începută pe când ea avea 16 ani: întreţineau relaţii sexuale cu soţia lui, Mia Farrow

4. Studentă șantajată de profesor. A amenințat-o că o pică dacă nu întreține relații sexuale cu el – din motive dubioase aceasta mica stire rurala a capatat o (aparent inexplicabila) audienta mondiala. Vezi AICI.

5. Despre prostitutia cu curve!

6. Despre Prostitutia cu Curve (II)

Posted in Aliorum Textuum | 24 Comments »

La peșteră

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 12, 2018

O „nebună” care era ghid-practicant la peșteră, vrând să ne impresioneze, ne-a propus să ne abatem de la traseul destinat turiștilor „ordinari” și să mergem pe cel rezervat speologilor, care era mult mai spectaculos. Ocazie rară pe care n-o puteam rata. Am pornit-o prin niște galerii foarte înguste și accidentate, făcându-ne mii de cucuie, și am pătruns spre locuri pe care nu le mai văzusem în peșteră. La un moment dat a trebuit să ne strecuram, mergând de-a latul, printr-o crăpătură verticală în burta muntelui (o crevasă?), care nu era mai lata de 25-30 de cm, ba pe alocuri se îngusta dramatic încât aveai senzația că ești prins în munte fără scăpare. Acuma na, să fi fost de mers prin chestia asta un metru, doi, ca și cum ai trece de o poartă ar fi fost ok, numai că nu era așa. Ne-am luat după nebună, care era destul de supla, in tot cazul mai supla decât noi (și mă refer aici exclusiv la abdomen) și am tot înaintat (așa de-a latul), prin crevasa aia vreo 20-30 de metri, cam cu forța, frecându-ne și cu pieptul și cu spatele de colturile stâncoase, având adesea senzația că nu se mai poate respira, așteptând să ieșim odată in „partea cealaltă”, convinși fiind că partea cealaltă există. Până la urmă am ajuns într-adevăr în partea cealaltă, într-un culoar transversal, ceva mai larg prin care se putea înainta ceva mai ușor, când în picioare, când mersul piticului, când de-a bușilea. Si am mers și pe acolo până am dat de o sală mai mare în care curgea un pârâu subteran. Când l-a văzut Cuanita (așa o chema pe ghida noastră) a exclamat cu sincera mirare: „Ia uite, un pârâu!” Cum adică „Ia uite un pârâu?” am întrebat-o eu. „Ce? Nu l-ai mai văzut pana acum?”. „Aaa, nu” zice ea, „că e prima oară când vin in aripa asta a peșterii că ghidul nu ne lasă să ieșim de pe traseul turistic”. Am înmărmurit. Noi eram convinși că ne-am lăsat pe mâna uneia care cunoaște peștera și când colo ne luasem după o nebună care avea chef de aventuri cu băieții în fundul pământului. Ne-a apucat brusc dorința să ne întoarcem și să ieșim de acolo cu grăbire, doar că n-a fost deloc simplu să găsim crăpătura din stâncă prin care ajunsesem noi în galeria aceea. Prima oară am trecut pe lângă ea fără s-o vedem și pentru că mersesem deja cam mult am realizat că o depășisem. Ne-am întors și cu chiu cu vai am găsit crăpătura. Am intrat în ea cu mare grabă, doar că acuma ni se părea mult mai îngusta și mult mai lungă decât la venire, făcându-ne să ne gândim că poate nu-i aceeași crăpătură, ci alta care ori se înfundă ori cine știe unde ne scoate. Pana la urmă ne-a scos unde trebuia și am ieșit cu bine la lumină, lecuiți de pasiunea pentru descoperiri speologice.

Afară era cald și bine și un grup mare de turiști (majoritatea nemții, sași sau șvabi, sau cam așa ceva) își aștepta rândul sa intre in peșteră. Unul dintre ei a întrebat-o pe Cuanita cât costă vizitarea peșterii. Cuanita i-a numărat din ochi și le-a spus prețul total: 120 de lei. Nefericiții însă au înțeles că este 120 de lei de persoana, și deși chiar și lor li s-o fi părut scump, acuma na, dacă tot făcuseră drumul până aici (pe traseu, de munte, cel puțin 4 ore) ce alta puteau să facă, au strâns banii și i-au dat Cuanitei. Cuanita a căscat ochii, a luat banii, a venit la noi și ni i-a dat sa-i număram… Erau 2400 de lei. Ne-a lăsat banii in păstrare (era clar nebună) și i-a băgat pe nemți in peșteră. După ce-a ieșit ne-a întrebat pe noi ce sa facă? Să le dea banii înapoi și să le explice încurcătura sau nu. Unii ziceau așa, alții altminteri, așa că până să ne lămurim noi, nemții n-au stat in stand by ci si-au luat tălpășița, plecând care înapoi, care mai departe pe cheiuri… Așa că mai prinde neamțu, marca-i banu dacă mai poți. Am lăsat-o așa. Cuanita a rupt bilete de peșteră de 1200 de lei, stabilind astfel un record, căci nu cred că peștera aia să mai fi fost vizitată într-o singură zi de „atâția turiști”, și a pus cei 1200 de lei in fișetul din cabana ghidului, iar restul de 1200 i-a băgat in buzunar și ne-a zis: Diseară mergem la restaurant și la discoteca. Va fac cinste la toți, de toți banii. Si așa a și făcut. Fata bună da’ nebună. Ne-a compensat pentru spaima pe care am tras-o când ne-a zis cu copilăreasca mirare: „Ia te uita, un pârâu”.

 

Update: Link spre un text bun sau important sau interesant sau comentabil si recomandabil AICI – Oameni și Dumnezei

Posted in Imperiul Cuvintelor, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 80 Comments »

Vrem vacanţă de Craciun (Stely)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 10, 2018

Poveste de Craciun (varianta Stely)

„Vrem vacanţă de Craciun! ”

Nu stiu cati dintre vizitatorii Arcei isi amintesc data (momentul) cand aceasta lozinca revendicativa a fost rostita pentru prima data , cu ocazia manifestatiei studentesti a anului de gratie 1968.
Eu mi-o amintesc cu lux de amanunte . Am fost acolo mai intai ca simplu privitor(martor) apoi ca participant activ la aprinderea valvataei …

Totul a inceput in zorii zilei de Ajun . In vremea aceea traditiile de Craciun erau sistate printr-un ordin de partid . Studentii mergeau la cursuri , oamenii muncii cumintei la slujbele lor , bisericile erau aproape pustii, ulitele (strazile) la fel si ele . In aer nu se simteau mirosurile acelea imbietoare de cozonaci , sarmale si carnati, arhicunoscute inca din vremea copilariei , cand asteptam cu nerabdare( numai acasa, in famile) sa vina Mos Craciun cu ce avea si el in sac …saracu’.
Orasul era incremenit in bezna . Nimeni nu-si inchipuia ca peste o zi acesta va iesi din incremenire si va fi insufletit de flacara unei revolte spontane .

In ziua aceea s-a intamplat ceva prevestitor. Asa am perceput momentul, cand in zori am fost trezite din somn (eu si colega de camera ) de un grup de colindatori . Ne aflam la etajul 3 al caminului studentesc din Grozavesti . Colindatorii (un grup de studenti de la teologie) cantau in surdina ,pe trei voci , colinde de Craciun . M-am trezit cu ochii aproape in lacrimi , stand pironita in pat , nefiind in stare sa ma ridic , de teama ca se va destrama vraja ce ma cuprinsese dintr-o data. Nu stiam daca este vis sau realitate. Mi-am dat seama doar cand s-a asternut tacerea. Ne-am dus la geam si i-am vazut. Nu imi amintesc daca le-am oferit ceva , ci doar sentimentul inaltator al acelor cantece (voci) divine. Tinerii aceia , de o varsta cu mine(cred) mi-au incantat sufletul. Le-am strigat sa mai vina si in urmatoarele zile. Nu au mai venit dar cred si acum ca ,din momentul acela , a inceput incet incet sa incolteasca in mintea noastra samanta revoltei. Ne doream sa fim acasa de Craciun si cineva anume ne oprea.

Ziua trecea fara nici un semn despre ceea ce s-ar putea sa se intample dar in acelasi timp simteam ca pluteste ceva in aer, ca o vibratie.
Spre seara ma intoarceam linistita de la masa si cand eram gata sa intru in camin am vazut un grup ciudat de colindatori. Acestia erau mascati si cantau ceva haotic . Aveau pe umeri niste sube mitoase , pe cap caciuli de blana iar in maini niste tobe pe care le bateau de zor. Pe langa colindele din zorii zilei acestea erau un simulacru. Nu mi-au placut, insa cand unul dintre tinerii aceia a strigat „hai cu noi” , spre cele/ cei care deja se stransesera, printre care si eu, n-am stat pe ganduri si ne-am dus. Grupul de colindatori , care venea din Regie, se afla in fata caminului (blocul D) langa acesta fiind blocul C unde eram cazata, fiindu-mi deci destul de usor sa ma atasez la el. Cand am ajuns pe partea dreapta, sub geamurile fetelor de la matematica (unde se afla si vara-mea ) am inceput sa strig la ea sa vina impreuna cu colegele ei. Ba imi amintesc ca am urcat la primele etaje strigand de zor sa iasa toate afara. Nu au iesit dar erau la ferestre de unde aruncau portocale , mere , bomboane etc. ceea ce ma incanta teribil . Altele aprindeau suluri de hartie igienica . Incepuse deja vacarmul . De la hartia igienica s-au aprins (sau cineva le-a dat foc) niste thuja care se aflau din loc in loc intre cele doua camine alaturate. Ardeau cu scantei raspandind un miros incitant de rasina . Spatiile dintre camine erau deja arhipline . Am plecat mai departe , manata de val, si cand am ajuns la poarta de la iesire am luat-o la dreapta catre caminele de la 303. M-am trezit deodata singura printre niste necunoscuti. Nu vedeam nici o colega sau pe cineva cunoscut de care sa ma tin mai aproape. Cand am ajuns la 303 strada era plina , vuia de urale , lozinci etc. Acolo am auzit pentru prima data lozinci revendicative. Aveam senzatia ca se contureaza ceva organizat. Se zvonea ca exista niste lideri care dirijeau puhoiul de manifestanti catre o directie bine tintita. Mie incepuse sa-mi fie frica . Cea ce parea o joaca se transforma in ceva grav, periculos. Pe langa noi circulau niste masini dubioase , semn ca suntem monitorizati. Mi-a fost teama si m-am intors la camin cu un grupulet de fete din Grozavesti. Dimineata , cand am ajuns la facultate se tinuse deja o sedinta cu cei prezenti la cursuri, chestionati fiind daca cineva dintre ei(noi)a fost prezent in grupul acela de „huligani ” . Am aflat apoi ce s-a intamplat (sub juramant ca nu spunem la nimeni) de la o colega ce a fost prezenta la manifestatie pana la capat : cum au ajuns si ce s-a intamplat in fata ambasadei ruse, apoi a celei americane si cum au fost imprastiati si urmariti pana la caminele unde erau cazati, in special cei de la agronomie si de la politehnica. Zilele urmatoare am aflat cu groaza ca au inceput exmatriculari in masa. De la noi , spre fericirea decanatului, nu a fost nici un caz de exmatriculare. In total , se zice , au fost exmatriculati 100 de studenti. Anul urmator insa au intrat in drepturi legale ambele vacante de sarbatori. Doar atat. Pe de alta parte s-a intarit ideologia de partid privind „combaterea misticismului”, daunator spuneau ei dezvoltarii tipului de „om nou”.

Povestea mea , despre combatarea misticismului, va fi reluata peste ani atunci cand pentru putina vreme am fost pe alta baricada. Ceea ce pot sa spun cu destula mandrie este faptul ca si atunci le-am dat cu tifla in nas, ba mi s-a reprosat cu destula duritate ca i-am lasat „cu fundul in balta” .

P.S. Proza este o replica SF-ului si totodata o dedicatie pentru cei care militeaza pentru libertatate de exprimare si pentru orice alta libertate a omului. 🙂

Posted in Aliorum Textuum, Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 23 Comments »

Poveste de Crăciun (SF)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 9, 2018

A fost odată ca niciodată o fiintă umană, gender free, ca toată lumea. Ea văzuse lumina zilei intr-o familie normală in sens extins, ca toate familiile din lume de pe vremea aceea, si a avut apoi o copilarie fericită până la adanci bătranete.  Desi nu crestea intr-un an cât altii in sapte, avand un ritm de crestere absolut decent si normal, intre timp s-a făcut mare, trecand cu bine prin pubertate si adolescentă. Ca adult/adultă fiinta umană respectivă, s-a insotit cu diverse alte fiinite umane, cu toatele gender free, ca toata lumea, avand astfel o multime de experiente unice si minunate, absolut toate in accord strict cu corectitudinea politică (garantul non-discriminarilor de orice fel). De-a lungul vietii sale fiinta noastră umană a avut mai multi copii, care au avut mai multi parinti (părintele 1, părintele 2 si cateodată părintele 3 si chiar 4), obtinuti care cum, ba traditional (brr), ba normal, inclusiv prin adoptie, insamântare in vitro, cu altă fiinta umană purtătoare, prin clonare, generare pe calculator cât si prin celelalte metode actuale atat de cunoscute vouă (dragii mosului). Viata fiinitei umane din poveste ar fi decurs astfel fara evenimente deosebite, fără traume si fără conflicte interioare (prin vreun dezacord cu moralitatea asociată corectitudinii politice in vigoare) si s-ar fi sfarsit lin si fara durere sau mustrari de constiintă, dacă n-ar fi exista acel eveniment atat de intens, contradictoriu si traumatizant care a marcat biata existentă a fiinite umane din poveste. Intr-unul dintre parteneriatele in care s-a aflat la un moment dat cu o fiinta umană (nu tocmai hâtră), la insistentele acesteia, a acceptat sa impodobească un brad de Craciun, să-l decoreze cu globulete, cu beteală si artificii, in timp ce asculta sedată niste colinde (incarcate de misticism). Apoi a fost de acord să inducă in eroare mica fiinta gender free, care-i era copil, pomenind despre un personaj incorect politic, numit Mos Crăciun, care se ocupa cu discriminari de tot felul, aducand cadouri numai unei anumite categorii de copii (pe care obisnuieste sa-i monitorizeze pe parcursul anului, violandu-le intimitatea, si să le acorde credite, rasplatindu-i cu cadori care in genere nu erau gender free). Pe moment fiinta umană n-a inteles si n-a simtit intreaga grozavie a gestului sau, fiind si sub influenta liberă si liber consimtită a unor substante cu efecte extatice, dar apoi, incet incet, in timp, sub presiunea constantă lumii cotidiene, a inteles cat de incorect si de inuman a fost gestul sau. Gândurile la consecintele acestui gest necugetat au marcat-o pe fiinta umană până la sfarsitul vietii, făcând-o să decadă in final in situatia degradantă a tolstoievskianului personaj Ivan Ilici.  Si asta e toată povestea. Si-am inclecat pe o saibă.

Posted in Arcaluigoeologie, Imperiul Cuvintelor, Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 6 Comments »

Unde e-ra singuratatea si-un banc

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 7, 2018

Proza scurta primita in dar de la un „adrisant” (re)cunoscut: Musiu D’Artagnan cel båtran. 

„D-l D’Artagnan stătea pe o culme și privea cumva absent hăurile din jurul lui: era conștient că nu va mai urma o altă culme, dar acceptase asta ca pe-un dat al timpului.

Era singur. Nevasta îi murise de tânără, la 99 de ani, în putere cum s-ar zice, murise în somn, aproape sănătoasă. N-a prins suta, se gândea cu tristețe, n-a avut zile…într-un fel e bine, dacă mă duceam eu întâi, singurătatea ar fi fost un chin imens pentru ea, se încurajă fără convingere bătrânul mușchetar…

Pe la 97 de ani, parcă având o premoniție, îi spusese domnului D’Artagnan: dacă mor, vezi să nu stai singur, îți iei o femeie să aibă grijă de tine! Ce-l intrigase fusese calmul, organizarea, naturalețea cu care aborda un asemenea subiect! Îi amintea de calmul, organizarea și naturalețea cu care mama lui își pregătea, cum se spune, marea trecere. Oare toate femeile sunt la fel de pragmatice cu această chestiune sau, printr-o nu știu ce chestie freudiană, cele care îi sunt apropiate seamănă între ele?!
Copiii erau bine, unul acolo, celălalt dincolo, dar nu aici, lângă el, erau oameni încă în putere, nepoții ajunseseră la casa lor, salarii bune, iar de strănepoți, ce să mai zici, o dulceață!
Câine nu mai avea de mult. Pregătit permanent de final, se simțea responsabil de soarta unei ființe pe care n-ar fi putut s-o protejeze până la final. Într-un fel, se pare, se contaminase și el de la femeile din viața lui și chiar dacă nu trata Marele Pas cu calm și naturalețe măcar îl aștepta într-un mod organizat.
Așa gândea preocupat dul D’Artagnan în bucătărie, în fața geamului, uitându-se fără să vadă asfințitul. Asta și pentru că avea o cataractă de care nu știa nimeni: îi era jenă să-și recunoască frica de operația!
Nu era prima oară când privea adânc în sufletul său, dar parcă niciodată nu simțise singurătatea mai intensă decât acum. O cută de îngrijorare îi străbătu fața: să se apropie momentul? Să fie o premoniție și la mine?

Sorbi cu sete vinul din pahar și parcă gândurile negre se risipiră: în fond avusese o zi bună, fără mari dureri, probabil n-are nici cancer, copilul mare sunase, nevasta sigur îl aștepta iubitoare într-un loc mai bun și, cireașa de pe tort, avea în vizită un bun amic.
– La ce te uiți?

Se întoarse și-l văzu pe bunul său prieten, unicul prieten, deoarece era și ultimul în viață, Neamțu Țiganu, un prieten făcut târziu, la bătrânețe, cu eforturi mari, cam așa cum se chinuie femeile în vârstă să aibă copii, la fel de prețios ca și aceștia, un fel de dar al lui Dumnezeu când nu mai ai nicio speranță.
Se tot ridica în vârful picioarelor, uitându-se în zare prin geam. Părea cam caraghios, așa, cum făcea pe Hopa Mitică! Avea în mână un vin Palacios Priorat L´Ermita 2014, de 99 de puncte Parker si 1200 euroi, început, pe care-l adusese din Germania, dar de care părea că uitase.
– La ce te uiți?! insistă el contrariat.

Pe d-l D’Artagnan îl apucă un râs homeric. Toată scena îi aducea aminte de-un banc foarte popular în grupul lui de prieteni, acum toți dispăruți, cu o poantă care părea mereu de actualitate.

Cică vulturul zboară la mare înălţime când dintr-o data, apare o vrăbiuţa agitându-si repede aripioarele si-l întreabă:
-Unde zbori, vulturule?
Pasarea noastră zboară însă netulburata mai departe, fara a-i acorda cea mai mica atenţie vrăbiuţei. Fâlfâind intens din aripi, vrăbiuţa întreabă din nou:
-Unde zbori, vulturule?
Răspunsul se lasă din nou aşteptat. Vulturul îsi continua liniştit drumul. Mica zburătoare îl întreabă iar cu voce tremurânda:
-Unde zbori vulturule?
La care vulturul răspunde:
-Pula știe!”

Posted in Aliorum Textuum, Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 29 Comments »

Folk lor fără tâlc (snoa-vă)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 3, 2018

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odata un împărat şi o împărateasă care locuiau într-o colibă din padure. Ei erau atat de bogaţi încat nu aveau de ce să bea apă. Aveau la discreţie sucuri din fructe de pădure proaspete, iar de împărăţit împărăţeau peste toate animalele din padure cu care se aflau în pace şi bună înţelegere. Erau atât de bogaţi înact nu le mai trebuia nimica. Aveau pe lângă casă o gradină mică de flori si de zarzavat, un balansoar cu umbrar, iar înauntru, în colibă, aveau o masă, două scaune, un raft cu cărţi, un pat şi un cămin în care făceu focul. Incă din fragedă pruncie împărăteasa aceea avea obiceiul să se legene înainte să adoarmă, iar împaratul nici el n-ar fi putut să adoarmă daca n-ar fi privit-o pe împărătesă cum se leagană, stând aşa pe o parte cu faţa spre el. Atunci când era foc în cămin, şi împărăteasa pornea să se legene, focul se înteţea singur şi începea să scoată scântei care ieşeau pe horn, făcând pădurea să pară acopertită cu două rânduri de stele. Si au trăit ei astfel mulţi ani şi apoi încă vreo doi altfel, până când într-o zi împăratul, întorcându-se din pădure cu o spinare de lemne, a băgat de seamă că împărăteasa nu-i acasă. A căutat-o peste tot şi n-a găsit-o, în colibă, în grădină, la pârâu, în luminiş, la mall, la teatru, prin toată pădurea, inclusiv prin valea plângerii şi a aducerii aminte. S-a întors cătranit acasă, încărcat de gânduri rele, neştiind ce să facă. Noaptea se tot întorcea de pe o parte pe alta şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea şi tot gândindu-se şi perpelindu-se aşa i s-a năzărit că fiarele padurii au încolţit-o pe îmăpărteasă, au sfâşiat-o şi au mâncat-o. Impărăteasa purta pe deget un inel de aur pe care i-l dăruise împăratul, şi acuma, gândea împăratul, inelul acela trebuia să fie prin burta vreunei jivine fioroase. Prima bănuială a cazut pe lupul cel rău care sălaăuia în acea padure. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe lup. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu poftă. Fără nicio vorbă împăratul l-a trăznit pe lup în cap cu securea, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si împăratului i-a părut rău că şi-a omorât lupul. Apoi iar s-a perpelit toată noaptea, şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea, în timp ce focul ardea linistit în vatră, iar împăratului i-a căşunat în minte că ursul trebuie să fie de vină. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe urs. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu pofta. Fără nicio vorba împăratul l-a trăznit pe urs cu securea în cap, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si îmăpartului i-a părut rău că şi-a omorât ursul. In noaptea urmatoare împăratului i-a căşunat ideea că râsul e de vină şi împăpraul a omorât râsul, i-a spintecat burta şi a căutat, tot în zadar, inelul de aur, negăsind decât copite de capră neagră. Si îmăpartului i-a părut tare rău că şi-a omorât râsul. Caprele negre s-au înmulţit apoi fără măsură şi i-au prăpădit împăratului grădina de flori şi zarzavaturi. Intr-o zi în care împăratul umbla aşa, fără ţintă prin pădure, cu barba despletită, cu pieptul dezvelit şi cu securea în mână, (just in case), a văzut o vulpe care sfâşiase un iepure din care mânca cu poftă. Fără să stea pe gânduri şi fără să ştie de ce, împărătul a ridicat securea şi a vrut s-o trăznească pe vulpe în cap, dar vulpea l-a privit pe împărat drept în ochi (şi avea vulpea aceea nişte ochi verzi, aproape hipnotici), iar inima împăratului s-a înmuiat, a lăsat securea jos şi a început să plângă. Vulpea s-a uitat la el şi i-a spus cu milă: Vezi măi omule că femeia ta este acasă, doarme în camera de oaspeţi. Impăratul s-a dus acasă şi aşa era. In grădină păştea o turmă de capre negre, iar împărăteasa dormea dusă (cu vise) în camera de oaspeţi, în coliba din pădurea adormită. Impăratul s-a enervat văzând turma de capre negre, a omorât câteva cu securea, câte a apucat, dar celelalte au fugit şi s-au ascuns în pădure. Impăratul şi-a amintit că are în împărăţia sa un tigru care era închis într-o peşteră şi s-a gândit să-l elibereze ca să refacă echilibrul ecologic al împărăţiei, cu toate că împărăteasa grozav se temea de acel tigru. Si uite aşa se termină povestea noastra care ar fi trebuit să se intituleze „Povestea împărătesei care doarme în camera de oaspeţi şi a împăratului care şi-a omorât degeaba lupul, ursul şi râsul. Dar pentru că acest titlu este mult prea lung pentru o proză scurtă, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Si aşa. Nu cine ştie ce.

UPDATE: Dusmanii pot fi reali, virtuali, imaginari, temporari, inevitabili sau chiar ireductibili, dar adesea sunt si indispensabili. Nimeni nu-i mai singur decat cineva care nu (mai) are dusmani. Totusi, exista uneori exceptii, mai bine zis o singura exceptie, in care existenta unui dusman adanceste singuratatea. Despre acel dusman ni se vorbeste in acest pre-TEXT intitulat chiar asa – Dușmanul. Textul este scris la persoana întâi feminin (sic), dar este valabil la orice persoana (si/sau personaj), la singular, la plural (da, da, singuratate la plural), la feminin, la masculin si chiar la transgender. Verifica si vei vedea ca asa este.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Luna Aluziilor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 22 Comments »

Niste întâmplări de alaltăieri

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 2, 2018

Când venea câte un tren încarcat cu păcură mă trimiteau pe mine, un băietandru de nici 14 ani, să merg la gară cu prizonierii rusi. Prizonierii trebuiau să descarce vagoanele de păcură în cisternele parcate lângă linia ferată, iar eu trebuia să-i „păzesc”, să iau hârtiile de însotire de la impegat si să le aduc la fabrică. Să-i „păzesc” pe prizonierii rusi, adică să stau cu ochii pe ei să nu vândă din păcură, localnicilor, pe bautură, nu să nu fugă, căci oricum nu avea nici unde si nici de ce să fugă. Dacă vedeam tărani cu canistre pe acolo trebuia să-l anunt pe impegat ca să vină să-i gonească. Asta era treaba mea când veneam la gară, uneori mă duceam noaptea, singur eu împreună cu vreo 20 de prizonieri rusi, dar uneori mă fura somnul si adormeam pe o bancă de lemn. Ma trezeam acoperit cu câte o subă rusească din mila vreunuia dintre prizonieri. Partea proastă era că subele astea erau pline de păduchi asa că a doua zi eram si eu la fel de păduchios. Când terminau de descărcat păcura, prizonierii mă trezeau ca să ne întoarcem la fabrică. Dacă ar fi avut chef să încerce să fugă sau să saboteze nu era nimeni care să-i impiedice, caci erau lăsati de capul lor. Doar că nu le dădea lor asa ceva prin cap. Unde sa fuga si de ce? Câteodată se mai făceu schimburi de prizonieri între Antonescu si Stalin, asa că unii dintre prizonierii mei trebuiau să plece „acasă„. Toti se temeau de asta ca dracul de tămâie. Stiau ei bine ca nu vor ajunge acasă, ci direct pe front… Yuri era locontenent, dar aici in prizonierat ajunsese bucătar. O ducea bine si era tare vesel, probabil si pentru că întotdeauna făcea rost de băutură, destulă încat să nu bea singur. Avea si gagică în oras cu care se plimba sâmbăta prin parc, asa că atunci când a fost anuntat că este pe lista celor care se întorc „acasă” s-a îmbatat ca un porc si a plâns ca un copil. Cred ca era prin vara lui 1943. Intr-o după masă spre seară eram la descărcat păcura când a început să sune alarma anitiaeriană. Am luat-o cu totii la fugă spre adapost, dar înainte să jungem noi acolo a început prăpădul. Ne bombardau americanii. Lumea tipa, oamenii alergau care-ncotro. Rusii s-au adăpostit într-un santz, trăgându-mă si pe mine acolo. Au venit si alti oameni care tocmai iesiseră de la cinematograf. O femeie îmbracta într-o rochie elegantă nimerise într-un rahat care era în sant si, scârbita, s-a ridicat si a început să alerge, tipând si înjurand, ca o melită… O explozie a reusit s-o amutească brusc. Niste schije-i zburaseră capul. Am vazut-o făcând înca vreo trei-patru pasi, asa fără cap, înainte de a se prăbusi. Când s-a terminat bombardamentul de jur imprejur era jale. Cârciuma de la răscruce era rasă de pe fata pământului. Rămasese doar beciul plin cu băutură din butoaiele si sticlele sparte, amestecată cu moloz. Pentru prizonierii mei asta a fost mană cerească, stateau în genunchi pe marginea gropii si sorbeau amestecătura aia direct din pământ.

Posted in Imperiul Cuvintelor, Maruntisuri fundamentale, Povestiri de nimic, Proză scurtă | Etichetat: , | 1 Comment »

 
%d blogeri au apreciat asta: