(b)Arca lui goE

b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC

Folk lor fără tâlc (snoa-vă)

Posted by Arca lui Goe pe decembrie 3, 2018

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odata un împărat şi o împărateasă care locuiau într-o colibă din padure. Ei erau atat de bogaţi încat nu aveau de ce să bea apă. Aveau la discreţie sucuri din fructe de pădure proaspete, iar de împărăţit împărăţeau peste toate animalele din padure cu care se aflau în pace şi bună înţelegere. Erau atât de bogaţi înact nu le mai trebuia nimica. Aveau pe lângă casă o gradină mică de flori si de zarzavat, un balansoar cu umbrar, iar înauntru, în colibă, aveau o masă, două scaune, un raft cu cărţi, un pat şi un cămin în care făceu focul. Incă din fragedă pruncie împărăteasa aceea avea obiceiul să se legene înainte să adoarmă, iar împaratul nici el n-ar fi putut să adoarmă daca n-ar fi privit-o pe împărătesă cum se leagană, stând aşa pe o parte cu faţa spre el. Atunci când era foc în cămin, şi împărăteasa pornea să se legene, focul se înteţea singur şi începea să scoată scântei care ieşeau pe horn, făcând pădurea să pară acopertită cu două rânduri de stele. Si au trăit ei astfel mulţi ani şi apoi încă vreo doi altfel, până când într-o zi împăratul, întorcându-se din pădure cu o spinare de lemne, a băgat de seamă că împărăteasa nu-i acasă. A căutat-o peste tot şi n-a găsit-o, în colibă, în grădină, la pârâu, în luminiş, la mall, la teatru, prin toată pădurea, inclusiv prin valea plângerii şi a aducerii aminte. S-a întors cătranit acasă, încărcat de gânduri rele, neştiind ce să facă. Noaptea se tot întorcea de pe o parte pe alta şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea şi tot gândindu-se şi perpelindu-se aşa i s-a năzărit că fiarele padurii au încolţit-o pe îmăpărteasă, au sfâşiat-o şi au mâncat-o. Impărăteasa purta pe deget un inel de aur pe care i-l dăruise împăratul, şi acuma, gândea împăratul, inelul acela trebuia să fie prin burta vreunei jivine fioroase. Prima bănuială a cazut pe lupul cel rău care sălaăuia în acea padure. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe lup. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu poftă. Fără nicio vorbă împăratul l-a trăznit pe lup în cap cu securea, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si împăratului i-a părut rău că şi-a omorât lupul. Apoi iar s-a perpelit toată noaptea, şi orincotro se întorcea pe împărăteasă n-o vedea, în timp ce focul ardea linistit în vatră, iar împăratului i-a căşunat în minte că ursul trebuie să fie de vină. A doua zi împăratul şi-a luat securea cu el şi l-a căutat pe urs. L-a găsit într-un tufiş unde sfâşiase o capră neagră din care mânca cu pofta. Fără nicio vorba împăratul l-a trăznit pe urs cu securea în cap, apoi i-a spintecat pânatecul şi a căutat inelul de aur. Dar n-a găsit decât copite de capră neagră, nici urmă de inel. Si îmăpartului i-a părut rău că şi-a omorât ursul. In noaptea urmatoare împăratului i-a căşunat ideea că râsul e de vină şi împăpraul a omorât râsul, i-a spintecat burta şi a căutat, tot în zadar, inelul de aur, negăsind decât copite de capră neagră. Si îmăpartului i-a părut tare rău că şi-a omorât râsul. Caprele negre s-au înmulţit apoi fără măsură şi i-au prăpădit împăratului grădina de flori şi zarzavaturi. Intr-o zi în care împăratul umbla aşa, fără ţintă prin pădure, cu barba despletită, cu pieptul dezvelit şi cu securea în mână, (just in case), a văzut o vulpe care sfâşiase un iepure din care mânca cu poftă. Fără să stea pe gânduri şi fără să ştie de ce, împărătul a ridicat securea şi a vrut s-o trăznească pe vulpe în cap, dar vulpea l-a privit pe împărat drept în ochi (şi avea vulpea aceea nişte ochi verzi, aproape hipnotici), iar inima împăratului s-a înmuiat, a lăsat securea jos şi a început să plângă. Vulpea s-a uitat la el şi i-a spus cu milă: Vezi măi omule că femeia ta este acasă, doarme în camera de oaspeţi. Impăratul s-a dus acasă şi aşa era. In grădină păştea o turmă de capre negre, iar împărăteasa dormea dusă (cu vise) în camera de oaspeţi, în coliba din pădurea adormită. Impăratul s-a enervat văzând turma de capre negre, a omorât câteva cu securea, câte a apucat, dar celelalte au fugit şi s-au ascuns în pădure. Impăratul şi-a amintit că are în împărăţia sa un tigru care era închis într-o peşteră şi s-a gândit să-l elibereze ca să refacă echilibrul ecologic al împărăţiei, cu toate că împărăteasa grozav se temea de acel tigru. Si uite aşa se termină povestea noastra care ar fi trebuit să se intituleze „Povestea împărătesei care doarme în camera de oaspeţi şi a împăratului care şi-a omorât degeaba lupul, ursul şi râsul. Dar pentru că acest titlu este mult prea lung pentru o proză scurtă, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Si aşa. Nu cine ştie ce.

UPDATE: Dusmanii pot fi reali, virtuali, imaginari, temporari, inevitabili sau chiar ireductibili, dar adesea sunt si indispensabili. Nimeni nu-i mai singur decat cineva care nu (mai) are dusmani. Totusi, exista uneori exceptii, mai bine zis o singura exceptie, in care existenta unui dusman adanceste singuratatea. Despre acel dusman ni se vorbeste in acest pre-TEXT intitulat chiar asa – Dușmanul. Textul este scris la persoana întâi feminin (sic), dar este valabil la orice persoana (si/sau personaj), la singular, la plural (da, da, singuratate la plural), la feminin, la masculin si chiar la transgender. Verifica si vei vedea ca asa este.

22 răspunsuri to “Folk lor fără tâlc (snoa-vă)”

  1. Sper sa ma ierte con-fratii literari de pe Arca lui Goe pentru c-am trecut (asa cam deodata) si la povesti, povesti, in proza scurta, la rubrica Povestiri de Nimic. Cel mai adesea povestile nu sunt povestiri… Dar, cu putin efort creativ din partea „autorului”, si cu un pic efort de imaginatie din partea cititorului, o poveste (un basm de adormit copiii) poate sa fie echivalata cu o povestire din cele cu care ne obisnuiseram, pe aici, de acuma. Eu partea mea mi-am facut-o. Contez mai dearte pe efortul de imaginatie al intamplatorilor vizitatori si vizitatoare care vor da accidental cu privirea peste aceasta snao-va din poveste. 🙂

    Reusita acestor eforturi nu se va putea valida pe de-a-ntregul pana cand n-om vedea si alti autori care sa propuna din tolba lor cu amintiri (inclusiv din viitor) astfel de povesti mistico-fantastice care sa fie asimilabile clasicelor povestiri de nimic in proza scurta. Fara sa pun presiune as zice ca inca-l astept pe dl. D’Artagnan, autorul, cu proza de care ne-a vorbit la un moment dat…

    • neamtu tiganu said

      D-l D’Artagnan statea pe o culme si privea cumva absent. D-lui D’Artagnan ii placea mult sa stea pe tot felul de culmi, culmile erau viata lui, dar acum era altceva, il preocupa ceva, tocma pe dinsul pe care nu-l preocupa niciodata nimic. De aceea si privea atit de absent. Era singur, nevasta, amanta, copiii, catelu si purcelu erau plecati undeva, nu mai stia unde, deoarece era f. preocupat, cum spuneam. In mina avea un pahar, nu are importanta cu ce, desi povestea ar fi mai frumoasa daca ar fi avut vrun cocktail rafinat, sau o tarie barbateasca, sau vrun vin de soi, de ex. Palacios Priorat L´Ermita 2014, care are 99 de puncte Parker si costa peste 1200 euroi.
      Dar d-lui D’Artagnan nu-i era capu la bautura deoarece se uita in zare. Desi calatorea des pe tot felul de culmi se uita rar in zare, d-l se uita doar in sus. Pe masura ce se uita mai atent figura preocupata se transforma in ingrijorata.

      Cind il vezi pe unu ca priveste preocupat, sau chiar ingrijorat, in zare, esti tentat si tu sa te uiti intr-acolo. Am incercat si eu, dar nefiind pe culme, desi ma ridicasem pe virful picioarelor, nu aveam aceeasi perspectiva, tare bun ar fi fost un periscop. Am crezut ca se uita cum apune soarele, apusul e un prilej deosebit de potrivit sa te uiti absent, preocupat si ingrijorat in zare, cu un pahar cu ceva in mina. Dar parca nu. Am crezut ca se uita dupa alte culmi. Atunci am incercat sa deduc catre care puncte cardinale, considerind sistemul de coordonate carteziene, se uita domnu.

      Am avut o sclipire de geniu, cum am adesea, domnu se uita spre Katowice.

      • Gasesc ca chiar scrisa in mare pripa proza d-voastra scurta are un charm al ei, inevabil si exotic… Sper ca dl.D’Artagnan sa fie flatat pe masura (dar cu masura) de atentia pe care i-o acorrdati si sa va raspunda in consecinta… cum o socoti d-lui mai potrivit, inclusiv printr-o tacere suverana, detasata si elocventa… Deh, detasamentul…

        Ca si in alte comentarii pe care le-ati postat in ultima vreme, remarc insa o intoarcere a d-voastra spre viscere insotinta de cedarea in fata tentatiei sarcasmului in exces. Mi se pare ca sunteti mai rau decat sunteti si decat s-ar cuveni, mai ales cand va adresati personajelor (meta)fizice de pe Arca (cu care aveti vechi socoteli si rafuiieli neincheiate). S-ar putea crede ca nivelul depresiei de care va plangeati s-a modificat. Sper ca in bine. Uneori ameliorarea depresiei conduce la asemenea efecte (facand omul sa fie mai muscator). alteori dimpotriva, accentuarea acesteia il inraieste pe om. Cum spuneam, sper ca inråirea d-voastra sa fie de bine.

        In tot cazul va multumesc pentru aceasta recenta contributie literara (care sa-l stimuleze eventual si pe dl. D’artagnan), iar in prelungirea acestor multumiri solemne (sic) v-as adresa si niste intrebari ajutataoare:

        a) Ce parerea aveti despre retragerea prietenului d-voastra (si si al nostru desigur), Dorin Tudoran din universul virtual al blogurilor? SI-a inchis definitiv ambele bloguri. Cu ce emotii intampinati aceasta retragere? Aveti idee de ce face acest gest? D-lui si-a mai inchis de destul de multe ori blogurile dar intotdeauna avea grija sa mentioneze in scrisoaea de adio cine-l suparase si/sau care sunt motivele formale care-l faceau sa inchida scarbit definitiv blogul sau. Acum nu.

        b) Ce parere aveti despre povestile astea doua:

        Povestea inventatorului care vrea să facă copii cu robotul sexual creat chiar de el si

        Robotul care a „agățat” pe Tinder 92 de bărbați. Cum le-a stârnit curiozitatea?

        Cum ati comenta literar aceste schite care n-au nimic stintifico-fantastic la baza?

        • neamtu tiganu said

          undeva am scris acest text:
          neamtu tiganu zice:
          3 decembrie 2018 la 18:27
          Cum zice frantuzu, a pleca inseamna a muri un pic.
          Sunt trist precum un copil caruia i s-a luat o jucarie preferata.
          L-am cunoscut pe „nea Dorin”, pe la ZIUA cind l-am confundat cu ala cu „Toate pinzele sus”. Nu s-a suparat, s-a amuzat un pic. Mai apoi am intrat in virful picioarelor, am fost primit cu multa caldura, mai tirziu m-am obraznicit chiar, nici atunci nu s-a suparat, chiar a apreciat rarele mele momente in care reuseam sa am umor.
          Chiar daca si-a inchis mustaria sper totusi sa-l mai pot vedea pe ici pe colo, chiar si pe aici.
          Multumesc nea Dorine!

          • Multumesc pentru raspuns. Da, si noi unul avem tone de amintiri si emotii, privind inapoi fara manie, spre blogurile conului Dorin, incepand cu subsolul editorialelor pe care le posta in Jurnalul National… trecand prin blogurile sale libere de moderare (atat de vii si de animate) si incheind cu Certocratia semi-inchisa in care conversam cu moderatorul Tudoran ceva de speriat, chiar banat fiind, Desi continui sa cred ca n-a avut niciodat motive intemeiate, serioase, rationale, obiective, sa-mi interzica dreptul lal libera exprimare pe blogurile sale, toutusi nu-i port nicio pica pentru ca m-a banat si vânat, ci dimpotriva imi amintesc cu placere de toate ipostazele in care ne-am gasit interactionand in lumea virtuala, si cand eram noi ba Tony, ba mai apoi dl.Goe, sau Y.Not ori Anghel Serafim… iar dansul cand deschis, tolerant si hotarat sa nu modereze pe nimeni, cand habotnic si intolerant mai apoi, cenzurand fara discernamant absolut tot ceea ce nu-i convenea sau nu-i suna bine.

            Imi pare rau ca-si inchide blogurile, mai ales ca incepuse (dupa atat amar de ani de emigrare) sa ajunga in cele din urma in America, venind din Romania din care plecase, pleca si nu se mai termina plecand (ne indurandu-se, sa moara un pic)… In ultima vreme scria pe Certocratia, in limba romana, mai mult (si bine cred eu) despre realitatile din America, dar se pare ca vechhiul sau public (selectat pe spranceana), i-a cam inselat asteptarile, oferindu-i o audienta mica, redusa (prin comparatie cu vremurile bune si/sau cu ceea ce spera d-lui, considerand, si poate pe buna dreptate, ca i s-ar cuveni) ceea ce am impresia ca a fost, intr-un fel, cireasa de pe tort, in ceea ce priveste deciza de a-si inchide ambasadele din lumea virtuala. Costurile si eforturile de a tine blog i-or fi devenit mult prea mari in raport cu satisfactiile obtinute din prestarea unor astfel de servicii. Se pare ca rezista pe piata cei care pot tine bloguri cu eforturi mici si care se multumesc cu si putin de la consumatori…

            Ma intreb ce o sa se intample acuma cu DG Ontelus cel fluvial. (Un soi de Bunica mai de soi al Certocratiei)…

  2. Dl.Goe said

    Si o po-Veste trista, trista, trista… Conul Dorin (Tudoran) ne anunta ca inchide definitiv Certocratia. A opta oara. De data asta pare foarte serios. Speram sa nu fie. Nici macar nu-l putem intreba, de ce coane Dorine, de ce?

  3. Dl.Goe said

    Declaratia victimei (consemnata in scris in procesul verbal):

    O masina invizibila a venit de nicaieri. m-a lovit pe trecerea de pietoni si apoi a disparut.

  4. UPDATE: Dusmanii pot fi reali, virtuali, imaginari, temporari, inevitabili sau chiar ireductibili, dar adesea sunt si indispensabili. Nimeni nu-i mai singur decat cineva care nu (mai) are dusmani. Totusi, exista uneori exceptii, mai bine zis o singura exceptie, in care existenta unui dusman adanceste singuratatea. Despre acel dusman ni se vorbeste in acest pre-TEXT intitulat chiar asa – Dușmanul. Textul este scris la persoana întâi feminin (sic), dar este valabil la orice persoana (si/sau personaj), la singular, la plural (da, da, singuratate la plural), la feminin, la masculin si chiar la transgender. Verifica si vei vedea ca asa este.

  5. La multi ani „mosilor” Nicolae si „babelor” Nicoleta, si altora asijderea, la multi ani tuturor care se identifica cu un Nick (name) si la multi ani Niku Electriku… In fine, sa traiasca, sa curga vinul si sa cante muzica. Vin sarbatorile (si pentru amatori si pentru profesionisti, si pentru ano-nimi si pentru nano-nimi si pentru giga-nimi (aka ale Niki Manolescu) asa ca nu strica sa intram in mood.

    Deocamdata niste recomandari pentru amatorii cei mai amatori: Feluri de mancare pentru fiecare tip de vin: sec, demisec, demidulce si dulce. Sunt sigur ca unii experti vor zambi superior fata cu naivitatea clasica a respectivelor recomandari. Dar de undeva tot trebuie inceput pentru a ajunge la rafinament si sofisticare. Continua tu, daca ai la indemana vreun sfat bun. Cu ce ar merge mai bine „icrele negre de caviar” (de exemplu Beluga), cu tzuica sau cu sampanie? Dar daca sunt servite unor ingineri?

    P.S. Aaaa si apropo, Conul Dorin mi-a promis odata o cutie de Beluga, o promisiune inca neonorata…

    • RALG said

      Ceva ma face sa cred ca si familia b-Andy din b-Andaluzia ar trebui inclusa in lisa explicita cu destinatari ai traditionalelor urari onomastice de Mos Nicolae… La multi ani si sanatate!…

    • Stely said

      Cel mai bun vin pe care l-am baut vreodata este vinul de Tokay . Dintre cele romanesti sunt : Cabernet Sauvignon ,Rose, Busuioaca de Bohotin, Merlot, Riesling , Muscat Ottonel, M.Hamburg , dar si altele , mai ales vinul nostru cel de toate zilele facut in casa . Imi place si tzuica de caise facuta la cazanel. 🙂 Nu beau multa . Vinul rosu nu-mi prieste, dar daca nu este altceva beau putin si din asta . Nu m-am imbatat niciodata insa ceva schimbari de comportament au existat. 🙂 Hai noroc ,deci , de sarbatori !
      P.S. Acum vreo 3-4 ore nu eram in stare sa scriu nici un cuvintel, ba credeam ca va fi de lunga durata, ca m-am molipsit de la neamtu de depresie.

      • RALG said

        Caci in vino veritas… dar depinde si cu cine-l bei… 🙂

        Da, depresia este ce-i drept „contagioasa”… cumva, dar tocmai de aceea nu trebuie consolidata prin re-trageri in taceri… sau incurajata cu vorbe surde, sumbre… Daca va vine sa ziceti ceva, povesti, povestiri, snoave, sau simple suete, nu va mai puneti singura piedici (ca D’Artagnan)… ziceti si gata indiferent ce-or zice „prietenii”, „criticii”, „martorii”, „dusmanii”, sau chiar „dusmanul”… Fara teama, fara asteptari, Nu?

  6. RALG said

    Desigur ca ascultandu-i pe altii ce „spun” poti afla cate ceva despre ei, despre stil, despre de unde vin si incotro se duc… Interesant este ca si daca „vorbesti” tu vrute si nevrute, verzi si uscate, poti afla cate ceva despre altii, in functie de cum re-actioneaza, sau nu re-actioneaza, de un dau sau nu dau like… Iar ceea ce se afla in acest fel pare a fi ceva mai consistent si mai elocvent, mai din adanc si mai autentic, decat ceea ce afli din ce spun oamenii (cand spun, straduindu-se sa ofere in afara o imagine cat mai buna si mai elevata despre ei)… Dupa cateva repetari ale acestui joc al re-actiilor spectatorilor la povesti, personajelor li se accentueaza contururile… si putem incepe sa facem predictii mai corecte, sa avem asteptari mai realiste, si cate altele 🙂

    • Stely said

      Hmm… curios ca o spuneti tocmai acum . Am banuit de mult ca Dl Goe stie aproape totul despre altii , de unde vin si incotro se duc, de unde dau like , in fctie de cum reactioneaza etc. Acesta era si motivul pentru care ii tot spuneam ca are toate instrumentele necesare scrierii unui roman. Eu, de exemplu , daca as avea priceperea de a scrie un basm de genul celui de mai sus , nu mi-as pierde vremea cu „snoa-ve” . 🙂
      P.S. Bag de seama ca va e dor de „b-Andy”. Dar daca ar fi sa zic”La multi ani” vreunui Nicolae acela ar fi tot sotul doamnei Mecu. 🙂
      La multi ani !

      • Stely said

        Chiar asa : m-ati „citit” si pe mine …cea din zilele acestea si saptamana ce a trecut ?
        Este un test. 🙂

      • RALG said

        Ma bucur sa va vad intremata, ba chiar complet restabilita, gata sa-l intampinati pe Mos Nicolae care sa soseasca cu daruri.

        P.S. Detaliile tehnice IP-istice ale personajelor pot furniza doar informatii neesentiale… in raport cu felul lor de a fi (si pe care fel nu-l pot evita orice ar face)… „Totul” acela la care va referiti este o himera… stim si noi cate un pic, despre un pic, pic ce se afla oricum in curgere… cat sa facem predictii rezonabile despre ce sa ne asteptam de la respectivii (ca interlocutori sau ca simpli spectatori) in spectacolul pe care-l ofera, mai cu discretie sau mai cu (sa-i zicem) exuberanta… Predictii valabile provizoriu, o vreme, Daca provizoratul este destul de indelungat incat sa incapa in el faptele ce se consuma, ne putem declara multumiti. Ceea ce va dorim si d-voastra. Este o senzatie placuta sa-ti imaginezi ca intelegi cam de ce då sau nu då cineva like pe un anumit text si sa sa observi ca supozitiile ti se adeveresc o vreme… Pe urma contextul se schimba, noi insine ne schimbam, personajele se schimba, si putem sa o luam de la capat cu reevaluarile (fata cu reactiile la texte, pre-texte si meta-texte) doar asa de dragul jocurilor virtuale fara (nicio alta) miza.

        • Stely said

          Intremarea mea s-a produs instantaneu incepand din momentul citirii comentariului de la 6:31, apoi cand am avut imboldul sa comentez . Nu am putut sa ma tin de promisiunea de a scrie o „proza scurta” la topicul despre finalitate . De fapt cand am facut promisiunea nu stiam cum se vor termina lucrarile pe care le planuisem din vreme dar amanate de” n” ori si pe care dintr-o ambitie prosteasca nu le-am abandonat desi venise iarna cu temperaturi scazute de minus 5 -10 grade C .M-am inarmat cu rabdare crezand ca in final va fi bine si ma voi bucura. N-a fost sa fie ” finalitatea” mult dorita . 😦 Acum incercam sa facem in asa fel incat sa fie gata de Craciun , dar eu nu ma mai simt in stare sa particip. Am deja un soi de alergie …

          Am vrut apoi sa scriu ceva autentic la ” niste intamplari de alaltaieri, ” Era vorba de o intamplare petrecuta in iarna anului 1954 (februarie) despre cum un tanar de 25 de ani si-a carat tatal in spinare, de la Gara de Nord pana la Spitalul Coltea, pe viscol si zapada abundenta cu tramvaie blocate etc.precum si ce a urmat in zilele urmatoare in timp ce acasa nu se stia nimic despre ei …

          Acum insa, la topicul prezent , chiar nu am vreo o idee cum sa scriu un basm . E mare lucru sa compui o poveste (basm)din nimic . Trebuie sa fii scriitor adevarat.

          • Prozele din urma nu-s total iesite din actualitate, iar rubrica de comentarii este deschisa… Asa incat oricui i-ar trece prin minte, cu o oarecare intarziere, o proza ecou sau o samanta de vorba on topic o poate adauga acolo, in no time, adica mereu la timpul present… dupa cum o poate mentiona si in actualitatea conventionala a celui mai recent topic, asa cum ati si procedat, mentionandu-va intentiile.Vreau sa spun ca daca imprejurarile va vor face sa cedati ispiei de a scrie „prozele” la care v-ati gandit la un moment dat, vor fi la fel de bine venite chiar daca intre timp se vorbi sau se va tacea despre cu totul si cui totul altceva.

            Sa creezi ceva din nimic ar fi intr-adevar „mare lucru”, Doar ca nimeni nu creaza ceva din nimic, daca nu din alt motiv atunci macar din acela ca nimicul nu exista, intotdeauna existand cate ceva, ca sa zicem asa, relativizand… un pic… in contra nimicului. Orice creator care se incordeaza sa scoata ceva din nimic, se are pe sine si asta este ceva, nu? Prin urmare convingerea mea este ca, in realitate ati putea sa scrieti fara probleme (si) basme.

  7. RALG said

    Are cineva idee cum s-ar putea continua acesata poveste intitulata „Folk lor fără tâlc (snoa-vă)”? Ma gandesc la o posibila continuare dar m-am impotmolit ca Ovidiu Gorea la fraza „Noaptea se stecuura pe furis in oras… „

  8. RALG said

    “Orice text intre ghilimele este un citat”. – Anonim

  9. d'Artagnan said

    D-l D’Artagnan stătea pe o culme și privea cumva absent hăurile din jurul lui: era conștient că nu va mai urma o altă culme, dar acceptase asta ca pe-un dat al timpului.
    Era singur. Nevasta îi murise de tânără, la 99 de ani, în putere cum s-ar zice, murise în somn, aproape sănătoasă. N-a prins suta, se gândea cu tristețe, n-a avut zile…într-un fel e bine, dacă mă duceam eu întâi, singurătatea ar fi fost un chin imens pentru ea, se încurajă fără convingere bătrânul mușchetar…
    Pe la 97 de ani, parcă având o premoniție, îi spusese domnului D’Artagnan: dacă mor, vezi să nu stai singur, îți iei o femeie să aibă grijă de tine! Ce-l intrigase fusese calmul, organizarea, naturalețea cu care aborda un asemenea subiect! Îi amintea de calmul, organizarea și naturalețea cu care mama lui își pregătea, cum se spune, marea trecere. Oare toate femeile sunt la fel de pragmatice cu această chestiune sau, printr-o nu știu ce chestie freudiană, cele care îi sunt apropiate seamănă între ele?!
    Copiii erau bine, unul acolo, celălalt dincolo, dar nu aici, lângă el, erau oameni încă în putere, nepoții ajunseseră la casa lor, salarii bune, iar de strănepoți, ce să mai zici, o dulceață!
    Câine nu mai avea de mult. Pregătit permanent de final, se simțea responsabil de soarta unei ființe pe care n-ar fi putut s-o protejeze până la final. Într-un fel, se pare, se contaminase și el de la femeile din viața lui și chiar dacă nu trata Marele Pas cu calm și naturalețe măcar îl aștepta într-un mod organizat.
    Așa gândea preocupat dul D’Artagnan în bucătărie, în fața geamului, uitându-se fără să vadă asfințitul. Asta și pentru că avea o cataractă de care nu știa nimeni: îi era jenă să-și recunoască frica de operația!
    Nu era prima oară când privea adânc în sufletul său, dar parcă niciodată nu simțise singurătatea mai intensă decât acum. O cută de îngrijorare îi străbătu fața: să se apropie momentul? Să fie o premoniție și la mine?
    Sorbi cu sete vinul din pahar și parcă gândurile negre se risipiră: în fond avusese o zi bună, fără mari dureri, probabil n-are nici cancer, copilul mare sunase, nevasta sigur îl aștepta iubitoare într-un loc mai bun și, cireașa de pe tort, avea în vizită un bun amic.
    – La ce te uiți?
    Se întoarse și-l văzu pe bunul său prieten, unicul prieten, deoarece era și ultimul în viață, Neamțu Țiganu, un prieten făcut târziu, la bătrânețe, cu eforturi mari, cam așa cum se chinuie femeile în vârstă să aibă copii, la fel de prețios ca și aceștia, un fel de dar al lui Dumnezeu când nu mai ai nicio speranță.
    Se tot ridica în vârful picioarelor, uitându-se în zare prin geam. Părea cam caraghios, așa, cum făcea pe Hopa Mitică! Avea în mână un vin Palacios Priorat L´Ermita 2014, de 99 de puncte Parker si 1200 euroi, început, pe care-l adusese din Germania, dar de care părea că uitase.
    – La ce te uiți?! insistă el contrariat.
    Pe d-l D’Artagnan îl apucă un râs homeric. Toată scena îi aducea aminte de-un banc foarte popular în grupul lui de prieteni, acum toți dispăruți, cu o poantă care părea mereu de actualitate.

    Cică vulturul zboară la mare înălţime când dintr-o data, apare o vrăbiuţa agitându-si repede aripioarele si-l întreabă:
    -Unde zbori, vulturule?
    Pasarea noastră zboară însă netulburata mai departe, fara a-i acorda cea mai mica atenţie vrăbiuţei. Fâlfâind intens din aripi, vrăbiuţa întreabă din nou:
    -Unde zbori, vulturule?
    Răspunsul se lasă din nou aşteptat. Vulturul îsi continua liniştit drumul. Mica zburătoare îl întreabă iar cu voce tremurânda:
    -Unde zbori vulturule?
    La care vulturul răspunde:
    -Pula știe!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: